I se spunea Profesorul, dar nu în sensul propriu al cuvântului, am înțeles lucrul acesta, după ce l-am cunoscut mai bine.
Profesorul era un apelativ heraldic, aceia care funcționează în breasla dascălilor știu că majuscula pusă în fața denumirii unei profesii este foarte rară și că semnifică ideea de magistru, la superlativ.
Prin iarna lui 1997, să fi fost februarie, cam așa, orașul părea amorțit, în transa zilelor mohorâte, cu un amestec de ninsori și ploi, generând mâzgă, frisoane și dezgust, în cazul că trebuia să ieși din casă.
Și trebuia...
Duceam într-o mapă subțire, lucioasă câteva manuscrise, niște tremurături lirice, după cum aș fi fost tentată să le consider, nicidecum „mostre” de talent literar, asta dacă nu l-aș fi întâlnit pe DOM’ PROFESOR!
Prima reacție, când am intrat în biroul dumnealui, dintr-un respectabil liceu, a fost de surprindere, colorată cu o ușoară dezamăgire.
Aveam în față un om mai degrabă scund, cu privirea ușor neîncrezătoare și cu aerul unui personaj ocupat.
Iată unul care crede că am greșit ușa, mi-am zis în gând, însă dacă tot venisem, i-am întins mapa cu manuscrise, adăugând cu sfială:
◾Bună ziua... știți, m-a trimis doamna profesoară, a zis că ați vorbit să mă primiți și să vă uitați peste aceste încercări ale mele.
◾Da, a vorbit, așa este, dar ia să vedem noi despre ce este vorba, a spus în timp ce desfăcea mapa cu mișcări sigure și grăbite.

Doamne, nu acum, nu așa, de ce nu le ia acasă, ar trebui să se uite în liniște, am raționat imediat, însă omul din fața mea se pare că avea altă strategie.
A citit o pagină, a citit două, a citit trei... între sprâncene au început să-i apară primele semne de încruntare.
E prăpăd, m-am gândit, dracu m-a pus să mă fac de râs într-un asemenea hal! Totuși, la „Poșta redacției”, în rubrica de cultură a ziarului „Cuvântul” mi s-a răspuns pozitiv, că sunt semne evidente ale unui talent autentic. Tâmpiții!
Omul din fața mea se încrunta din ce în ce mai rău. Începusem să dau în clocot pe interior, mă luase o stare de vomă, întrucât cea mai mare pedeapsă pentru mine este să apar ridicolă și prostănacă, nu venisem la un oarecare, ci, spre disperarea mea, la unul dintre cei mai exigenți critici din oraș, care semna în toate revistele de literatură ce apăreau la noi. Scrisese articole de critică și de istorie literară, monografii, volume de poezie, proză, iar acum apărusem eu din senin, cu pretenții de făuritoare a metaforei rare, ca să vezi...
Mă dă ăsta afară din birou, sunt de pomină, de ce m-am luat după doamna profesoară, ea gândește subiectiv, ce dacă am fost la Națională, ce mare scofală, poezia e cu totul altceva!... am continuat să imaginez scene bune de comedii ieftine, surogat pentru o după-amiază ce nu prevestea nimic bun.
Am privit o clipă ușa, era întredeschisă, puteam să mă scuz că am nevoie de aer curat, rece, chiar aveam, ori puteam să mă așez pe scaun, era unul pe care mă și invitase să iau loc, dar dacă nu te așezi din prima, după aia îți piere curajul, deci am înțepenit în picioare, până ce omul a terminat toată mapa. Să fi durat cam 20 de minute, dar mi s-a părut foarte mult.
La sfârșit, am văzut că încruntarea ia altă formă, i s-a luminat brusc fața:
◾Haideți cu mine chiar acum, la cineva mult mai important, trebuie să vorbim neapărat cu el!
◾Ce să vorbim, domnule și cu cine? abia am articulat întrebarea mea tâmpă.
◾Să vorbim cu Milescu, patronul editurii Cartemit sau nu vreți să publicați?
◾Păi eu sunt de publicat, domnule?... îi zic aiurită.
◾Da, doamnă, poate nu aveți suficiente resurse de încredere, dar vă asigur că eu pun un verdict după ce am o convingere clară. M-ați convins.
Și am plecat împreună prin zloata acelei zile, către Prefectură, pășind umăr la umăr pe trotuarul umed, fără a mai scoate vreun cuvânt.
Am ajuns în fața clădirii cu aspect de cetate medievală și ne-am întâlnit cu Milescu într-un birou somptuos, al cărui plafon era ornamentat cu stucaturi impresionante, iar în mijloc avea un candelabru de cristal din vremurile de glorie ale boierilor pur-sânge.
Milescu, pe un fotoliu directorial, cum le stă bine boșilor. ..
Am făcut cunoștință și, în ciuda aspectului ușor scorțos, ne-am înțeles, astfel Milescu a devenit în scurt timp primul meu editor de carte.
Așa l-am cunoscut pe DOM’ PROFESOR, așa a fost istorioara unei întâlniri care mi-a hotărât destinul.
Profesorul avea nu doar ochiul critic foarte dezvoltat, ci o probitate profesională exemplară, căci se știa, la el nu te duceai cu „atenții”, nu puneai în funcțiune telefonul fără fir al cunoștințelor binevoitoare, nu te transformai într-o divă ad-hoc, mimând tandrețuri de duzină ori unduiri languroase în fustiță „lambada”, nu mergea!...
Asta cred că l-a făcut atât de special!
Într-o societate de consum, unde consumul e măsurabil prin coșul zilnic și, când te obișnuiești cu salata de avocado, nu de vinete, că e mai vitaminizată prima, cu sugar apple, nu cu ionatanele de Dâmbovița, cu Toastul din grâu întreg, nu cu franzela de un leu, cu Shirazul, bun după un grătar ca la mama lui, nu cu poșirca de la socri și cu găina care-ți frânge dinții, atunci traiul este un factor de risc și de ce să riști, când poți s-o duci bine?... nu vi se pare că sună cunoscut, că sună al naibii de românește?
Dar pentru Profesorul și Scriitorul de care eu vorbesc, aceste frânturi de realitate erau excluse printr-o dialectică foarte personală.
Unii oameni spun nu de multe ori, dacă ceva contravine regulilor autoimpuse.
Profesorul spunea nu, când venea vorba de vreun compromis, în literatură.
Altfel, modest, vorbea foarte puțin și, după cum mi-am dat seama, ca bărbat era timid, delicat și introvertit.
De multe ori eram tentată să-l întreb sorescian cum o mai duce cu fericirea, dar tot sorescian continuam, prin tehnica monologului interior: mulțumesc, nu am timp de răspunsuri…
Prima lansare a fost un spectacol.
Lansarea mea, evident, iar cum o doză de naivitate mă caracteriza oricum, am gândit că e bine să organizez activitatea într-o… țineți-vă respirația… cantină!
Care Târg de carte, Gaudeamus, care mass-media, nici vorbă!
Dar am avut curajul, poate chiar nebunia, să-i invit pe editor și pe profesorul-critic literar, în teribila locație, cantina unei școli de provincie.
Eu ca eu, însă ei m-au luat în serios, au înțeles candida mea atitudine de novice.
Și au venit în grup, ziariști, scriitori, redactori de carte.
A fost magnific!
S-a recitat, s-a aplaudat, s-au interpretat critic versuri, cantina devenise o agora pentru mine, o scenă imensă de unde părea că-mi voi începe propriul rol, unul adevărat, greu, dar recompensat de posteritate cu un loc la Bellu și cu altul, în manualul de liceu.
La 30 de ani, când doamne-doamne a fost generos cu chipul tău, când te-a mobilat cu piese fine, cu arhitectură rară, să ai, pe drumul vieții, orice rol care ți se încredințează, trece prin filtrul apariției tale, întâmplător telegenice.
Nu mi se urcase la cap succesul, chiar dacă prima carte a obținut premiul pentru debut, conștientizam că sunt pe o traiectorie de unde mă pot duce în orice direcție, nu neapărat și cea mai bună.
Profesorul îmi spunea, când ne vedeam:
◾Trebuie să citiți foarte mult, mai ales literatură modernă,lectura este fundamentul.
◾Citesc, domnule, am pe noptieră mereu câte-o carte, îi răspundeam puțin țâfnoasă.
◾Așa să faceți, pentru că un talent nativ necultivat, nu va fi decât izvorul, nicidecum fluviul, adăuga el.
Și se uita foarte adânc spre mine! Foarte convingător!
Într-o altă ocazie, am fost invitată la un cenaclu, chiar de către profesor, să recit, alături de alți poeți respectabili și cunoscuți.
◾Trebuie să ieșiți în față, luptați să vă afirmați, zicea și iar se uita foarte adânc, de parcă ar fi vrut în acele clipe să mă citească, asemenea poeziilor pe care i le încredințasem cândva.
Profesorul avea grijă să-mi amintească de fiecare dată că scrisul este copleșitor, dacă vine din adâncul adâncurilor tale, îți fură din zile, din nopți, ajungi să ți se spună de către cei din jur că n-ar strica un drum la psihiatru, niște distonocalm, poate și câte-un fortral din când în când.
Și iar se uita spre mine, convingător, îi juca în privire o sclipire pe care niciodată n-am zărit-o la alții!
Părea că multe vorbe nici nu le mai rostește, că le duce înapoi în sine… atunci aerul se făcea între noi translucid, complice.
Am început să-l privesc și eu la fel, înțelegând că acela era momentul când o femeie trebuie să spună da sau nu.
Am ales a doua variantă!
Dintre hotarele lui NU poezia nu mai avea cum să apară, în fața lui, cel puțin!
Au trecut ani, s-au consumat pânde în fața oglinzii… hai că uite a mai apărut o cută, un rid, în curând o să fii o bătrânică respectabilă, să te văd, vei fi tu mai fericită , când în autobuz se va ridica un tânăr să-ți ofere locul, apreciind premonitoriu cam câte boli ai trecute pe rețetele medicale, să te văd, o să te bucuri tu de asta?
Cu editorul, întâlnirile au continuat, aveam lucrări pedagogice, de specialitate, coordonam și o revistă, prin urmare contactul cu echipa redacțională a fost unul neîntrerupt.
Dar cu DOM’ PROFESOR nu m-am întâlnit cincisprezece ani, evitând cu bună știință vreo întrevedere.
Într-un moment de revelație moromețiană, pe când mă aflam la sediul editurii, am intervenit într-o discuție.
Milescu, cel care era înconjurat de alți tineri colaboratori, tocmai vorbea despre fenomenele paranormale , el nu le-a zis chiar așa , ale apariției în Uniune a tot felul de „puicuțe”, cu dimensiune stas: 90-60-90, căci democrația dădea roade în grădinile Edenului și ele trebuiau culese...
Deci mă întrerup din corectura unei reviste și spun, cu o bruschețe care i-a făcut pe toți să întoarcă spre mine capul:
◾Eu, domnilor, am fost o ființă morală, o femeie cu principii!... și imediat mi-am fixat privirea de vultur asupra corului bărbătesc.
◾Așa, îmi răspunde Milescu, distrat și la ce v-a folosit, stimată doamnă?
Nu mi-a mai trebuit conversație.
V-ați curentat vreodată, de la, să presupunem, mașina de spălat sau de la fierul de călcat, de la boiler, nu contează de la ce, a trecut vreodată curentul electric prin voi? Că la ospiciu nu se mai practică, sunt împotriva drepturilor omului, electroșocurile.
Constatarea interogativă a lui Milescu a avut asupra mea acest efect neașteptat.
Din acea zi am șters pe nu-ul acela prelungit în sfera poetică și m-am apucat de scris din nou.
Primul grupaj, primul e-mail la Profesor, primul răspuns, prompt: O surpriză mare mi-ați făcut! Anii au trecut în favoarea dumneavoastră, cine scrie așa, este poet adevărat.
Am aflat de la Milescu, într-o întâlnire fortuită, că era grav bolnav, cu toate acestea corespondența cu mine a continuat, până în ultimele zile pe care le-a mai avut de trăit.
M-a invitat acasă, să discutăm despre volumul la care lucram și, în timpul conversației, i-am spus că abia după mulți ani l-am crezut, în legătură cu verdictul asupra scrisului meu.
Când aveam 30 de ani și doamne-doamne fusese generos cu chipul meu, drumul vieții îmi păruse un diamant tăiat în mii de fațete... le văzusem doar pe unele.
Mi-a zâmbit amar.
După aceea, poeziile mele au curs una după alta, diagnosticul pus de Profesor, asemenea: Asta nu, Asta – bună, foarte bună, excepțională... și tot așa. Până a tăcut definitiv.
În mine a rămas însă un gând veninos, se întrupează într-un fel de strigoi și îmi face praf liniștea fiecărei zile, fiecărei nopți: Eu am fost o ființă morală, o femeie cu principii... așa... și la ce ți-a folosit, stimată doamnă?