Camil se trezi cu greu și privi în jur; se afla pe trotuar, murdar și răvășit de parcă fusese călcat de tractor.
- Vrei, mă, să câștigi un ban cinstit?
- Cine nu vrea! răspunse Camil în mod automat, uitându-se să vadă cine vorbise. Un individ cu aspect total obișnuit, ca un funcționar de la primărie. Avea un fel de breton ca o ștreașină pe ochi. Bărbatul îl apucă de un braț pe Camil și-l ajută să se ridice. Apoi îl conduse la o mașină care staționa în apropiere. Ajunseră în curând la o casă veche și mașina pătrunse în curte făcând pietrișul să geamă sub cauciucuri. Intrară într-un salon și bărbatul care-l adusese pe Camil spuse:
- L-ai cunoscut pe domnul Quintus?
- Îmi pare rău! zise Camil.
Un bărbat bătrân, slăbănog și cu părul alb și rar, purtând un costum elegant de culoare închisă apăruse de undeva de după mobile, îndreptându-se spre Camil. Acesta din urmă întinse mâna cu intenția să o strângă pe cea a bătrânului, dar acesta din urmă se uită la el cu un fel de dezgust. Bătrânul îl împinse pe Camil spre fereastră unde se afla un birou și un computer.
- Știi să scrii, nu?
- Evident, zise Camil.
- Am văzut c-ai mai publicat câte ceva!
- Ați văzut?! făcu Camil.
Bărbatul cu părul ștreașină se apropie și spuse:
- Dacă scrii ceva bun pentru domnul Quintus, vei primi o răsplată pe măsură! Domnul în vârstă fu foarte deranjat de contribuția omului și-l dădu afară din încăpere. Apoi se întoarse spre Camil și-i zise:
- Poți să începi!
Camil se așeză pe scaunul ergonomic și văzu că ecranul computerului era aprins. Deschise programul Word și-și frânse degetele de la mâini, așa cum fac pianiștii înainte de a da un concert. Domnul Quintus stătea în spatele lui. Camil îl întrebă:
- Ce să scriu?
- Poți să scrii ce vrei, nu există cenzură!
- Nu la asta mă refer...
Dar domnul în vârstă se întoarse pe călcâie și ieși din încăpere. Camil aruncă o privire în jurul său: se afla într-un salon plin de măsuțe, fotolii și alte mobile din timpul în care totul se făcea din materiale durabile și de calitate: lemn de nuc, piele etc. Plutea un miros plăcut, ceva greu de definit; mirosea a aristocrație, a bogăție și distincție. Începu să se simtă prost în hainele lui murdare; îl deranja că nu era bărbierit și spălat de dimineață, că nu mâncase nimic și-i ghiorăiau mațele. Deodată își dădu seama că omul cu părul ștreașină apăruse lângă el și-l asista tăcut, ținându-și mâinile la spate. Începu să scrie:
” – Vrei, mă, să câștigi un ban cinstit?
- Cine nu vrea! am răspuns. Așa a început povestea. Apoi un individ cu aspect de bodyguard m-a dus într-o casă unde am fost instalat la un computer. Nu știam ce să scriu; în plus, individul s-a așezat lângă mine păzindu-mă ca pe un muncitor care lucra la normă.” S-a oprit din lucru și i-a spus omului să plece de acolo.
- Nu te supăra, așa am ordin!
- Dar mă deranjezi! Du-te la un film! Du-te la plimbare! spuse Camil.
- Nu pot! Am sarcină! Dacă află domnul Quintus, mă dă afară! răspunse supraveghetorul.
- Păi nu află!
- Are oameni peste tot; poate îi spui chiar dumneata! Mai bine pune mâna și lucrează!
Camil s-a ridicat de la birou și l-a împins pe individ până afară în stradă; acolo s-au îmbrâncit unul în altul într-un mod caraghios, de parcă erau niște tăurași care se înfruntau în coarne pe un tăpșan. Atunci supraveghetorul îi răsuci o mână la spate într-o figură de jiu-jitsu și-l puse pe Camil în genunchi, pe trotuar; unii trecători priveau în tăcere și-i ocoleau; Camil s-a zvârcolit ca un bolnav de epilepsie și a reușit să scape pentru moment; i-a dat un picior individului, dar a primit rapid în schimb câteva palme tocmai când se adunaseră câțiva spectatori; printre cei care căscau gura se afla și o tănără blondă, cu părul în coadă de cal și purtând un trening pentru jogging, față de care Camil simți o rușine teribilă; dar păzitorul său se dovedi om cu experiență în astfel de situații și-l propti din nou pe evadat cu o mână răsucită spre șira spinării de cât p-aci să i-o rupă; apoi porni cu el spre casă, ducându-l ca pe un arestat; îl puse pe scaunul de la birou cu brutalitate. Apoi se îndepărtă câțiva pași și rămase în picioare, cu mâinile la spate, ca un agent special în preajma unei personalități care trebuia supravegheată. Deodată apăru o tănără cu aspect de stewardesă, purtând un șorțuleț la brâu, care îl întrebă pe Camil dacă ar vrea să mănânce. Acesta din urmă își masa mâinile și nu știa cum să-și atenueze durerile pricinuite de întâmplarea recentă, gândindu-se cum să o șteargă de acolo. Frecându-și mâna stângă cu dreapta, el aruncă o privire spre fata nou venită nevenindu-i să creadă că exista cineva care-i dorea ceva de bine.
- Ouă omletă sau ochiuri? întrebă fata.
- Da... îngăimă Camil.
- Lapte sau ceai?
- Sigur...
- Sigur ce?
- Orice!
Fata plecă. Camil se ridică puțin în scaun – își îndreptă buzunarele de la pantaloni pe dinăuntru – și supraveghetorul făcu imediat un pas în direcția lui. Dar Camil se reașeză și curând fata veni de undeva din vastul salon împingând un cărucior pe care se aflau tot felul de bunătăți. Camil înghiți totul ca un spart și bău la sfârșit o ceașcă mare de cafea. Apoi se lăsă pe spate în scaun și-și căută o poziție în care ar fi putut eventual să și ațipească puțin. Supraveghetorul îi zise:
- Acum ai putea să te apuci de muncă!
Camil începu să scrie: ”I-am spus individului să plece de lângă mine că mă stresează. Constatând că nu se mișcă din loc l-am împins afară din încăpere scoțându-l în stradă. Acolo a avut loc o mică luptă, mai exact o corecție pe care i-am aplicat-o obraznicului, răsucindu-i mâna la spate și dându-i picioare în fund. S-a format o mică adunare de spectatori, care credeau că ne hârjonim; dar figura chinuită a supraveghetorului arăta clar că n-a fost bine să se pună cu mine și la un moment dat l-am pus în genunchi pe trotuar, spre a-i spori umilința. În public se afla o tipă pe care o cunoșteam și care mă știa și ea din vedere; o chema Clara și era profesoară la un liceu din cartier; în timp ce-mi țineam adversarul sub forța și controlul brațului meu puternic, i-am aruncat un zâmbet femeii, care mi-a răspuns admirativ.” În acel moment al lucrului, Camil simți cum este tras de o ureche de-i săriră creierii din cap de durere; paznicul lui îl luase de ceafă și de perciuni și-l scoase afară în stradă.
- Ce faci băi, ai înnebunit? De ce nu mă lași să lucrez? Începură din nou să se împingă unul pe altul, trăgându-se de haine precum luptătorii de judo, supraveghetorul încercând să-i pună piedică lui Camil ținându-l în același timp de umeri, spre a-l pune la pământ. O mașină plină de tineri petrecăreți stopă lângă trotuar în dreptul lor. Din interior ieșiră vreo patru tipi îmbrăcați ca pentru petrecere de bar, unde probabil că și fuseseră toată noaptea, și-i înconjurară pe cei care se luptau. Adresară îndemnuri, își aleseseră pe câte cineva pe care mizau și se pregăteau să facă pariuri. Unul dintre tineri avea o haină de piele lungă și pe cap o creastă verde; el fusese la volanul mașinii și părea un fel de șef al grupului. Supraveghetorul îl înghionti zdravăn pe Camil; acesta avu un moment de descurajare, de regret că nu era un tip sportiv obișnuit cu exercițiile fizice și care era cuprins de un fel de panică a corpului la orice agresiune; îi scăpă însă paznicului său un pumn care-l dezechilibră pe individ; cei din jur se așezaseră în cerc și făceau galerie, unii ținând cu Camil, alții cu adversarul lui. Alți trecători traversau pe trotuarul de vizavi; Camil primi o lovitură serioasă în falcă și căzu pe spate; din poziția în care era vedea numai picioarele celor care asistau la spectacol; deodată apăru fata cu coadă de cal, în trening, și se aplecă direct la el. Apoi ea se uită în jur și zise:
- Ce aveți cu el? Sălbaticilor! după care își relua alergarea ușoară pe care o făcea pe stradă. Trecerea fetei avu darul să strice toată dispoziția spectatorilor; tinerii se urcară în mașină și plecară; agresorul lui Camil îi întinse mâna și-l trase de jos, ajutându-l apoi să-și scuture hainele. Dar Camil avu deodată un acces de revoltă și o luă la pas cu gând să se îndepărteze.
- Unde pleci? Îmi cer mii de scuze, iartă-mă, omule, mă dă afară domnul Quintus dacă fugi! zisese bodyguardul. Dar Camil o apucă repejor pe stradă, îndepărtându-se. O luă la stănga, apoi la dreapta, traversă un bulevard, merse mult și grăbit pănă când se convinse că nu-l mai urmărea nimeni. A văzut o poartă de fier care avea deasupra o firmă pe care scria ”Cafenea”. Era un culoar strâmt al unei curți, îngust ca o cărare, mărginit de niște garduri verzi de o parte și de alta. La capătul lui se făcu o terasă acoperită cu stuf, pitorească. Camil ceru o cafea. Deodată îl văzu la o masă pe Damian, fostul lui coleg de la filologie, stând singur la o masă, cu un laptop în față. Damian era un bărbat care avea un aspect foarte nesuferit, purtând părul mare legat într-o codiță care și-o dădea în față peste umărul drept; avea un caracter ciudat și capricios, când era foarte prietenos, când îl apuca o aversiune teribilă. Îi făcu semn lui Camil să vină la masa lui. Camil dădu mâna cu el și-l privi cu curiozitate.
- Cum merge? întrebă Damian.
- Ce să meargă?
- Lucrul!
Damian era câteodată foarte îndatoritor și amabil. Alteori când se întâlneau îi făcea morală: spunea că lumea de azi oferă nenumărate șanșe și dacă nu te descurci înseamnă că ai un defect la bibilică. Știa că-n ultimul timp Camil o dusese foarte greu neavând serviciu – lucrase la o editură care dăduse faliment și nu-i plătise niciun ban- și îl bătuse pe umăr spunându-i că își va rezolva el situația. Altă caracteristică a lui Damian era aceea că dispărea în mijlocul dicuției, fără să-și ia la revedere.
- Lucrez la cineva, fac un fel de redactare. E într-o vilă a unui domn...
- Quintus! spuse Damian.
- Da! De unde știi?
- Eram cu el când te-am văzut în șanț! spuse Damian și se ridică pe neașteptate, luându-și laptopul sub braț.