Adoris și Kromia(24)


Au trecut câteva zile de când Kromia, însoțită de bătrânul Meneus, făcuse ciudata descindere în spațiul sumbru și rece al închisorii. Aproape uitase impresiile acelei vizite, gândurile și preocupările ei redeveniră vesele, luminoase, nevinovate și pline de farmec.

Într-o noapte, însă, un vis neobișnuit a pus stăpânire pe liniștea spiritului ei copilăresc. Se afla pe malul mării și se juca, aruncând pietricele în vâltoarea valurilor înspumate. Valurile călătoare se spărgeau în fața ei, sub lumina albă a soarelui, împroșcând stropi peste tot. Deasupra orizontului vaporii creau un curcubeu feeric ce se arcuia maiestuos peste valuri, ca o cortină în spatele căreia se țesea o fantastică poveste. Cortina aceea se înălța parcă, devenea și mai colorată, dar, în același timp, în spatele ei creștea o umbră albastră și întunecată, ca o taină rece.

Iată însă că valurile din spatele cortinei au început dintr-odată să se lumineze, devenind străvezii ca sideful, apoi precum strălucirea zilei. Din marea vălurită, mai întâi vag precum o iluzie, apoi din ce în ce mai intens, apăru chipul unui tânăr strălucitor, având măreția zeului Apollo. Îmbrăcat într-o cămașă albă și lungă până la genunchi, încins cu un brâu pe care atârna tolba cu săgeți și ținând în mâini un arc de argint, privea cu chipu-i senin și liniștit un punct nevăzut aflat undeva pe valurile mării. Privirea lui caldă și vie, izvorând din umbra genelor lungi și catifelate, creea pe chipul său, încadrat de buclele lucioase ale părului, o armonie deplină.

Apollo cel din vis, luând o săgeată din tolbă, o așeză cu grijă în arcul său, apoi întinse coarda și ținti. Pe chipul tânărului apăru un surâs armonios, urmărind cu încântare săgeata ce zbura peste ape. Apoi, grăbit parcă, dispăru în marginea cortinei multicolore.

Visul acesta ciudat a reușit să pună stăpânire pe închipuirile romanticei copile, încât nu l-a putut uita nici în zilele care urmară. Revedea întocmai cortina aceea feeric colorată, cu chipul tânărului care semăna cu Apollo răsărind din valuri.

Fire dornică de a cunoaște frumuseți noi, Kromia își reluă îndeletnicirile ei preferate, admirând pajiștile cu flori, învățând noi roluri pentru a le juca pe scenă, admirând cerul azuriu de deasupra livezilor de măslin și de pe culmile dealurilor. Totuși, din când în când, mângâind ușor petalele florilor sau privind neantul cerului, în ochii ei mari, înobilați de mister apărea câte o undă de melancolie, precum o pală ușoară de vânt într-un ocean de căldură. În acele momente chipul ei diafan tresărea și suspina cuprins parcă de tristeți nebănuite.

Era stăpânită de melancolii mai ales când își aducea aminte de visul acela. Atunci, gândul ei încerca să reîntregească un lucru îndepărtat, ceva vag și uitat demult. Ceva anume îi era familiar din chipul acelui tânăr din visul ei în care semăna cu Apollo. Mai văzuse ea oare undeva chipul acela? Unde-l mai întâlnise? Din ce legendă îl știa? Revenea însă repede din tulburarea acestor gânduri și-și relua de îndată preocupările ei nevinovate.

În peregrinările ei pe țărmurile mării și prin grădinile parfumate ale palatului, poposi într-o zi în preajma unui havuz ce răcorea cu apa sa rece locul acela. Vaporii din preajmă răspândeau o ceață ca o perdea străvezie. Apropiindu-se și mai mult, Kromia rămase uimită întrezărind un curcubeu frumos peste perdeaua de vapori din jurul havuzului. Uimirea îi fu și mai mare când observă, în spatele curcubeului, clădirea mohorâtă a închisorii cetății. Inima îi tresări de mirare, căci i se păru că revede, pas cu pas, din nou visul acela cu tânărul care împrumutase chipul lui Apollo. Însă același chip parcă îl văzuse și în realitate. Tocmai privea cu încântare noua minune care i se arăta în fața ochilor, havuzul, curcubeul, grădina, închisoarea. Oare visa din nou?

Această nouă revelație avusese darul să-i limpezească mintea ei preocupată să găsească o logică potrivită cu privire la chipul acela care-i bântuia imaginația de atâta vreme. Își reminti, deodată, cu înfiorare, că tânărul din vis semăna foarte mult cu cel pe care îl văzuse în temniță. Asemănarea i se păru de-a dreptul izbitoare. Surâsul acela scurt pe care îl întrezărise pe chipul lui atunci în închisoare era leit același cu cel al tânărului din visul ei: radia același farmec, provenea dintr-o privire la fel de blândă și de ocrotitoare.

Neașteptata revelație reuși însă să o neliniștească și mai mult pe biata fată. Chipul acela avea o prea adâncă înrâurire asupra întregii ei făpturi. Dacă despre un vis putea accepta că era rodul imaginației și fanteziei sale, putea să accepte că rămâne imaterial și intangibil, în schimb chipul acela era o realitate la fel de vie ca oricare alta din jurul ei. Începu să-și amintească, cu aceeași înfiorare, împrejurările în care îl văzuse pe tânărul din temniță. Își aminti clar că suferise, chiar atunci, pe loc, o metamorfoză ciudată, în locul frigului și răcorii simțise atunci căldură și binecuvântare, chiar dacă se afla în spațiul închis și insalubru al închisorii. Mirarea ei deveni acum legată de nedumerirea că uitase imediat totul după ce a părăsit acel loc, uitase de tânărul acela deznădăjduit, care se luminase dintr-odată când i-a surprins chipul, uitase și că a fost în acel oribil lăcaș al celor condamnați la lipsă de libertate.

În zilele următoare încercă mai des să revină în preajma havuzului și, de fiecare dată cu fidelitate, chipul tânărului îi apărea mereu același, plin de bunătate și strălucire, cu surâsul trist dar armonios și demn, cu durere cicatrizată pe întreaga-i făptură dar și cu liniște și semeție pe față. Își aminti de cuvintele lui Meneus, de atunci, când îl descrisese pe tănăr drept un răufăcător, un dușman de moarte al regelui Atalyei, crud și periculos. Aștepta însă cu înfrigurare noi dovezi că acest tânăr e plin de răzbunare, are vădite izbucniri de răutate ale unui tâlhar înrăit sau este un dușman feroce care atentase la regatul tatălui ei. Aștepta dovezi pentru toate acestea, când toată ființa ei nu putea crede mai nimic.

Dimpotrivă, tânărul acela deznădăjduit care de doi ani își irosea viața între zidurile umede și întunecate ale închisorii tatălui ei i se părea că are lumină la față, că zâmbește cu demnitate, curat și curajos, că i se citește pe față bunătatea din suflet. Nu se poate - își zicea - ca un om cu o astfel de privire să fie un om periculos, nu poate fi acesta un dușman atât de crâncen al tatălui meu. Mintea ei deja găsise o explicație pentru toate aceste nelămuriri: de bună seamă, tânărul ajunsese cu totul nevinovat în temniță, acuzat pe nedrept și atribuindu-i-se tot felul de vini închipuite. Să fie oare o nedreptate din partea tatălui ei?

Kromia îndrăgea mult locul din preajma havuzului. Venea acolo în fiecare zi, bucurându-se de frumusețile naturii, dar liniștindu-și frământările în legătură cu noile sale gânduri și griji. Pentru a-și justifica desele prezențe acolo, începuse să îngrijească gingașele flori din grădină. Făcea acest lucru cu conștiinciozitate, cu entuziasmul și bucuria nemărginită din sufletul ei de copil.

Uneori, însă, își propunea să uite întâmplările acelea ciudate din viața ei. Se gândi că diviniza poate pe nedrept o iluzie, o himeră din visul ei cu Apollo, când de fapt, în spatele acelor ziduri întunecate, era numai un tânăr oarecare, care trăia închis, ascuns de privirile oamenilor și de lumina soarelui.

Altădată ar fi trecut nepăsătoare prin preajma zidurilor închisorii, când știa că acolo stau închiși cei mai odioși dușmani ai tatălui ei. Acum, de fiecare dată când trecea prin preajmă, inima ei se strângea de emoție. Simțea o mâhnire grea pentru soarta tânărului închis în temniță. Dacă totuși e nevinovat? Nu se putea obișnui cu gândul că, în timp ce ea se plimbă prin palate și temple, ori privea corăbiile plutind pe mare, el rămânea mereu închis, lipsit de lumina soarelui și neavând niciun drept să se bucure de viață.

În zilele care au urmat Kromia a devenit tristă. Nu mai avea tragere de inimă să îngrijească florile, nu mai avea tragere de inimă să repete roluri pentru teatru, nu mai avea nici poftă de joacă și nici de mâncare. Se plimba des pe alei și pajiști, privind, cu durere în inimă, cerul cutreierat de nori albi.

Avea o nelămurită reținere în a da ochii și cu bătrânul Meneus. În zadar aștepta acesta pe banca din fața pavilionului său, sperând s-o vadă sosind pe prințesa cea zglobie, căreia îi și pregătise o nouă poveste. Bătrânul soldat își dădea seama că în inima fiicei lui Agatos se petrec transformări importante. Ce anume însă? Nu avea cum să bănuiască bătrânul comandant de oști.

Într-o zi, Kromia, nemaiputând îndura singurătatea și tristețea, se hotărî să se ducă direct la bunul ei sfătuitor, Meneus, și să-i mărturisească toate neliniștile ei. Nu i-a fost greu să-l găsească, așa că, de cum ajunse lângă el, îl îmbrățișă, spre marea satisfacție a acestuia.

- Fii binecuvântată, scumpă copilă! Unde ai lipsit atâta amar de vreme? M-ai uitat oare? spuse Meneus, ocrotind cu privirea chipul diafan al fiicei lui Agatos.

Kromia se așeză cuminte lângă el pe bancă și-i răspunse:

- Să nu crezi, Meneus, că am devenit nerecunoscătoare, ori leneșă.

Suspină. Nu-și găsea cuvintele potrivite pentru a începe să-și mărturisească frământările ei. Buzele ei gingașe, frumos arcuite, erau pregătite să spună ceva. Tăcea însă.

- Kromia, zise Meneus, bănuiesc că te-a impresionat nespus de mult acea vizită în temniță.

Kromia tăcea în continuare, privindu-l rugătoare, implorându-i înțelegere. Nu știa ce să-i spună. Întreaga ei ființă era cuprinsă de o dezorientare tainică pe care se temea să n-o profaneze, exprimând-o cu glas tare.

Din ce în ce mai îngrijorat de tăcerea Kromiei, bătrânul o privi cu compătimire. Încercă să-i afle taina, punându-i întrebări:

- Nu cumva acea vizită în închisoare te-a tulburat așa de mult?

Ea ridică privirea și-i răspunse, surâzând:

- Da. Este adevărat!
- Te-a impresionat poate soarta acelui tânăr pe care l-ai văzut atunci în temniță?

Kromia tresări, surprinsă că bătrânul îi citise prea exact gândurile ei intime, și rosti încet:

- Da.

În mintea lui Meneus misterul aproape că fusese lămurit. Alte cuvinte ar fi fost de prisos. Totuși, pentru a ieși din impasul discuției, îi propuse:

- Hai să-ți spun o poveste frumoasă! Dorești s-asculți?
- Da, vreau! zise ea, înflăcărându-se, nerăbdătoare să afle o nouă născocire a fanteziei de nesecat a bătrânului oștean.

Fata asculta atentă, liniștită, povestea frumos ticluită de Meneus, uitând curând neliniștile ei. Apoi, împăcată și bine dispusă, Kromia îi mulțumi și plecă. Meneus se ridică de pe bancă și porni încet spre pavilionul său, bombănind nemulțumit: "Așa-mi trebuie, bătrân neghiob ce sunt! În loc să-mi văd de treburi, am găsit de cuviință să plimb fiice de regi prin hrubele închisorilor. Halal bătrân fără de minte ce sunt! Oare ce-ar zice regele Agatos dacă ar afla această ispravă a mea?".

Kromia ajunsese în palat. Văzând-o, regina Ariadna care o veghea cu multă grijă și venerație nu putu să nu-i observe ușoara paloare a chipului și tainica ei neliniște din priviri. Admirându-i silueta mlădioasă, în veșmânt alb, pe care sânii ei diafani îl atingeau ușor, regina puse mâna ei mângâietoare pe fruntea fiicei sale, întrebând-o cu o adâncă tandrețe:

- Ce e cu tine, scumpa mea fetiță?
- Nimic, mamă...

(va urma)