Pe la începutul anilor ’90, în plină perioadă de deschidere către Vest, de avânt pentru „intrarea în Europa” și de „integrare în structurile euroatlantice”, localități de toate mărimile din România se înfrățeau „pe bandă rulantă” cu altele, de prin toate colțurile lumii (mai ales din țări „capitaliste”, membre UE și NATO) și se făceau nenumărate schimburi de delegații de tot felul.
Astfel că, după ce mai mulți copii din clasa a VII-a au fost în vizită în Franța, a venit și rândul românilor dintr-un oraș capitală de județ să găzduiască vreo douăzeci de copii francezi.

Înțelegerea era ca fiecare copil să fie găzduit la câte o familie, „perechile” menținându-se și la la vizita în cealaltă țară.
Bineînțeles că toate activitățile erau organizate de „proful” de franceză, care i-a instruit în detaliu, atât pe copii cât și pe părinți, una din reguli fiind aceea că tinerii „înfrățiți” nu aveau voie să umble neînsoțiți de adulți (profesori sau părinți) după o anumită oră. Astfel că, aproape în fiecare seară, în curtea școlii din cartier se adunau cei 20-25 de părinți și așteptau să vină copiii de la diferite activități, de regulă excursii prin țară și prin împrejurimi, aduși până acolo de profesor.
Pe vremea aceea nu erau telefoane mobile ca să fie ținuți la curent părinții cu problemele de pe traseu și nici autocarele nu erau prea performante, așa că, nu de puține ori, îi prindea noaptea așteptând.

Într-una din aceste nopți, spre sfârșitul perioadei de vizită a micilor francezi în România, când părinții se cunoșteau deja destul de bine, după ce au obosit discutând despre politică, tranziție, reformă și alte subiecte la modă, la un moment dat, exact când intervenise o oarecare plictiseală și parcă se aștepta ceva care să îi mai învioreze, de grupul lor s-a apropiat un țăran mic de statură, de vreo 75 de ani.
Pășea timid, cu pași mici, adăugați, târând, din când în când câte un picior, împovărat de un rucsac imens în spate și de două sacoșe, foarte grele, după cum se arătau. A lăsat bagajele din mână, i-a cuprins pe toți cu o privire speriată și, cu o voce ștearsă și ușor răgușită a început să vorbească:

- Bună seara la dumneavoastră... nu vă supărați... vin din Oltenia și m-am rătăcit, nu știu ce să mai fac, merg de câteva ore, am obosit...
Imediat, unul dintre tații care erau mai aprope de țăran, intervine:
- Cum adică te-ai rătăcit? Unde doreai să mergi?
- Vreau să merg la băiatul meu, dar nu mai știu unde stă.
Din acest moment au sărit aproape toți în ajutor, mai ales bărbații, care erau oricum mai mulți decât mămicile:
- Păi, dă-ne adresa și, din câți om fi pe aici, poate știe cineva să te îndrume.
- Sau dacă nu știe nimeni, găsim un taximetrist care ne lămurește cu siguranță.
- Sau cerem ajutorul poliției, la nevoie.
- Nu te lăsăm noi, că oricum stăm degeaba aici!
- Deci, zi-ne omule, în ce cartier, pe ce stradă, la ce bloc vrei să ajungi?
- Nu știu adresa, dar de când s-o mutat în locuința asta am mai fost la băiatul meu de câteva ori și m-am descurcat fără probleme.
- Și, în rândurile trecute, cum ai ajuns?
- De două ori o venit fiu-meu după mine, la gară, apoi o dată am venit singur. Am luat din gară un troleibuz, am coborât pe o stradă largă în dreptul unei case cu etaj, albastre, apoi am trecut strada, am luat-o pe prima stradă, mai mică, la stânga, apoi pe a doua la dreapta, după aia am intrat printre blocuri până la niște tomberoane de gunoi și în primul bloc pe dreapta, la scara din mijloc, la ultimul etaj stătea băiatul meu.
- Ce troleibuzul ai luat din gară?
- Troleibuzul 1.
- E bine, înseamnă că ești în cartier, cât de cât, dar înafară de casa aceea albastră, ce mai era unde trebuia să cobori? Zi și dumneata un restaurant, o școală, o benzinărie, că doar case cu etaj sunt multe în oraș și oamenii, din când în când, își mai tencuiesc casele și schimbă culoarea la zugrăveală.
- Nu știu altceva, eu de casa aceea albastră îmi amintesc, că mi-o plăcut de când am văzut-o prima dată.
- Dar, stația aceea de la casa albastră nu știi ce nume avea?
- Nu!
- Altceva, nu-ți mai amintești nimic de locul în care trebuia să cobori din troleibuz?
- Nu-mi amintesc, dar parcă astăzi, troleibuzul, înainte de a ajunge la casa albastră, o luat-o un pic la stânga, atunci m-am speriat și am coborât. Poate doar mi s-o părut mie și din cauza asta am coborât mai devreme... și apoi nu m-am mai descurcat. M-am întors pe strada principală, m-am dus pe jos tot înainte, dar nu am mai găsit casa albastră. Apoi, am venit iar pe unde m-o lăsat troleibuzul, nu mai știu unde sunt...
- Nu cumva o fi urcat în troleibuzul 1 barat în loc de 1? – se întreabă cineva.
- Și totuși, unde dorea să coboare din troleibuzul 1? Că, în toate stațiile de unde se bifurcă linia lui 1 de 1 barat, în stânga sunt străduțe care duc între blocuri. Cum să descoperim unde dorea să ajungă omul ăsta? - erau alte întrebări pe care și le puneau părinții.

Cu toții erau în impas. Unul dintre tații prezenți în curtea școlii s-a dus la mașină, a luat de acolo un pix, o coală de hârtie și a început să facă o schemă cu bulevarde, străzi și străduțe.
- Mă iertați vă rog, m-am prostit rău de tot, nu mai știu ce e cu mine! Istrătescule, Istrătescule, ai îmbătrânit, ți-o luat Dumnezeu mințile! Ai ajuns să te faci de râs printre străini!

În acel moment, inginerului Domide parcă i-a picat o fisă. Hai să încerc, și-a zis el, poate nu este doar o coincidență că, oricum, numele de Istrătescu nu este chiar atât de comun ca Ionescu sau Popescu.
- Cum ai zis că te cheamă, bade?
- Istrătescu.
- Și pe băiatul dumitale?
- Tot Istrătescu.
- Și mai cum?
- Istrătescu Alexandru.
- Nu este cumva mecanic la o fabrică de textile?
- Ba da.
- Este mic, negricios și are în jur de 35 de ani?
- El este, că-i mic de statură ca și mine și este și cel mai mic copil al meu dintre cei 5 pe care îi am. Dar, chiar îl cunoașteți?
- Îl cunosc și, întâmplător, știu și unde stă. Dă la mine sacoșele și hai repede la Dacia aia roșie din fața școlii.

Înainte de a ieși din curtea școlii, domnul Domide a rugat un părinte ca, dacă ajung copiii până se întoarce el, să mai stea câteva minute și cu fetița lui, că oricum vine repede.
L-a urcat apoi pe Istrătescu senior în Dacie, l-a dus la blocul în care locuia fiu-său și la despărțire l-a rugat:
- Bade, eu te las la ușa apartamentului și plec, dar dumneata să nu-i spui cum ai ajuns, bine? Să-i zici că a întârziat trenul, că ai venit cu ultimul troleibuz, dar că de acum înainte, ai cam îmbătrânit și ar trebui să te aștepte la gară, când mai vii la el, că ți-e greu cu bagajele. Ai înțeles? Și să-i mai spui că ai fi tare mândru dacă vreodată ai putea să povestești la dumneata în sat că ai fost la oraș la băiat, care te-a așteptat cu taxiul la gară, că este maistru mecanic la o fabrică importantă și-și permite să plătească un taxi de câteva ori pe an, când vine taică-său pe la el.
- Bine, mulțumesc frumos, așa o să fac, că oricum mi-ar fi fost tare rușine să-i spun cum m-am pierdut noaptea prin oraș.

Au venit copiii, s-au dus cu toții pe la familiile gazdă și, a doua zi, fiecare părinte și-a reluat treburile cotidiene. La fel și inginerul Domide care, la ora șapte și jumătate dimineața, făcea deja turul secției pe care o conducea, discutând cu angajații.
Nu după multe minute îl întâlnește și pe Istrătescu Alexandru, care tocmai se apuca să facă niște verificări și reglaje la o mașinărie recent adusă din Germania.

- Să trăiți, domn’ inginer!
- Bună dimineața, Săndele, te descurci?
- Mă descurc domn’ inginer, știți doar că sunt oltean al dracului, nu mă dau bătut ușor!
- Da, măi Săndele, dar parcă ești cam obosit, sau nu te simți bine, ești cumva bolnav?
- Nu, nu sunt bolnav, Doamne ferește, dar azi-noapte a venit taică-meu din Oltenia și nu am prea dormit deloc, că mi-a adus o damigeană de zaibăr, de-ăla de-ți rămâne printre dinți și despre care povestea și Nea Mărin la televizor și am cam băut, deși nu trebuia, că doar știam că vin la serviciu de dimineață și lucrez cu utilaje fine și scumpe. Dar a adus și o găină friptă și o grămadă de alte alea bunătăți și cum nevastă-mea nici n-a mâncat nici n-a băut, că ține regim de slăbire, iar taică-meu nu prea are voie că este bolnav și nici nu mai rezistă, a trebuit să mă lupt eu cu găina și cu damigeana până spre dimineață.
- Și acuma ce face taică-tău?
- L-am lăsat singur, ce să facă, mai iese prin oraș, să vadă și el lumea, se descurcă singur, că e oltean isteț.
- Dar, măi Săndele, dacă zici că ți-a adus atâtea, și mâncare și băutură, și acum l-ai lăsat singur acasă, cel puțin sper că l-ai întâmpinat tu la gară cum se cuvine, ca un fiu respectuos și recunoscător. Adică, mă gândesc că nu l-ai lăsat să vină singur de la gară, noaptea, cu atâtea bagaje, nu? Mai ales că mi-ai povestit odată că tu ești cel mai mic dintre copii, deci nici taică-tău nu mai este chiar tânăr.
- Domn’ inginer, cum să vă spun, să nu vă supărați...
- Spune cum vrei, Săndele, care-i problema?
- Dumneavoastră sunteți ardelean și poate nu știți cum merg treburile pe la olteni...
- Păi, spune, ca să știu și eu!
- Să nu vă supărați, ardelenii sunt mai tolomaci, așa, în general, trebuie tot timpul să li se explice de mai multe ori ca să înțeleagă ceva, se prind mai greu de orice, sunt mai înceți la minte, știți dumneavoastră, dar să nu vă supărați...
- Zi mai departe, hai că nu mă supăr!
- Dar taică-meu este oltean, domnule, iar oltenii se descurcă în orice situație, că sunt isteți. Deci, ca să vă răspund, nu, nu l-am așteptat la gară, s-a descurcat foarte bine. E drept că a întârziat trenul cam mult, dar nu a intrat în panică, a luat ultimul troleibuz și a ajuns fără probleme la mine. Oltean isteț, ce mai!
- Așa o fi, măi Săndele, cum zici tu, spor la treabă!