agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2016-07-13 | |
Arena nu este mare, totuși Victor, clovnul din mine, stă împietrit în centrul ei, în picioare, cu ceva în mâini, foarte foarte atent… Aude o voce care-l întreabă: ce este iubirea? Privește puțin speriat în jur. Parcă ar avea să atingă acea voce, să o palpeze, să aibă un contur, chiar o formă cât de cât definită. Nimic. Trimite privirile mai departe căutând printre cotloanele arenei, prin unghiurile imposibile ale ei ceva viu, ceva activ, ceva… Nici o minge nu zboară, nici o farfurie nu se rotește pe bățul lung din spatele lui, lăsat chiar de el ca pe o bârnă a verbelor care-l învie zi de zi și îi lasă mintea să zburde. Cântărește fiecare umbră și parcă ar avea chef să le deseneze să le transforme într-un tigru, într-un pescăruș, într-un lup, într-un vultur sau orice animal pe care alte umbre vii aproape că îi domesticesc, apoi îi așează pe scaune micuțe pentru trupurile lor uriașe și au impresia că îi umilesc. Pentru fiecare, clovnul ar desena apoi ar învia un habitat aparte, în care fiecare să simtă că trăiește, să simtă bucuria alergării, libertatea. El nu s-ar amesteca în viețile lor. I-ar privi atent dintr-un punct și asta l-ar ajuta sigur să se autodefinească mult mai ușor. Aproape că îi vine să strige la fiecare să fie mai viu, mai guraliv, să le spună simplu că îi iubește, că le iubește mișcările, sunetele glasurilor, limbajul acela pe care numai un clovn ca el îl poate înțelege…
Victor vrea acum să stea și stă. În mâini are o oglindă ciudată, ca un inel cu marginea dinspre exterior puțin mai lată. Acolo este montată pe toată circumferința inelului o oglindă. El simte cum alunecă în ea încet încet, cum revin ca niște cârpe colorate aruncate de niciunde, din toate costumele purtate de el de-a lungul timpului, în fiecare spectacol și cum fiecare amintire a trecutul sau chiar a prezentului devenit trecut îi încropește altă și altă costumație. Și coiful acela caraghios, țuguiat din creștet, deși îl enervează, știe că trebuie să-l poarte pentru a nu fi lovit de pietrele râului de gânduri și el plin de cuvinte amăgitoare. Ba chiar și-a croit un cozoroc în caz că praful metaforelor încropite de viață nu prea bine să nu-I strice machiajul din zâmbetul îngerului și nasul acela roșu care la el este din aroma fragilor din pădurile prin care a trecut de multe ori cu cei care veniseră prea fragili pentru lumea asta să-i umple inima de culoarea și esențele tari ale iubirii, copiii lui cu ochi de căprioară, râsul din sunetul goarnelor fine ale tuturor îngerilor Domnului și surâsul din roua cuvântului Domnului rămasă pe frunzele destinului lui. Dar ce tot spun aici! Destinul lui, destinul meu… Victor, tu știai că atunci când cineva te întreabă ce este iubirea, de fapt prin el cântă glasul Domnului? M-am gândit la trupul Domnului, la fluidul iubirii, la fluidul vieții umplându-i trupul de pământean și inima de zeu, la esențele acelea tari de iubire pe care ni le dăruie neîncetat și atunci am așternut probabil prin forma cuvântului tău un răspuns… Iubirea este singura manifestare a universului prin care atingem și noi, oamenii, talpa Graalului. Iubirea pământeană, din câte văd eu, cu rateurile de pe pământ, este simplu instrument sau un fel de mijloc de locomoție spre talpa Graalului. Târziu de tot simțim parfumul esenței fluidului pe care-l conține... - Am simțit că ai râs, Victore. - Da, am râs. - Acum de ce taci? Hai, spune odată ce crezi și tu! - Nu spun. Eu voi lua o sferă luminoasă și o voi lăsa să devină lichidă. Apoi îi dau drumul prin tine. Eu mă voi înveli cu ea, iar pe tine te frăgezesc un pic, să poți scrie. Tu lasă să curgă totul și nu te mai opinti în cuvinte. Vei vedea ce va crește în curgerea asta și te vei bucura. Trăiește, draga mea, Bucuria! Tac și îl privesc sau îl percep oarecum frumos, chiar dacă acel chip văzut de mine cu ochii minții, ai sufletului și mai ales ai inimii se schimbă neîncetat și în fracțiuni de gând, sau de bătăi ale inimii în care schimbarea este în toi, el este deformat, chiar hâd, eu îl văd frumos… Da, abia acum parcă nu îmi mai este frică de el. Am amânat prea mult să-i vorbesc. Prea mult l-am privit tăcând, închipuindu-mi toate parascoveniile din lume despre ceea ce este, cum este, cum acționează, iar el, el este un copil aparent fragil, care iubește jocul curat de care ei, copiii lui, nu au avut parte decât prin el, tatăl și mama deopotrivă. Anne Marie Bejliu, 7 iulie 2016 |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate