Cunoaștem cu toții, desigur, sentimentul acela al adâncirii prea acute, aproape autistă, în sine. Din narcisim? Din nihilism? Dintr-o părere prea puțin pozitivă despre tine? Dintr-o neîncredere absolută în tot ceea ce ți s-a dat? Ce urmează să...? Și scormonești. Să găsești cauze și principii. Efectul rătăcit..., consecință a ce? Atunci, mirosul personal devine atât de concentrat încât te sufocă. Asfixiază până și hainele, gurile de aerisire, oxigenul însuși. Chiar și copacii au într-un fel alura ta zdruncinată. Ușa s-a încuiat cu mimica unui mizantrop absolut, care, în singurătate face ravagii. Când toți ceilalți îl cred izolat, inofensiv, în starea perfectă de carantină, el se revarsă impetuos. Un portretist ar sintetiza STAREA într-o metaforă absolută a EULUI HIPERTROFIAT. Experimentezi penibilul. Cum altfel te-ai putea simți când chipul tău, țipătul tău, foamea ta, anorexia ta, hormonii tăi, deficiențele, excedentul, toată intimitatea ta se afișează în public?! Un fel de vedetism à l’envers. Mostra supremă de exhibiționism involuntar! Recunoaște, nu asta vrei! Þi-e greu cu tine. Mai exact, ți-e imposibil. Și, totuși, încă ești!! Oglinzile nu fac decât să sporească sentimentul eului hipertrofiat... De fapt, nici nu îți amintești de când nu ai mai căutat o oglindă... Ba da... Ultima dată, când ai încuiat-o într-un sertar... pe care întotdeauna ai avut tendința să îl ignori... Cu o mică excepție, când, mult prea grăbită fiind, lemnul lui te-a izbit din plin. Și tu a trebuit să scoți o înjurătură. Chiar a trebuit. Atât.
Poate dacă ai renunța măcar la un sfert din tine... sau – hai să zicem – la un sfert din sfert... atunci lucrurile s-ar rezolva... măcar parțial. Dar cum?! Un deus ex machina este tot ceea ce îți trebuie și înțelegi că nu-ți dorești nimic altceva decât fie să-l găzduiești temporar pe altul în propriul eu (asta după ce ai repetat obsesiv: „Ce bine e de el / ea!”), fie să te strecori tu în sinele celuilalt. Unde, de bună seamă, totul trebuie să se petreacă dacă nu ca la carte, măcar suportabil... Cineva îți șoptește sadic, ca și cum ți-ar incrusta în carne: „(Îți va purta și) îi vei purta hainele, păcatele multe, puținele circumstanțe atenuante, numele stâlcit în nepriceperea sau reaua-intenție a aproapelui! Îi vei suporta tabieturile barbare, relațiile și animozitățile, falșii prieteni, moralitatea dubioasă, convingerile (pseudo)religioase. La un moment dat, vei vrea să ieși. Nu vei mai putea” și.........

... când nu avem încotro, când în zadar am încercat să îl deposedăm pe celălalt de sine să ne furișăm noi, ne luăm în cârcă sinele ca pe o cruce. La început, ne prefacem că mergem. Actul simulat trece – parțial clandestin, parțial cu acte în regulă – în(tr-o anume) realitate... Pe la mijlocul unei oarecare distanțe, dacă suntem norocoși, am putea exclama: „Ceva s-a urnit!”. Puțin mai departe de acest mijloc (cât de arbitrar?, cât de obiectiv?) pe jumătate puerili, pe jumătate optimiști, vom fi aproape convinși că nicăieri, dar nicăieri nu este, totuși, mai bine decât în propria piele. Cu mirosul ei cu tot, cu crizele ei de hiper-hipo-personalitate, cu secrețiile involuntar exhibiționiste acaparând vecinătățile precum pânza de păianjen sau metastaza care duce la orice, numai la moarte nu.
Și la urma urmei, nu este chiar un capăt de lume să (te) pierzi... Nici nu știi cât de norocos ești. Afară plouă... plouă... plouă (e deja septembrie) și ușa ta azi semiîncuiată dă semne că i-ar cam fi venit sorocul... Așa că trebuie musai să fii pe fază. Ai la îndemână o după-amiază întreagă, niște pagini mult prea albe, însetate și................

... un eșec poate însemna uneori să ștergi o literă. Să pui o alta în locul ei. Bunăoară, în loc să ajungi în orașul T de la munte, ești parașutat în orașul G de la câmpie. Tot uneori (dacă nu chiar adesea) – nu se știe dacă printr-o necesară sau doar fortuită lege a compensării – se adeverește că de la șes te apropii mai sigur de cer decât de dincolo. Pur și simplu, pentru că, în vârf fiind, nu te mai străduiești să vezi ce e mai departe, ești convins că ai atins punctul terminus, tot ce era de.... și de... și de... Câmpia în schimb îți stimulează curiozitatea și apetitul. De a ieși din peșteră. Într-o zi ploioasă, asaltată de pagini albe-albe, o poți face fără spaima de a eșua...
Carevasăzică,
a) de acum încolo vei fi doar musafir(ă) la tine acasă (așa spun toți, ea nu îi crede, dar consideră că este, totuși, o premisă),
b) în loc de orașul T ai nimerit în G (palpitant!)
c) ai vrut să faci Medicina, dar rămâne de văzut ce va fi să...
d) ai 14 ani și aproape o lună, ceea ce înseamnă că ai deja o (carte de) Identitate
e) patru premise sunt arhisuficiente pentru a descuia ușa aia nesuferită, pentru a elibera poate și o oglindă...