Pateul cu brânză este cel mai bun. Și miroase divin. Mai ales când nu ai mâncat nimic altceva în ziua respectivă. Afară e iarnă. Una cu polei care îți pune nervii la încercare. Mai ales timpul. Căci pauza mare nu este decât de zece minute. Iar liceul, liceul de chimie unde a trebuit să ajungă, este departe, undeva la dracu’n praznic, înghesuit într-un capăt de oraș. Lângă o linie de cale ferată. Dar trenurile,.... trenurile sunt cu totul altceva. Șuieratul lor te înfioară. Frumos. Pentru că aduce Povestea. Călătoria. Ieșirea din spațiul încarcerant. Și printre șine cresc mărăcini, ciulini cu flori ciclamen. Și multe romanițe. Iarbă cât încape. Maci și albăstrele. Spice de grâu. O vară întreagă în plină iarnă... Într-un fel, ieși din timp... Intri în Eternitate... Libelule încing hore. Găsești și câte un pescăruș. Poposit. Gânditor. Căci Dunărea este la o aruncătură de băț. Portul, foarte aproape. Se aud vapoarele. Þipătul lor bizar se contopește în toate. Durerea care te cuprinde în secunda imediat următoare este una mortală. Supraviețuiești însă de fiecare dată: trebuie să le fii spectator fidel până la sfârșitul adevărat. Da, și mai este și o pasarelă. PA-SA-RE-LÃ. Cuvânt ce a făcut parte din vocabularul ei fundamental aproape doi ani de zile. Ca o obsesie. Ca un implant de care nu se putea debarasa. Pentru că era un reper. Și reperele se fixează cât mai bine dacă ții înadins să nu te rătăcești. Și e de dorit să nu te rătăcești când musai trebuie să ajungi la școală, mai exact la liceu. În primul tău an de liceu. Asta nu înseamnă că i-a și plăcut acest cuvânt. După ureche, ‘pasarela’ nu putea fi decât o pasăre uriașă împăiată prinsă de o parte și de alta a unei șosele. Un fel de silabă (semi)vocalică ruptă cu forța în două; hiatată. Împotriva oricăror legi fonetice. Sau/și ontologice. Și cum să-ți placă așa ceva?! Ce psihologie să te domine încât să faci dintr-o metaforă un obiect utilitar, mai mult unul peste care semenii calcă fără cea mai mică reținere?! Și, când auzea PASARELÃ, auzea imediat și țipătul... Un șarpe îi electrocuta sângele... Sensurile se deslușesc uneori mai greu. Asta pentru a se găsi timpul necesar ca Impactul să se producă. Când conștientizezi ulterior că pasarelă și pasăre nu au nici în clin nici în mânecă, ești puțin complexat de naivitatea ta infinită, dezamăgit de toată povestea tristă, sado-masochistă pe care ai țesut-o în minte, dar înțelegi că doar așa te poți maturiza. La ora de franceză, de exemplu, spui de nu știu câte ori în 45 de minute verbul passer, la un moment dat e inevitabil să înțelegi că pasarelă cam de acolo se trage și că pasărea este cu rostul ei! Unul cu totul și cu totul aparte! Și, totuși, chiar și așa, doare, ca o călcătură directă pe inimă... Să o contrazică cineva!!

...........................................................................................................................................

Se țin strâns de mână. Ca niște surori. Ea și colega de bancă, Florentina. Flori – cum îi spune cel mai adesea (așa ca să-i amintească de sora ei mai mică rămasă Acasă) – are tenul alb-alb. Gerul îi adună tot sângele în obraji și Sonia se teme. Pentru că țin foarte mult una la cealaltă. Se teme că ar putea avea o boală gravă de inimă. Nu i-a spus niciodată. A făcut-o însă să înțeleagă că obrajii ei sunt iarna, pe ger, mult prea roșii. Flori a liniștit-o de fiecare dată. De altfel, la sala de sport, la gimnastică, este cea mai bună. Sonia nu o invidiază. Doar se bucură. Cealaltă e prima care aplaudă neîntrerupt când Sonia are performanța maximă la viteză sau la săritura la groapa de nisip. Înghit aproape pe nemestecate. Pateul este întotdeauna cald, aproape fierbinte. Și le așteaptă 4 ore de matematică! Un adupă alta...

***

Într-un fel, o amintire este (a)casă pentru o alta. [Amintirile fac casă bună, oare oamenii??!!] Gustul pateului cu telemea nu se uită. Nici înfrigurarea cu care ajungeai la el... Fierbințeala lui în emoția ecuațiilor de gradul patru și a săriturii la cal, probă niciodată trecută de Sonia în adevăratul sens al cuvântului. Și ce dacă! A trecut. O iarnă ce părea interminabilă. Și pasarela, deși nu mai este chiar o sperietoare, continuă să planeze de undeva asupra a ceva / cuiva. Spațiul este încă marea necunoscută. Preferă să meargă într-un fel cu ochii închiși. Cumva intuitiv. Așa cum o broscuță țestoasă, fără busolă, fără hartă, traversează Atlanticul doar ca să-și depună ouăle, apoi sârguincioasă, mânată de același ritm interior, face cale-ntoarsă. Și asta de mii și mii de ani... Sonia simte un fel de culori stridente, clădiri imense dătătoare de vertij, mirosuri de chimicale contrastând puternic cu aroma pâinii pufoase scoase cu sfințenie de Bunica din cuptorul fermecat. Așa că la ce bun să aprofundezi mai mult decât trebuie o realitate atât de exterioară și de perversă?! Vom vedea ce-i de făcut. Mai târziu. „La momentul potrivit”...

***

Într-o marchiză îngustă, deloc paradoxal sau doar puțin poate, timpul devine atemporal. Îl grămădești bunăoară într-un geamantan pe care l-ai purtat cu tine încă de la prima călătorie adevărată dincolo de Acasă. Te faci că nu te intimidează, nu te grăbește, nu te irosește...La o adică poți sta chiar și pe el... ca pe canapeaua cea mai comodă... (Ce bine! Luciana este Acasă! N-a mai suportat să o vadă cum se întrista pe zi ce trece, cum se pierdea în vișiniul acela de capcană, cum trebuia să renunțe la tot sufletul ca să o poată readuna!! Și asta sub privirile tâmpe ale Babei-căpcăun!). Și, când ai la îndemână petale-petale de trandafiri, lumina de vară și o vacanță ce stă să se ivească, orice spațiu îngust devine cerul cel mai generos! Mai ales când ai caietele Mamei! De care nu s-ar despărți în ruptul capului! Bunica cedase insistențelor ei. Podul casei era plin de comori care mai de care. De acolo își luaseră fără îndoială poveștile cufărul fermecat dăruit fetei moșneagului, cea harnică și înțeleaptă, tot de acolo și tezaurul punguței cu doi bani, toate miracolele nopții de Crăciun și de Înviere... Literele Mamei erau prelungi și zvelte ca și cum ar fi urcat fiecare pe câte o scară uriașă. Cerneala lor, decolorată, mirosea într-un fel anume. Și atunci Sonia auzea țipătul. Cocorii încercau să se regăsească. Sonia îngroșa fiecare literă ca și cum i-ar fi dat o îmbrățișare. Dacia literară, pașoptismul, preromanticii, romanticii, clasicii... nu aveau de ales. Erau cu toții urcați pe scara aceea care nu se putea termina decât suficient de departe cât să facă din durere bucuria regăsirii. Soarele arunca licurici în petalele culese pentru dulceața de trandafiri. Ea nu avea să mănânce. Avea să rămână la etapa de floare. Ca de obicei...