După serbare n-a mai venit Doru la repetiții. Bărbații, dar s-o spunem pe cea dreaptă, și femeile l-au regretat. Unii credeau că din cauza lor, că l-au supărat cu vreo vorbă în crâșma Anicuței, nu mai vine, alții, că s-a îmbolnăvit, prea părea slab și se îndoia atât de ușor cu bețigașul acela în mână, când dirija. Toți vorbeau despre cor, când aveau ocazie, dar niciunul nu ieșea în față la vreo ședință de partid, care erau membri, sau la una de sindicat, că aproape toți erau angajați.
Doar Nuțu știa, îi spuse Doru, că între el și Comitetul județean de cultură, unde tatăl său era contabil-șef, a avut loc un troc. I se dădea voie, și chiar era sprijinit, ca, în schimbul reactivării corului săliștean, să înființeze la Sibiu un cor, a cappella, profesionist. Încă din facultate a avut acest gând la care ține mult. Acum s-a ivit ocazia. O să meargă pe la toți profesorii absolvenți de conservator, o să stea de vorbă cu ei, o să ia legătura și cu alți profesori sau tineri absolvenți ai învățământului superior, pe care îi știa el sau despre care i-au spus alții că sunt iubitori ai muzicii și au, cât de cât, calități vocale. O să înceapă cu mici piese corale de Ion Vidu, Gheorghe Dima, Tiberiu Brediceanu, dar și de compozitori locali precum Gheorghe Șoima, Cornel Arion, ori chiar mai tânărul Nicolae Suciu care începea să se afirme tot mai mult. Vor aborda apoi alte genuri muzicale interpretând lucrări vocal simfonice de mare amploare precum Requiem-ul de Mozart, sau Missa în do major a lui Beethoven, sau cea a lui Mozzart. Îi vorbea cu patos Doru, ca unui prieten, având în față și păhărelul de coniac, acolo la o masă, sub plafonul glisant din sala cea mare a restaurantului "Împăratul Romanilor."
Înțelegea Nuțu ce vrea să zică Doru, dar pentru el numele acestor lucrări vocal simfonice erau complet străine, dar nu era cazul să întrebe ceva. Pe măsură ce vorbea, Doru se înflăcăra și chiar a început să gesticuleze. De la o masă vecină era privit cu condescendență de actorul Costel Rădulescu care-și savura cafeaua, privindu-și, din când în când, ceasul de la mână. Era în așteptarea vreunui prieten sau al soției sale Liudmila? O vreme, Doru a vorbit singur, Nuțu era cu gândul la actor și la soția lui, și-a adus aminte cum povestea "Slăvitul" tot așa, stând la masă și uitându-se din când în când la ceas. Liudmila, pentru că nu sunt încă acasă, privește pendula de pe perete și începe a se îmbrăca de oraș. Apoi, mai răspundea convivilor, mai reproducea câte o poantă auzită sau elaborată de el pe loc, ce stârnea hazul, se uita din nou la ceas Acum Liudmila a luat colțul și se apropie, Chelner, mai adu un scaun și un pahar!
Peste nici două minute apărea în deschizătura ușii Liudmila, se apropia zâmbitoare de ei și, înainte de a se așeza, cei doi-trei tovarăși de pahar ai maestrului, împreună cu el, se ridicau în picioare și îi sărutau mâna. Bea, apoi, în rând cu ei două-trei pahare după care, părându-le a fi în plus, aceștia se retrăgeau neuitând să lase discret pe colțul mesei costul consumației lor, ba, chiar mai mult.
- I-ai și pe aceștia, Costele, și comandă niște crochete de cașcaval ori niște mici, cum vrei tu, că pe acasă cam bate vântul prin cămară și bucătărie, udătura am luat-o deja și, de or mai rămâne bani, că eu nu mai am, vom mai lua.
Un zâmbet larg apăru pe fața lui Nuțu cu gândul la aceste scene despre care nici el nu mai știa cât este adevăr văzut și auzit de el și cât este legendă purtată de alți foști comeseni ocazionali ai maestrului.
Oricum, Doru i-a declarat că nu mai vine la Săliște, cu toate că, zicea el, i-a plăcut să lucreze cu acei oameni, dar nu putea nici să dea cu piciorul visului său de a dirija o altfel de formație, ce ar avea cu totul altfel de coriști.
De la Comitetul Județean de cultură i s-a spus că va veni un alt dirijor, probabil Florin S. profesor de muzică la liceu, fost coleg de conservator cu Doru sau învățătorul din Galeș, un basarabean cu reale calități de muzician dovedite pe la școlile pe unde a funcționat.
Dar Nuțu știa, fără a le o mai spune ăstora de la Cultură, că niciunul din cei doi nu vor fi agreați de mândrii sălișteni. Lui Florin i se duse vestea că este extrem de nervos. A speriat, pur și simplu, pe bietele fete de la atelierul de covoare, cele mai multe venite din Moldova, locuind ca vai de ele în căminul de nefamiliști, când a fost însărcinat de Comitetul Comunal să facă cu ele un grup vocal. Strigătele lui s-au auzit până departe, iar fetele n-ar mai fi venit, în ruptul capului, la repetiții dar le era frică să nu-și piardă slujba ori locul din cămin.
Îl cunoștea Nuțu pe Florin de multă vreme, aproape au copilărit împreună, mama sa fiind colegă cu părinții săi, învățători la aceeași școală. Acum, în virtutea funcției sale, trebuia să intervină pe lângă
dirijorul grupului vocal de la atelierul de covoare.
- Ce ai cu ele, măi Florine, de ce n-o lași mai moale, de ce le sperii pe bietele cântărețe. Gândește-te că sunt străine, de-abia au sosit pe aici pe unde n-au pe nimeni ca să le spună o vorbă bună.
- Crezi că nu mă gândesc? Ba chiar mă gândesc, dar ori că sunt proaste din cale afară, ori fac numai pe proastele. Eu una le spun și ele, parcă de-ale dracului, fac tocmai pe dos. Și-i păcat că au voci bune dar, crede-mă, nu mai pot să le suport.
-Ba, suportă-le și nu le mai chinui să cânte pe trei voci, și nici pe două, că aici, la îmbinarea lor, cred că este greutatea. Să cânte toate la unison doar cântece ce la plac. Restul va veni de la sine.
- Dar, crezi că eu am timp să le dădăcesc așa cum îmi propui? Sunt legat și eu de navetă, că nici autobuzele nu așteaptă, și, apoi, tot tu ai venit și ne-ai adus Calendarul manifestărilor artistice la care trebuie să participăm. Și cum să particip cu ele când acolo se cer cântece patriotice armonizate pe cel puțin două voci
Nici celălalt posibil dirijor, învățătorul, n-avea un renume mai bun. Copiii, chiar și cei din clasa întâi, strigau după el, ascunzându-se după câte un pom: păpucaru.. păpucaru... și asta pentru că pe la ei nu era un astfel de nume Lustragiu, cum a zis că îl cheamă. Auzi, Lustragiu!, ce-o fi însemnând asta.
-Unul care face păpucii, le-a zis un bunic, care nu le-a mai spus ce le face păpucilor, adică îi lustruiește. Pentru ei ori lustragiu ori păpucar cam tot aia însemna.
Nu s-au mai făcut repetiții la cor cât a mai stat Nuțu director la Cămin și locțiitor al secretarului comitetului comunal. Nu, acum avea alte preocupări atât pe linie de partid cât și de stat. Trecuseră cinci ani de la congresul al nouălea al PCR și se anunța cel de al zecelea. Dar până la congres a ținut răsuflarea tăiată la milioane de români alături, de a multor alte zeci de milioane din toată lumea, călătoria primilor oameni spre lună și aselenizarea lor. Niciun televizor n-a fost oprit în zilele acelea. Nimeni n-a mai putut uita mersul acela, atât de ciudat, a lui Neil Armstrong și cuvintele ce i-au fost traduse în toate limbile: Un pas mic pentru om, un salt uriaș pentru omenire
Da, își spuneau cei mai mulți, chiar și cei care până în 1964 au fost în închisori și în lagăre, și numai ei știau ce au pățit pe acolo, uite o nouă deschidere. Dacă până mai ieri se vorbea despre anglo-americani ca despre cei mai mari criminali și dușmani ai popoarelor, acum li se arătă adevărata lor față de oameni care asigură progresul umanității. Oare cine a făcut posibilă această deschidere? Desigur că tovarășul Nicolae Ceaușescu, care datorită tinereții sale a adus un nou suflu în politică. Oare nu tot dumnealui a avut curajul să ne arate adevărata față a sovieticilor prin cuvântarea din Piața Palatului, de atunci din vara anului 1968? Este, deci, un adevărat conducător ieșit din rândurile poporului și care n-are alt țel decât binele acestui popor. Toate acestea erau simple ca lumina zilei. Și vizita președintelui american Richard Nixon, împreună cu soția sa Patricia de la începutul lui august, a întărit credința oamenilor că tovarășul Nicolae Ceaușescu duce o politică în interes național coroborată cu politica unei mari puteri. De aceea s-au mai bucurat oamenii o dată când la lucrările celui de al zecelea congres, ce a avut loc între șase și doisprezece august,
tovarășul Nicolae Ceaușescu a fost numit secretar general al partidului și nu a mai fost ales de membrii Comitetului Central, ci de toți participanții la congres care reprezentau interesele întregii țări. Numele lui a fost pe buzele tuturor participanților la congres. Scânteia, apărută ceva mai devreme în ziua aceea, avea înscris cu litere groase pe prima pagină: Când spun Ceaușescu, spun partidul . Și ce frumos a vorbit minerul Petru Constantin, șef de brigadă la Lupeni, iar Scânteia i-a reprodus vorbele ce-i ieșeau parcă din suflet: Se spune despre noi azi în lume că suntem harnici, că avem o țară frumoasă, că muncim din răsputeri să o facem mai îmbelșugată spre binele întregului popor, că la noi domnește demnitatea, prețuirea muncii și năzuința fierbinte de pace cu toate popoarele, că sub conducerea Partidului Comunist Român și în jurul lui stă întreaga națiune socialistă cu o credință nețărmurită. Dacă așa se vorbește pe drept de țara noastră, apoi aceasta se datorește în bună măsură faptului că la conducerea partidului și a statului se află tovarășul Nicolae Ceaușescu pe care noi, minerii, ca și întregul popor, îl socotim suflet din sufletul nostru, cel mai destoinic bărbat, cel mai bun fiu al patriei“.
Nuțu începuse să se gândească, parcă în ascuns, la luările de poziție ale tovarășului secretar general în legătură cu cultul personalității lui Stalin, dar și în legătură cu greșelile grave ale lui Gheorghe Gheorghiu Dej în cazul Pătrășcanu, când spusese că astfel de "fapte și atitudini" n-o să se mai repete niciodată în "practica partidului" nostru, că niciodată puterea nu va mai fi în mâna unui singur om ci în ale organismelor alese și controlate de cei mulți. Dar Scânteia de acum parcă era opusul acelor spuse tot în paginile ei cu doi-trei ani în urmă. Iată în numărul găsit pe birou în una dintre dimineți scria pe prima pagină cu litere destul de mari Vizita conducătorilor de partid și de stat în județul Argeș. Cu aceleași litere, parcă mai mari era un articol care cuprindea aproape toată pagina și avea continuare în alta : Entuziasta primire făcută tovarășului Nicolae Ceaușescu de către oamenii muncii din județul Argeș. Și în alte numere în care era vorba de Conferințele extraordinare ale organizațiilor județene de partid numele lui era de multe ori pomenit de vorbitorii veniți din partea Comitetului Central, precum la Buzău de către Florian Dănălache, la Gorj de Constantin Drăgan, la Neamț de Petru Lupu, la Ilfov de Gheorghe Stoica, la Ialomița de Vasile Vâlcu. Și nu numai aceștia se refereau la personalitatea de excepție a Secretarului general ci și membrii ale acelor organizații care luau cuvântul.
A vrut Nuțu să deschidă o discuție cu tovarășul Bunea să vadă ce părere are despre cuvântările de acum 2-3 ani ale tovarășului Ceaușescu, când înfiera Cultul personalității, și situația de acum când a început să i se cânte atâtea osanale și dumnealui le acceptă. Și bine a făcut că n-a deschis acea discuție pentru că a făcut-o dumnealui dar în alți termeni:
- Ai văzut, măi tovarășe, cât de iubit este conducătorul partidului nostru? Noi va trebui să conspectăm toate cuvântările tovarășului secretar general. Uite, și-i arătă un caiet gros pe care l-a scos din sertar, eu am și început. Fă și dumneata la fel.