SERGIU SOMEȘAN

Comisarul și cei șapte pitici

NOTA AUTORULUI

Ceea ce urmează este o operă de ficțiune. Toate personajele principale sunt imaginare. Deoarece acțiunea este plasată pe fundalul istoric al zilelor noastre, cititorul s-ar putea să recunoască unele personalități care au jucat un rol important în ultimii ani. Speranța mea este că nici una dintre aceste personalități n-a fost pusă într-o lumină neconformă realității.

Capitolul 1

Primul pitic


Octavian Lazăr împlinise 35 de ani atunci când l-a întâlnit pe patronul barului „Medieval” și aproape uitase câți ani fusese nevoit să tragă mâța de coadă înainte de asta. Tânărul patron fusese frapat încă de la bun început de asemănarea uimitoarea dintre Octavian și Tyrion Lannister, piticul bețiv din serialul televizat Urzeala tronurilor. Convins că face o afacere bună, l-a angajat pe loc, a adus un stilist care să îl facă să semene cât mai mult cu Tyrion, apoi i-a cumpărat o arbaletă și l-a pus să umble printre mese și să întrețină atmosfera. La fel ca personajul, purta mereu un pahar și o carafă de vin, din care părea capabil să bea cantități enorme. Numai câțiva apropiați ai barului știau că, de fapt, în cană nu era vin, ci un ceai ușor îndulcit, iar aerul de bețiv îl căpătase abia după multe repetiții în fața oglinzii. Oricum, prezența lui printre obișnuiții barului era, fără îndoială, un succes și nu puțini erau cei care voiau să se fotografieze cu „piticul din serial”. Câteva articole în ziarele locale mai întâi, apoi în cele centrale, și un reportaj la o televiziune cu mare audiență l-au transformat repede pe Octavian într-un brand al barului și numeroși pasionați ai serialului își întrerupeau călătoria pentru câteva ore, atunci când ajungeau în Brașov, pentru a ciocni un pahar cu Tyrion de Brașov și a se fotografia cu el. Mai cu seamă că barul era așezat strategic, chiar în apropierea gării, iar afișe enorme împânzeau peroanele, invitând la această aventură în timp. După o vreme, văzând ce succes are angajatul lui, patronul a modificat și decorul barului pentru a se adapta cât mai mult la ceea ce așteptau clienții, astfel că aceștia erau întâmpinați la ușă de portari ce semănau cu personajele sinistre ale filmului, iar animatoarele erau imitații, mai mult sau mai puțin fidele, ale prințeselor din serial.
În ciuda acestor îmbunătățiri, tot Tyrion se bucura de cel mai mare succes și adeseori era rugat să își arate îndemânarea în mânuirea arbaletei. Se pare ca avea un adevărat talent pentru asta, iar ceaiul băut în loc de vin nu îi afecta precizia, astfel că numărul său era ușor dramatizat prin faptul că, spre sfârșitul programului, trăgea o săgeată într-un măr așezat pe capul unei fete care o întruchipa pe Cersei, un alt personaj odios al serialului.
O întreagă regie era pusă la punct cu acest prilej. Octavian se prefăcea că se împiedică și că doar din întâmplare nimerește mărul, și nu capul tinerei fete. De fapt, totul era calculat la milimetru și nimic nu era lăsat la voia întâmplării. După strigătele dezamăgite de la sfârșitul micii scenete, spectatorii ar fi vrut mai degrabă ca săgeata s-o nimerească pe cea care juca rolul reginei Cersei, care devenea episod cu episod tot mai nesuferită.
După ce programul se termina, Octavian se așeza la o masă mai retrasă și, pentru prima dată în cursul serii, își permitea să bea și el un cocktail cu triplu-sec și lichior de Curaçao. De obicei îi era adus la masă de fata care juca rolul reginei Cersei și își făcuseră un mic joc al lor din prepararea și servirea acestui cocktail.
— Îți mulțumesc că mi-ai mai dăruit o zi, stăpâne, spunea ea cu cel mai dulce zâmbet posibil, iar el îi răspundea mârâind:
— Pleacă, regină perversă, și nu mă face să mă răzgândesc! Încă am arbaleta cu mine! și mângâia arma și săgețile cu vârf de oțel așezate pe masă, lângă el.
Fata îi așeza cocteilul de culoare albastră între săgețile arbaletei și pleca, nu înainte de a-și trece lasciv mâna peste palmele lui.
Amândoi știau că este doar un joc, dar simțeau că putea fi ceva mai mult de-atât și fiecare îl aștepta pe celălalt să facă următorul pas.
Nici în această seară nu se întâmplase altfel și Octavian își spuse că, înainte de a-și face curaj să o invite la el acasă, mai întâi va trebui să se mute. Nu că i-ar fi fost rușine cu garsoniera unde locuia acum, dar ca să ajungă la ea, în fiecare noapte, la ora două, trebuia să traverseze parcul Tractorul, renumit pentru fărădelegile care se petreceau în el după lăsarea serii.
Chiar și el se simțea nesigur uneori traversându-l și se simțea în permanență urmărit de ochi nevăzuți, ascunși dincolo de tufișurile care mărgineau aleile. Din acest motiv îi ceruse voie patronului să își ia cu el, în drumul spre casă, arbaleta.
— Poți s-o iei, numai să n-o uiți acasă, zâmbise patronul de temerile lui. Dar spune-mi, nu ar fi mai sigur să iei un taxi până acasă? La cât te plătesc, bănuiesc că îți poți permite unul, nu?
Scurtase discuția pentru că, deși avea toată încrederea în tânărul lui patron pe care îl simțea mai degrabă ca pe un prieten decât ca pe un șef, nu-i putea mărturisi că ăsta era felul lui în care putea compensa cei 1,35 metri cu care-l înzestrase natura. Și își înfrunta temerile singur, cu arbaleta în mână și pregătit să tragă la orice semn de pericol, dar era conștient de faptul că nu putea merge cu Violeta așa, prin parc.
Începând de mâine își va căuta un apartament, undeva, pe lângă gară și, dacă nu putea să îl cumpere, măcar să îl închirieze. Zâmbind la gândul unei posibile aventuri cu blonda lui colegă, dădu peste cap paharul cu restul de cocteil, își luă arbaleta și săgețile, apoi ieși în aerul răcoros al nopții.
Când ajunse în gară fu salutat cu prietenie de cei doi polițiști locali care patrulau prin gară și care, mai degrabă, ar fi trebuit să îl ia la întrebări despre arbaleta și săgețile pe care le purta, la vedere, prinse la spate. Era totuși o armă, dar, ca și alți polițiști, fuseseră măcar o dată de-a lungul vremii în barul unde lucra Octavian și le era mai mult decât cunoscut. Iar pentru cei care ar fi ratat această ocazie, afișele atârnate peste tot în gară îl arătau oricui ar fi vrut să-l vadă în toată splendoarea: când cu arbaleta la ochi, când punându-i mărul pe cap, cu grijă, reginei Cersei.
Trăgând cu coada ochiului la afișe, pătrunse în tunelul care ducea în parcul Tractorul și fără să vrea se simți cuprins iar de același fior rău-prevestitor pe care îl simțea de câteva seri încoace.
„E o prostie!”, își spuse el, dar, pe măsură ce se apropia de capătul tunelului, așeză arbaleta în așa fel încât să îi fie la îndemână. Apoi, chiar înainte de a începe să urce scările spre parc, se opri, armă arbaleta și așeză săgeata în ea. Deși fusese modificată să semene cât mai mult cu arbaleta veche pe care o folosise Tyrion în serial ca să-și ucidă tatăl, de fapt era cât se poate de modernă și avea, pe lângă alte facilități, și pe aceea că, după ce era o arma și punea săgeata, aceasta se fixa cu ajutorul unui magnet care o ținea fixă, indiferent de mișcările pe care le făcea el.
Ca niciodată, la capătul tunelului Octavian ezită și privi în urma sa: era în jur de două noaptea și câțiva călători întârziați își trăgeau bagajele după ei, grăbiți, între peroanele unu și doi. Se părea că nimeni nu avea de gând să folosească ieșirea spre parc, așa că o luă spre scările din stânga, ca de obicei, cu toate că erau mai slab luminate. Ce mai conta încă o geană sau două de lumină când, de îndată ce ieșea de sub copertina care adăpostea intrarea în tunel, avea să se trezească în întunericul profund al parcului, străbătut când și când de fulgerarea îndepărtată a farurilor vreunei mașini, în căutarea unui loc de parcare, pe aproape de gară. Apoi, la câțiva metri de la ieșirea din tunel, va întâlni ulmul pitic al parcului, unul dintre puținii arbori etichetați. Această asociere cu statura lui îi dădea curaj, ca și cum arborele pitic ar fi vegheat oarecum asupra lui.
Nu și în seara asta. Abia făcuse câțiva pași și văzu cu coada ochiului o umbră, care lui i se păru uriașă, și o clipă mai târziu simți o durere cumplită în ceafă și se scufundă într-un întuneric profund pe care nici o lumină, fie apropiată sau îndepărtată, nu-l mai întrerupea.
Nu-și dădu seama cât trecuse până când își venise în fire. Destul că, la un moment dat, simți o adiere ușoară prin păr și o șuviță mai lungă îi căzu peste ochi. Cu un gest reflex, dădu să o îndepărteze cu mâna și abia atunci înțelese că era legat pe sub brațe de un pom și, oricât încerca, nu ajungea cu picioarele la sol. Mâinile îi erau și ele legate la spate. Un marfar trecu pe cea mai apropiată linie, zăngănind din vagoanele vechi, și el recunoscu vag locurile, la lumina de la farurile locomotivei. Era destul de aproape de ieșirea din tunel și, dacă nu se înșela, era legat chiar de ulmul pitic de la care aștepta protecție și ajutor. Cam o dată pe lună becurile din parc erau schimbate, dar nu rezistau mai mult de câteva zile pentru că tinerii care bântuiau ziua pe alei își făcuseră un titlul de glorie să le spargă cât mai repede. Se împlinise luna deja și angajații însărcinați cu iluminatul nocturn întârziaseră puțin, pentru că nici un bec, absolut nici un bec, nu lumina aleea pe care era legat el. Asta nu-l împiedică să vadă, în palida lumină venită dinspre gară, silueta unui om uriaș care stătea la câțiva pași de el și îl privea nemișcat.
În cele din urmă își luă privirea de la el și scoase din buzunar un măr, din câte își putea da seama, pe care, după ce îl privi gânditor, i-l așeză cu grijă pe cap. Nu spuse nimic, iar trăsăturile feței nu i le putea distinge, dar mirosul omului i se părea cunoscut. Cu câteva seri în urmă un om uriaș, cu trăsături aspre, îi ceruse voie să ia loc la masa lui și băuse tot un cocteil de curaçao, ca și el. Nu-și aduse aminte să fi schimbat prea multe vorbe, dar îi reținuse mirosul ciudat, de parfum exotic. Când nu se aștepta, îi surprinsese privirea fixă ațintită asupra lui. Atunci când străinul dăduse paharul pe gât și se îndepărtase, în cele din urmă, îl cuprinsese un sentiment de ușurare ca și cum ar fi scăpat dintr-un mare pericol.
O nouă boare de aer rece veni dinspre uriaș și de data asta fu sigur că era bărbatul de acum câteva seri. Probabil își închipuia că cine știe cât câștigă într-o seară și voia să-l jefuiască. Trebuia să lămurească această confuzie cât mai repede. Își drese vocea și spuse:
— Vreau să precizez că nu prea port bani la mine… și, de fapt, nici nu câștig cine știe cât…
Dinspre bărbat se auzi un hohot stins de râs, apoi o voce profundă spuse aproape în șoaptă:
— Așa mă gândeam și eu, micule Casanova…
După o pauză, cât să îi așeze mai bine mărul pe cap, continuă:
— De fapt, nu bani vreau eu de la tine, ci doar să văd dacă și eu pot mânui arbaleta la fel de bine ca tine. Și, eventual, să aflu cine a fost Regizorul. O să te întreb o singură dată: știi cine a fost Regizorul?
Octavian Lazăr încerca disperat să înțeleagă despre ce vorbea străinul.
— Nu cunosc nici un regizor, reuși el să spună într-un sfârșit.
— Așa mă gândeam și eu, spuse bărbatul și, în timp ce răspunse, ridică arbaleta din iarbă, gata armată.
Prin mintea lui Octavian treceau o mie de gânduri: probabil că era un admirator secret al Violetei și cum, în serile când se credeau neobservați, schimbaseră câteva gesturi tandre, probabil că-l făcuse gelos.
— Hei, stai puțin să-ți explic, începu el, dar bărbatul nu părea să îl asculte, ci studia cu atenție mecanismul arbaletei, iar Octavian se străduia să-și aducă aminte dacă aceasta avea piedica pusă ori nu.
Se pare că uriașul se dumirise între timp cum funcționează mecanismul, pentru că o apropie la mai puțin de un metru de fruntea piticului:
— De la distanța asta e imposibil să ratez, mormăi el.
— Mărul este puțin mai sus… începu să spună Octavian, dar chiar în acel moment bărbatul apăsă trăgaciul și săgeata i se înfipse în frunte, cu un zgomot ciudat de rupere și zdrobire a oaselor străpunse.
De la o distanța atât de mică, săgeata de oțel își păstră întreaga putere, astfel că, după ce îi străpunse craniul, se înfipse adânc în trunchiul ulmului pitic, cufundându-l pe Octavian într-un întuneric pe care nici o dâră de lumină nu îl mai putea străpunge.
Cu o clipă înainte de a mai înceta să gândească, un fragment de idee îl mai bântui: „Ce bine că nu am chemat-o pe Violeta cu mine în seara asta...”
Bărbatul uriaș privi curios spasmele piticului, apoi, după ce corpul acestuia încetă să se mai miște, aruncă arbaleta într-un tufiș și scoase din buzunar un petic de hârtie pe care îl prinse cu un bold de pieptul cadavrului. Apoi, folosindu-se de un clește puternic, îi tăie degetul mic de la mâna stângă și îl puse într-o pungă transparentă. Zâmbind absent, îl vârî în buzunarul de la spate al pantalonilor și se îndreptă spre ieșirea din parc cu pași mari și egali. Abia după ce părăsi ultima alee, își scoase de pe mâini mănușile transparente, din latex, și le aruncă într-un coș de gunoi.


Capitolul 2

O zi fără surprize

Comisarul-șef Câmpeanu privi la mormanul de probe adunate în camera de analiză, apoi se uită cu un reproș abia disimulat spre cei patru subordonați care îi mai rămăseseră la Serviciul Omucideri:
— Văd că azi se arată a fi o zi liniștită, deci ar fi bine să profităm și să ducem la arhivă probele de care nu mai avem nevoie. Dacă nu vă descurcați singuri, cereți ajutoare, dar vreau ca azi să găsesc aici o curățenie lună când mă întorc…
— Vă așteptați la vreun caz mai aparte, domnule comisar-șef? întrebă inspectorul Alina Dăciulescu, cea mai tânără membră a echipei și singura femeie.
Comisarul-șef privi încruntat spre ea, apoi spuse:
— Nu mă aștept la nimic, pentru că uite ce soare frumos strălucește pe cer azi. Mă gândesc că, dacă au vreo fărâmă de suflet în ei, într-o zi ca asta până și cei mai odioși criminali ar trebui să ia o pauză. Sper din toată inima să fie o zi fără surprize, ca să fie clar.
Se apucară să catalogheze probele, dar, după un timp, Alina nu se putu abține și comentă:
— Parcă deveniți tot mai sentimental pe măsură ce vă apropiați de pensie, domnule comisar-șef.
Câmpeanu își pregăti o replică tăioasă, dar fu întrerupt de soneria telefonului. Ascultă fără să spună nimic, apoi privi la oamenii care așteptau, cu pachetele de probe în mâini.
După ce închise telefonul, spuse obosit:
— Lăsați cutiile jos și haideți la mașini. Azi-noapte cineva s-a jucat de-a Robin Hood în parcul Tractorul.

*

Scena crimei fusese delimitată deja cu fâșii de plastic de către polițiști. Fotoreporteri și simpli cetățeni se urcaseră pe rambleul de cale ferată al celei mai apropiate linii de parc și, profitând de zoom-ul mare al noilor camere, făceau fotografie după fotografie.
— Nu putem împiedica asta cumva? arătă comisarul-șef înspre mulțimea de fotografi. Hai să găsim un cort, o folie ceva, să le împiedicăm vizibilitatea, măcar până ne facem noi treaba.
Doi agenți plecară după cele cerute, iar grupul criminaliștilor se apropie de ulmul pitic unde medicul legist Rizescu studia cu atenție rana din fruntea cadavrului.
Când îi văzu apropiindu-se, arătă spre cel care fusese Ovidiu Lazăr până în urmă cu doar câteva ore, iar acum nu mai era decât un obiect de studiu:
— Eu am terminat deocamdată. Sper să vă pot spune mai multe după autopsie, dar bănuiesc că vă dați seama cu toții care a fost cauza morții. După cum se pare, moartea a survenit cam între orele două și patru, azi-noapte. La o examinare superficială, nu se văd alte semne de violență în afara acestei săgeți, dar nici nu era nevoie de mai multe răni pentru a-i provoca moartea.
Arătă cu un gest obosit spre mâna stângă a victimei, murdară de sânge acolo unde degetul îi fusese retezat.
— Sper că ați observat că ucigașul și-a luat un mic trofeu…
După ce fotograful își termină treaba, fu nevoie să folosească un patent pentru a extrage săgeata din trunchiul copacului și a da jos cadavrul piticului.
— Îl cunosc pe bietul om, spuse Alina după ce corpul fu așezat pe o prelată. E piticul care joacă în fiecare seară rolul lui Tyrion Lannister, în barul Medieval.
Comisarul-șef se uită curios la ea:
— Ce bine că unii dintre noi mai au timp și să bată barurile. Uite-așa aflăm o mulțime de lucruri.
Alina ridică din umeri și se scuză:
— Păi, când au fost ultima dată prietenii dumneavoastră de la București aici, nu m-ați trimis să le arăt frumusețile orașului?
La semnul de aprobare al comisarului-șef, Alina continuă:
— Ei bine, barul mi s-a părut destul de cool.
Brumaru se prefăcu că nu-l vede pe comisarul-șef cum ridică exasperat ochii spre cer și-i spuse Alinei:
— Apropo de prietenii noștri de la București, poate că ar trebui să îți folosești farmecul personal și să afli dacă nu sunt în oraș cumva.
Alina îl privi lung, în timp ce își scotea telefonul:
— Ce vă face să credeți că ar putea fi implicați?
Brumaru arătă cu un semn scurt spre pieptul cadavrului și, după ce se apropie mai mult, Alina văzu și ea bucata de hârtie pe care erau desenați schematic piticii din desenul animat „Albă ca Zăpada și cei șapte pitici”. Desenul nu avea nimic deosebit, piticii erau desenați cu o carioca neagră, atâta doar că peste unul dintre ei, cel situat în partea de sus a desenului, era tras un X mare, cu o carioca roșie.
— Numai pentru asta? întrebă Alina și Brumaru aprobă tăcut din cap.
Văzând-o că ezită, inspectorul-șef o lămuri:
— Când au apărut desene, scheme și alte elemente de genul ăsta în preajma cadavrelor, mai devreme sau mai târziu se dovedea că erau și prietenii noștri implicați. Așa că mai bine să aflăm din timp dacă e o crimă obișnuită sau una care are și amprenta lor.
Convinsă, Alina formă numărul de la pensiunea Crizantema, locul unde se cazau de obicei detectivii din București, atunci când veneau în Brașov.
După ce vorbi cu recepționerul de la pensiune, se întoarse și zâmbi spre Brumaru:
— Se pare că trebuie să ne descurcăm singuri de data asta. Prietenii noștri din București încă nu și-au făcut apariția.
Comisarul-șef, care prinsese ultima parte a discuției, interveni și el cu o voce morocănoasă:
— Nu-i târziu nici de acum să apară. Mai ales dacă se încurcă treaba…
După ce le repartiză sarcinile, fiecare plecă să își rezolve partea dintr-un caz care nu se arăta deloc a fi unul simplu. Comisarul Brumaru își desfăcu trusa criminalistică și se apucă de colectat și etichetat probe, inspectorul Vladimir Crăciun – un băiat înalt, de vreo 28 de ani – trebuia să se concentreze asupra camerelor video din zonă, iar inspectorii Alina Dăciulescu și Tudor Mihăilă urmau să facă o vizită la barul Medieval.

*

La două fix se ținu prima ședință de analiză și comisarul-șef Câmpeanu, după privi fugitiv prin biroul eliberat de vechile seturi de probe, se apropie de flipchart-ul cu foaia albă. Luă o carioca neagră în mână, apoi, după ce ezită câteva clipe, se întoarse spre comisarul Brumaru și îi dădu solemn carioca.
— Nu știu dacă ați aflat, se adresă el celorlalți, dar ultimele analize nu sunt deloc bune, iar medicii îmi recomandă cu insistență pensionarea. Foarte curând, poate chiar după acest caz, am să le ascult sfatul și am să plec să-mi cresc nepoții.
Arătă spre comisarul Brumaru:
— De obicei se ține cont de sfatul fostului șef, așa că o să-l recomand din toată inima pe colegul vostru să-mi ia locul și, ca să-i dau timp să se obișnuiască, îl rog chiar de azi să vă prezinte el o sinteză despre noul nostru caz.
Se pare că Brumaru se aștepta la o astfel de propunere, pentru că, înainte de a se apropia de flipchart, scoase dintr-un dosar o coală A3, împăturită în două, pe care o desfăcu și o prinse cu un ac de gămălie de panoul de polistiren. Era desenul mărit pe care îl găsiseră prins cu un bold la pieptul piticului ucis. Îi lăsă să îl privească bine, apoi le vorbi:
— Sigur, o să spuneți că, exagerez dar, dacă ceea ce m-au învățat cei de la FBI-ul new-yorkez are vreo valoare, ne aflăm în fața unui caz tipic de ucigaș în serie.
Se prefăcu că nu vede gestul de exasperare al comisarului-șef și continuă:
— În astfel de cazuri, iubitul nostru comandant îmi spune că mă comport exact ca un om care are un ciocan în mână și toate lucrurile din jur îi par cuie.
Privi în jur să vadă reacția colegilor și spuse în timp ce întorcea desenul cu spatele:
— Așadar, deocamdată să facem abstracție de desen și să considerăm acest caz o crimă izolată. Să vedem ce avem până acum.
Arătă spre inspectorul Crăciun care verificase camerele video de la intrările în parc:
— Din câte mi s-a raportat, în această direcție nu avem nici un rezultat.
— Nimic, domnule comisar, se ridică inspectorul Crăciun cât era de înalt. Sunt toate sparte și cablurile spre ele tăiate. Cei de la primărie mi-au arătat procesele verbale prin care demonstrează că toate dispozitivele video se schimbă trimestrial, dar mai des de atât nu pot pentru că nu au nici ei bani mai mulți. La una din ele s-a încercat transmisia wireless, dar a fost defectat și modul de transmisie a datelor la fel de repede ca și la cele cu fir. În tot parcul, a doua zi după ce se schimbă becurile, ele sunt sparte de către persoane necunoscute, așa că eu, unul, aș recomanda ca acest parc să fie pe viitor…
Comisarul Brumaru îl opri și spuse:
— Hai să lăsăm planurile de viitor pentru acest parc altora și să rămânem la acest caz. Dacă am înțeles bine, nu ai nici un rezultat de la camerele video. Ai încercat să stai de vorbă cu obișnuiții parcului?
— Nimeni n-a văzut nimic, nimeni n-a auzit nimic, spuse resemnat inspectorul. De fapt, spre deosebire de alte parcuri, nimeni nu recunoaște că și-ar petrece noaptea acolo, nici măcar în nopțile calde.
Comisarul îi făcu semn să se așeze, apoi se întoarse spre Alina Dăciulescu și inspectorul Tudor Mihăilă, care fuseseră la barul Medieval.
— Voi ați avut mai mult noroc? Mai știți ce v-am spus când v-am trimis acolo, „Cherchez la femme”. În spatele unei astfel de crime se află, de obicei, o femeie.
Se ridică Alina care spuse, după ce își consultă carnețelul cu notițe:
— Se pare că singura femeie din viața lui era o fată pe nume Violeta Popa, de vreo 22 de ani. Victima, numitul Octavian Lazăr, interpreta seară de seară personajul Tyrion Lannister din serialul Urzeala tronurilor, iar fata juca rolul reginei incestuoase Cersei. Fata mi-a mărturisit că nu era nimic între ei, deși avea impresia în ultimul timp că victima părea tot mai îndrăgostită de ea. Se aștepta ca acesta să o invite la el acasă, de la o seară la alta…
Comisarul Brumaru o privi atent și o întrebă:
— Ai riscat cumva să o întrebi și dacă ar fi acceptat această invitație?
Alina ezită câteva clipe, apoi răspunse:
— Am întrebat-o, bineînțeles.
— Și ce a spus? insistă comisarul văzând că fata se oprește iar.
Alina continuă poticnindu-se:
— A spus că ei chiar nu îi plăcea de Octavian, dar s-ar fi dus cu el măcar pentru a-și satisface o curiozitate, mai ales că era îndemnată în acest sens și de celelalte fete care lucrau în bar.
— Ce curiozitate? întrebă comisarul nedumerit.
— Ei, spuse Alina roșind ușor, știți ce se spune despre pitici, că sunt mai dotați decât media bărbaților, iar Violeta voia să se convingă dacă-i adevărat sau nu.
Ascunzându-și zâmbetul, comisarul Brumaru consultă notele trimise de doctorul legist Horia Rizescu și spuse:
— Păi, dacă te mai întâlnești vreodată cu Violeta, poți să-i comunici în mod neoficial că membrul fostului ei coleg era în limite normale. Doctorul este ferm în concluzii: mărime normală, proporțională cu înălțimea corpului, ceea ce, ținând seama că victima avea numai 1,35 metri, dădea o mărime sub media unui adult normal. Iată, deci, încă un mit urban demontat.
Oftă adânc, apoi zise:
— Dacă ar fi să rezum, victima îi arunca seară de seară priviri galeșe colegei lui de scenă și tot încerca să-și facă curaj pentru a o invita la el acasă. Putem presupune, ca ipoteză de lucru, că un amorez misterios a observat aceste mici tentative de apropiere și a hotărât să taie din rădăcină răul și să orienteze curiozitățile Violetei spre oameni mai apropiați de înălțimea ei.
Privi în jur și întrebă:
— Sunteți de acord că aceasta este o posibilitate reală?
Toți păreau de acord, iar el continuă:
— Se pare că ucigașul cunoștea bine traseul și obiceiurile victimei, astfel că a așteptat ascuns după coșurile de gunoi de la capătul dinspre parc al tunelului și, când Octavian Lazăr a trecut pe lângă el, l-a lovit în ceafă cu un obiect contondent, aducându-l în stare de inconștiență. L-a ridicat în brațe, cred că victima abia avea vreo 40 de kile cu tot cu arbaletă, l-a transportat până la ulmul pitic din parc, adică vreo 35 de metri, și l-a legat de el. Nu știm de ce l-a dus până la ulmul pitic când erau atâția pomi, mult mai mari și mai potriviți pentru intențiile lui.
— Poate că are un simț al umorului deosebit, îl întrerupse comisarul-șef.
Comisarul Brumaru înclină aprobator din cap:
— Fie asta, fie există o legătură pe care noi încă nu o putem vedea în acest stadiu al anchetei.
Se apropie de masa cu probe și ridică arbaleta, să o vadă toți:
— Arma crimei este o arbaletă modernă, ușor modificată încât să pară veche. Dar modificările sunt numai de suprafață și nu i-au afectat deloc performanțele, care sunt remarcabile. E arbaleta de care se folosea victima în cadrul mini-spectacolului pe care îl juca împreună cu partenera lui, de care presupunem că era îndrăgostit. Printre altele, îi așeza un măr pe cap și trăgea o săgeată în el. În serial nu există o asemenea scenă, dar, la ora când avea loc spectacolul, clienții nu mai erau chiar așa de exigenți, iar dacă afișele puse în holul gării nu exagerează, bustul generos al fetei îi făcea să nu mai țină seama de micile inexactități.
Așeză cu grijă arbaleta pe masă și ridică un măr:
— De ce insist pe ideea că ucigașul a văzut cel puțin o dată spectacolul pe care îl făceau cei doi? Pentru că înainte de a-l ucide, criminalul i-a așezat un măr pe cap, dar în mod sigur nu a vrut nici o clipă să țintească mărul. Nu avea cum să greșească de la distanța de un metru.
Puse mărul jos și ridică săgeata de oțel extrasă din capul victimei.
— După lungimea săgeții pătrunsă în copac, cei de la balistică au concluzionat că s-a tras de la cel mult un metru distanță. Nici pe săgeată, nici pe arbaletă n-am găsit amprente, deci putem presupune că ucigașul a folosit mănuși.
Lăsă liniștea să plutească un timp în încăpere, apoi întrebă:
— Are cineva vreo nelămurire sau vreo informație care ne-a scăpat?
Văzând că nimeni nu spune nimic, adăugă:
— În cazul în care acceptăm ipoteza crimei izolate, singura noastră pistă se găsește la barul Medieval și în înregistrările video de acolo. Să sperăm că ucigașul apare în cel puțin una din ele, privind galeș spre Violeta.
Inspectorul Tudor Mihăilă spuse posomorât:
— După cum arată fata asta, sunt sigur că toți clienții o priveau galeș, deci nu cred că ar putea fi un criteriu de departajare.
— Dar dacă renunțăm la ipoteza crimei izolate și e totuși vorba de un ucigaș în serie? întrebă Alina.
Comisarul Brumaru se duse până la panoul din polistiren și întoarse foaia cu desenul găsit pe pieptul victimei:

— După cum se poate vedea, sunt piticii din filmul de desene animate Albă ca Zăpada și cei șapte pitici. Un desen schematic, destul de simplu, în care cei șapte pitici sunt poziționați în cerc. Desenul este realizat cu o carioca neagră și singurul lucru care ne atrage atenția este faptul că piticul din dreapta sus este tăiat cu un X mare, roșu, făcut cu o pensulă destul de grosieră cu vopsea acrilică. Dacă va urma o nouă crimă și victima este tot un pitic, va trebui să ne mutăm atenția de la Violeta la un om care îl privește galeș pe Octavian Lazăr, pentru că acest ucigaș are ceva cu piticii, nu cu fetele, indiferent cât de bine dotate fizic ar fi ele.
Comisarul-șef se foi pe scaun și spuse în cele din urmă:
— Știu că sună pueril, dar aș da orice să aflu ce au discutat cei doi înainte ca ucigașul să tragă. Fiind atât de aproape, sunt sigur că au schimbat câteva vorbe.
Comisarul Brumaru zâmbi:
— Dacă am ști ce au discutat, probabil crima ar fi deja rezolvată la ora asta.


Capitolul 3

Al doilea pitic

Pe Vasile Muscalu îl cunoșteau toți prietenii drept Vasilică de la Bobinaj. Chiar și după ce atelierul de presări-servicii, unde muncise de când se știa, dăduse faliment, lumea tot de Vasilică Bobinatorul îl știa. Un timp trăsese mâța de coadă și ajunsese să se angajeze, la modul cel mai serios, la Spații Verzi, deși i se părea o adevărată degradare să treacă de la o muncă atât de super-calificată, cum era bobinatul motoarelor, la udat gazonul și măturat frunzele.
Până la urmă nu avusese încotro și fusese nevoit să lucreze și acolo câteva luni, dar nu rezistase prea mult. Fusese nevoit să plece când nu mai suportase ironia și glumele de prost gust ale colegilor. Faptul că avea numai 1,30 metri și un gheb cât toate zilele în spinare nu-l ajuta absolut deloc și simțea cum meseria care îi plăcuse atât de mult îi alunecă din minte cu fiecare zi ce trecea. Își dăduse demisia și trăise câteva luni din aranjamente de care îi era și rușine să-și amintească. Asta până când un vechi prieten îi șoptise că vechile scule ale atelierului de bobinaj se vor scoate pentru a nu știu câta oară la licitație și se vor vinde, de data asta, aproape pe nimic, pentru că nimeni nu voise să le cumpere la licitațiile trecute și prețul de pornire scăzuse de la o ședință la alta. Deși nu stătea deloc bine cu banii, se prezentase și el la licitație, mai mult de curiozitate, și avusese surpriza să cumpere aproape tot ce se scosese la vânzare din vechiul lui atelier, cu mai puțin de o sută de lei. Nimeni nu voia să cumpere așa ceva, toată lumea căuta să dea lovitura și să se îmbogățească peste noapte, nicidecum să își cumpere mașini și unelte care cereau pricepere și, mai ales, multe ore petrecute aplecat peste ele și bobinând noile motoare capsulate.
Îi fusese greu mai ales la început, până să-și recâștige vechii clienți. Trebuise să se recalifice din mers, pentru că apăreau noi generații de motoare, care de care mai sofisticate, și lumea prefera să cumpere unul nou decât să-l ducă pe cel vechi la bobinat. Într-o vreme, când se dădeau cu duiumul electrocasnicele în rate, doar cu buletinul, cei mai mulți preferau să-și cumpere mașină de spălat sau frigider nou decât să se chinuie să le repare pe cele vechi. Apoi venise criza, cu toate urmările ei, iar Vasilică de la Bobinaj ajunsese să fie căutat iar.
Avea atelierul lângă casă, improvizat într-un vechi coteț în care părinții lui crescuseră porci pe vremuri. Îl amenajase cu mâna lui, îl zugrăvise și trăsese singur instalația electrică, astfel că nimic din noua înfățișare nu mai amintea de vechiul coteț de porci.
Păstra totul curat și în ordine, astfel că un potențial client era atras în primul rând prin aspectul atelierului, al sculelor și al mașinilor de bobinat.
„Ajunge că sunt eu urât”, îi spusese odată unuia dintre puținii lui prieteni, „măcar atelierul meu să fie frumos”.
După un prim an în care își dusese zilele de azi pe mâine, avusese surpriza să vadă, dintr-o dată, că este cu casa pe plus și, după ce plătise impozitul paușal, îi mai rămăseseră suficienți bani cât să-și cumpere câteva kilograme de sârmă din cupru emailat de 0,6 mm și să își facă un mic stoc, ca să nu mai fie nevoit să-și amâne clienții. Sârma emailată de 0,6 mm o folosea la aproape toate tipurile de motoare și era vestit pentru faptul că un motor reparat de el nu mai avea moarte. Avea orarul destul de flexibil, se deplasa și la client acasă atunci când era nevoie, astfel că, deși locuia spre marginea Brașovului, în cea mai mică clădire de pe strada Vulcan, veneau la el clienți din cele mai îndepărtate cartiere ale orașului.
Orarul de funcționare era zilnic, între 10 și 18, și era afișat mare, pe poartă, împreună cu numărul autorizației de funcționare, de aceea se miră când auzi clopoțelul de la poartă, deși era trecut de ora opt seara și intrase în casă cu gândul să vadă știrile, una din puținele emisiuni la care se uita.
„O fi vreo urgență”, se gândi el și se întrebă doar cum de uitase poarta deschisă pentru că, deși era un cartier destul de liniștit, prefera să își ia câteva măsuri minime de siguranță și să încuie seara poarta.
Când ieși, văzu în penumbra de lângă poartă silueta unui om care îi păru de-a dreptul gigant, dar lui aproape toți oamenii i se păreau giganți pe lângă statura lui, nedrept de mică.
— Am o urgență, spuse omul de lângă poartă cu o voce înăbușită. Plătesc dublu sau cât o fi nevoie! și arătă cu un gest scurt spre sacoșa pe care o avea în mână.
Reminiscență a vremurilor când o ducea pe sponci cu banii, nu putea să refuze niciodată o ofertă generoasă, mai ales că nu prea vedea cum ar fi putut scoate namila aia de om afară din curte, dacă tot intrase.
Închise ușa la casă în urma lui și se îndreptă spre atelier. Descuie ușa și aprinse lumina, iar ăsta fu ultimul lucru pe care și-l reaminti un sfert de oră mai târziu, când se trezi legat de scaunul lui din atelier.
Pe taburetul din fața mesei, cel rezervat clienților, stătea un uriaș, nu neapărat înalt, cât mai ales masiv. O masivitate care nu prevestea nimic bun, fiind dublată de o față colțuroasă, cu fălcile încleștate și cu ochi negri care-l priveau fix.
Se gândi să preîntâmpine un eventual și inutil act de violență, așa că spuse:
— Nu țin bani în casă…
Văzând că pe fața străinului se ivește un început de zâmbet, continuă:
— Și nici alte lucruri de valoare, dar vorbele lui nu făcură decât să mărească zâmbetul de pe fața străinului.
După câteva minute de liniște, necunoscutul din fața lui rupse tăcerea pentru prima dată de când erau în atelier.
— Nu vreau nici bani, nici lucruri de valoare… vreau doar să văd cum arată un mic Casanova. Și, eventual, să te întreb dacă știi cine a fost Regizorul?
Vasile Muscalu făcu ochii mari și necunoscutul citi răspunsul în privirea lui năucă, dar păru hotărât să îi mai acorde o șansă după o clipă de ezitare:
— O să te mai întreb o singură dată: știi cine a fost Regizorul?
Bobinatorul scutură ferm din cap, să-i dea de înțeles individului din fața lui că în viața lui nu auzise de nici un regizor.
Necunoscutul rămase o clipă pe gânduri, apoi spuse:
— Ei, atunci o să trecem la etapa următore a întâlnirii noastre, dragă Casanova.
Pentru o clipă Vasile Muscalu rămase blocat, apoi vru să ridice mâinile ca să nege o asemenea absurditate: prin viața lui nu mai trecuse nici o femeie de ani de zile. Uită de femei când observă că mâinile îi sunt legate de mânerele scaunului pe care stătea.
— De ce m-ai legat? Ce vrei să faci?
Bărbatul masiv din fața lui plecă ușor capul într-o parte, apoi răspunse:
— Am impresia că aici sunt, de fapt, două întrebări, așa că hai să le luăm pe rând. Prima: te-am legat ca să nu faci mișcări inutile. Iar la a doua, răspunsul este puțin mai complicat, dar bănuiesc că ai să îl înțelegi: tot timpul am bănuit că cei din filme exagerează puțin când arată cum se desfășoară o execuție pe scaunul electric.
Potrivi mai bine legăturile pe mânerele scaunului și abia acum bobinatorul văzu că sub antebrațele goale avea câte o bucată de tablă de cupru legată la două fire care duceau la un ștecher.
Masivul bărbat îl privi în ochi de aproape și Vasilică nu recunoscu în strălucirea lor nici cea mai mică urmă de înțelegere; ca și cum nu ar fi fost conștient de ceea ce face și, de fapt, el s-ar fi gândit la cu totul altceva. Poate doar puțină preocupare ca lucrul pe care-l făcea să iasă bine și o clipă i se păru că se recunoaște pe sine, atunci când îi dădea de capăt unui motor buclucaș, după un efort epuizant, și îl conecta la curent ca să-i facă proba.
Văzând că străinul apropie de priză ștecherul, vru să strige și să-i explice că nu știe de ce anume îl acuză omul, dar în mod sigur era nevinovat. Îi trecu prin cap, o clipă, filmul făcut în urmă cu foarte mulți ani, dar nu putea fi vorba despre asta. Nu avu timp să adâncească ideea pentru că îl apucă un tremurat convulsiv și mai apucă să vadă privirea gânditoare și puțin tristă a bărbatului care îl privea curios, înainte ca ochii să îi explodeze în orbite.
Luminile becurilor din atelier pâlpâiră de câteva ori, apoi se stinseră și bărbatul scoase ștecherul din priză la lumina unei brichete, apoi mormăi nemulțumit:
— Eram sigur că cei de la Hollywood exagerează…
Așeză cu grijă ștecherul în poala piticului, scoase din buzunar un petic de hârtie și îl prinse cu un bold pe pieptul cadavrului. Apoi, cu același clește puternic, îi reteză degetul mic de la mâna stângă și îl așeză în aceeași pungă în care pusese și degetul lui Octavian Lazăr.
În lumina tremurătoare a brichetei, mai privi o dată interiorul atelierului din ușă, apoi dădu din cap mulțumit și plecă cu pași egali, deschise portița spre stradă și se pierdu în întunericul străzii, fără să fie remarcat de nimeni.


Capitolul 4

O ipoteză se confirmă

Moartea lui Vasile Muscalu fu descoperită a doua zi, pe la prânz, de un client exasperat, care sunase de câteva ori atât la telefonul fix, cât și la cel mobil. Bobinatorul îi promisese ferm că îi termină de reparat motorul cel târziu până la ora zece. După ce văzu că nu-i răspunde la telefon, își luă inima în dinți și se duse la meșter acasă, mai ales că locuia foarte aproape și îi era client vechi. Cum poarta era deschisă, ca de obicei în timpul programului de lucru, intră cu încredere și se îndreptă spre atelier.
Simți mirosul de ars încă de la ușă și pregătea chiar și-o glumă despre pârlitul unui porc, dar încremeni, cu gluma nespusă, după ce deschise ușa.
Se retrase împleticindu-se câțiva pași, până în curte, de unde sună la numărul de urgență și anunță că Vasile Muscalu, meșter particular, suferise un accident și murise electrocutat. La început, nu apucase să vadă că brațele lui Vasilică erau legate și numai când intră în atelier a două oară se lămuri despre ce era vorba.
Þinându-și mâna la nas pentru a atenua mirosul, cercetă brațele legate cu bandă adezivă, apoi ieși din nou și mai sună o dată la numărul de urgență, ca să anunțe că, de fapt, este vorba despre o crimă, și spuse și motivul pentru care credea asta.
I se solicită să rămână pe loc până la sosirea doctorului legist și a echipei de criminaliști și să nu lase pe nimeni să intre în atelier.
Primul ajunse doctorul Rizescu, la mai puțin de un sfert de oră după apel, urmat cu o întârziere de câteva minute de echipa de criminaliști.
În timp ce doctorul examina cadavrul, comisarul Brumaru intră după el și, fără să-l deranjeze, desprinse de pe pieptul victimei foaia de hârtie lăsată de ucigaș, o împături în patru ca să nu vadă ceilalți desenul de pe ea, o puse într-un plic transparent și ieși să-i caute pe ceilalți membri ai echipei. Aceștia așteptau în casă ca doctorul Rizescu și fotograful să își termine treaba și îl priviră întrebător pe comisar, când se apropie de ei.
— Aș fi vrut să nu am dreptate, spuse el și, după ce se asigură că nimeni străin nu este prin preajmă, despături foaia de hârtie.
Pe ea se vedea același desen pe care îl descoperiseră la cadavrul din parcul Tractorul, cu mica diferență că de data asta și următorul cap era tăiat cu X-ul roșu.




— Lucrurile încep să se complice într-un fel care nu-mi place deloc, mormăi comisarul-șef Câmpeanu. Asta cu atât mai mult cu cât și la victima asta lipsește degetul mic de la mâna stângă.
Rămase gânditor câteva momente, apoi se întoarse spre inspectorul Alina Dăciulescu, care cerceta din ochi încăperea:
— Vrei, te rog, să mai dai un telefon la pensiunea unde poposesc prietenii noștri, detectivii? Complicațiile astea apăreau de obicei numai când erau ei prin preajmă.
După ce inspectorul telefonă la pensiunea Crizantema și se asigură că detectivii de la București nu erau în oraș, comisarul-șef clătină nedumerit din cap, apoi începu să le repartizeze sarcinile după tipicul obișnuit.

*

După inerentele pierderi de timp și întreruperi pentru informarea șefilor, conferința de presă și alte sarcini administrative, Brigada Omucideri se putu întruni abia la ora 15.
Comisarul-șef Câmpeanu îl lăsă tot pe Brumaru să prezinte cazul. Pe flipchart era prinsă cu un bold o copie A3 după desenul găsit pe pieptul ultimei victimei, iar pe masa cu probe erau doar cele două bucăți de cupru și firele prin care erau prinse de ștecher.
După ce se asigură că toți sunt atenți la el, comisarul începu să vorbească, întinzând un arătător spre desen:
— Bănuiesc că nimeni nu se mai îndoiește că avem de-a face cu un criminal în serie…
Cei din sală încuviințară din cap în tăcere și comisarul continuă:
— Din motive pe care nu le cunoaștem încă, se pare că un criminal este hotărât să ucidă șapte pitici. Nu numai că a ucis deja doi dintre ei, dar prin desenul pe care ni l-a lăsat, ne comunică și intențiile lui de viitor.
Își consultă carnetul cu notițe și spuse:
— Modul acesta de a ne comunica intențiile sale denotă o mare siguranță de sine, ca și cum ne-ar spune: „Uite ce am de gând, dar nu-mi pasă dacă știți și voi, pentru că tot nu mă puteți împiedica”.
Bătu cu arătătorul în desen și spuse:
— Ei! Aici va trebui să-i demonstrăm că se înșală și că suntem mai deștepți decât el. Nu avem prea multe probe, nu avem martori, deci trebuie să ne punem mintea la contribuție și să-i prevedem următoarea mișcare, salvând viața potențialelor victime și, bineînțeles, făcând tot ce este nevoie ca să-l prindem.
În încăpere se lăsă tăcerea, întreruptă în cele din urmă de inspectorul Alina Dăciulescu:
— Și cum o să facem asta, domnule comisar?
Comisarul oftă adânc, răscoli teancul de fotografii luate de la locul celor două crime, ridică una și le-o arătă:
— Bănuiesc că ați observat că prima victimă a fost ridicată de la pământ câțiva centimetri, atunci când a fost legată de copac…
Se uită în jur și ridică un mop uitat de femeia de serviciu după ușă, apoi spuse:
— Să presupunem că asta e victima înainte de a fi ucisă. E în stare de inconștiență și criminalul a ținut-o cu o singură mâna, în timp ce cu cealaltă o lega de copac. Acum, e adevărat că victima nu avea mai mult de 40 de kilograme, dar să legi pe cineva astfel presupune o mare forță fizică, dublată de o înălțime corespunzătoare. Deci ucigașul nostru are o constituție robustă, cu înălțime peste medie – aș spune chiar 1,90 metri – și o greutate în jur de o sută de kilograme. Va trebui să mai verificăm o dată înregistrările video de la barul Medieval, să vedem dacă vreunul din clienții filmați corespunde cu descrierea asta vagă. Deși, dacă ipoteza mea se confirmă, omul e un profesionist și n-ar face greșeala să se lase filmat.
— Ce vă face să credeți că e un profesionist? întrebă inspectorul Crăciun.
— E doar o impresie vagă, dar, de obicei, în astfel de cazuri nu prea m-am înșelat.
După o pauză în care puse mopul înapoi după ușă, continuă:
— În primul rând, modul cum ucide… un soldat, sau chiar un polițist, este nevoit de multe ori ca, în timpul executării unei misiuni, să folosească armamentul din dotare. Dar de obicei ei ucid, în general, de la distanță. De cele mai multe ori văd o siluetă îndepărtată prin cătarea sau luneta armei. Chiar și așa, uneori au nevoie de consiliere psihologică după o astfel de crimă legală. Se pare că nu este cazul acestui ucigaș. Acest om este obișnuit să ucidă, să privească victimele de aproape, să interacționeze cu ele și să nu fie deloc impresionat de asta. Fie este o ființă amorală prin naștere, fie a fost intens antrenat să se comporte așa. Gândiți-vă! După ce l-a ucis pe primul pitic, a stat calm și i-a așezat mărul pe cap, apoi i-a prins biletul pe piept, iar în cazul celui de-al doilea, după ce a scos ștecherul din priză, i l-a așezat cu grijă în poală, fără să țină seama de mirosul de carne arsă și, tot așa, pe urmă i-a prins biletul pe care voia să îl găsim noi. Cunoașteți pe cineva care ar putea să facă toate astea cu sânge rece?
Se vede treaba că întrebarea era pur retorică, pentru că nu aștepta răspuns la ea și continuă firul ideilor:
— Asta ne duce cu gândul la un mercenar sau un ucigaș plătit. Sau, în cel mai rău caz, la un agent secret, special antrenat în acest scop.
— Credeți că există așa ceva în România? întrebă Alina îngrozită.
Comisarul ridică din umeri:
— Orice serviciu secret din lume are și un asemenea departament. Nu știu de ce ar trebui să îl absolvim de așa ceva, din start, pe drăguțul nostru SRI. Sau, dacă ipoteza asta vi se pare prea trasă de păr, atunci să presupunem că este un agent KGB sau CIA, asta ca să vă simțiți cu sufletul împăcat. Indiferent cine și indiferent dacă acționează în nume propriu sau este plătit de cineva, rămâne întrebarea: care este motivul pentru care ar vrea să ucidă șapte pitici?
Cum nimeni nu se grăbea să răspundă, arătă din nou spre desen:
— Chiar dacă nu știm nimic despre el, desenul ăsta ne mai spune ceva despre autorul lui. Ucigașul nostru e o persoană cu o educație și o inteligență medie.
— Asta de unde ați mai scos-o? răbufni inspectorul Mihăilă.
— Nu eu, răspunse surâzător comisarul Brumaru, ci statistica.
— Cum așa? întrebă iar inspectorul.
Comisarul Brumaru deschise mai vechile lui notițe și le spuse:
— Se pare că, pe măsura avansării în instruirea școlară, atunci când au posibilitatea să o facă, subiecții experimentelor sunt tentați să aleagă sensul trigonometric într-o figură simetrică, spre deosebire de cei rămași la un nivel mediu de instruire, care aleg sensul orar. Nu există o explicație pentru alegerea asta, ci doar un număr foarte mare de experimente care o confirmă.
— Asta chiar n-o mai cred, se arătă consternat inspectorul.
— Nici eu n-am crezut-o până când nu m-au convins nenumărate cazuri pe care le-am văzut concret.
În sală se lăsă o tăcere grea, întrerupă în cele din urmă tot de comisarul Brumaru.
— De altfel, tot statistica ne dă o posibilă cale de a înainta în cazul nostru.
Văzu că toate privirile se învioraseră și toți ochii se ridicaseră din carnete spre el:
— Statistic vorbind, un caz de nanism apare o dată la 45.000 de nașteri. Și asta indiferent de starea socială sau de sănătate a părinților. Deci în județul Brașov, care are aproximativ 500.000 locuitori, ar trebui să se găsească la ora actuală în jur de zece-unsprezece pitici dintre care, tot statistic vorbind, cinci bărbați și șase femei. Dar putem presupune că ucigașul nostru are ce are doar cu piticii de sex masculin. Dacă vrea să ajungă la numărul de șapte pitici pe care și-a propus să-i ucidă, va trebui să aducă doi din altă parte, eventual din județele limitrofe.
Comisarul-șef păru să se trezească din letargie și spuse:
— Sau să se deplaseze el în județele limitrofe ca să-i ucidă.
— Aici aveți perfectă dreptate, confirmă Brumaru. Nu avem nici o certitudine că aceste crime o să aibă loc numai în Brașov, chiar dacă seria lor a început aici.
Inspectorul Alina Dăciulescu nu părea foarte sigură și spuse ezitând:
— Asta înseamnă că ar mai exista cel puțin trei pitici în viață în Brașov.
— Da, confirmă Brumaru, conform statisticii, așa ar trebui să fie.
— Atunci, continuă fata, nu am putea să-i identificăm și să îi avertizăm măcar asupra pericolului care planează asupra lor, dacă nu le putem asigura paza?
— Ar fi perfect, spuse Brumaru, doar că, la Direcția de Evidența Populației, mi s-a spus că nu există nici o modalitate de a afla înălțimea persoanelor din cărțile de identitate. Doar din pașaport, și există toate șansele ca o astfel de persoană să nu aibă pașaport. Oricum, am solicitat deja o asemenea informație Direcției de Pașapoarte.
— Și cu ceilalți cum procedăm? întrebă Alina. Doar nu putem pune prin oraș anunțuri de genul: „Atenție, pitici! Sunteți în pericol de moarte. Ascundeți-vă!”.
— Păi, e clar că nu putem face așa ceva, dar tot va trebui să-i identificăm cumva, spuse comisarul-șef. Poate dacă-i întrebăm pe administratorii asociațiilor de locatari?
— Vasile Muscalu locuia la casă, obiectă Alina. Era cunoscut de o mulțime de oameni, dar nu făcea parte din nici o asociație de locatari.
— Așa este, aprobă fără chef comisarul-șef. Oricum, trebuie să găsim o cale și să dăm de urma lor. Vă rog să vă gândiți la o modalitate să-i depistăm până la ședința de mâine. Și, dacă se poate, înaintea criminalului.
Comisarul-șef primi datele despre Alexandru Mare de la Direcția Pașapoarte, singurul pitic cu pașaport din Brașov, cam în același timp în care doctorul patolog Ovidiu Rizescu fu chemat să-i constate decesul.


Capitolul 5

Al treilea pitic

Alexandru Mare voise să își schimbe numele, care i se părea o adevărată ironie a sorții, de îndată ce devenise major. Și asta nu numai fiindcă, la cei o sută și treizeci de centimetri ai lui, numai mare nu era. Astfel că, pe lângă motivele obișnuite pentru care cei de talia lui erau luați în râs sau persiflați, în cazul lui se mai adăuga și numele.
Deoarece părinții lui făceau parte dintr-o veche și avută familie brașoveană, când văzuseră că după vârsta de doi ani nu mai creștea în înălțime, după ce-și recuperaseră casele și terenurile vânduseră repede câteva hectare, iar banii obținuți îi dăduseră pe tratamente costisitoare cu hormoni de creștere și cele mai noi medicamente ce apăreau pe piață. Nimic nu-l ajutase să treacă de un metru și treizeci de centimetri. Norocul făcuse ca, într-una dintre aceste călătorii pentru tratamente, la Paris, să cunoască lumea pictorilor și tot acolo să-și descopere talentul pentru pictură. Din câteva trăsături de penel reușea să creioneze o lume în miniatură și nu puțini erau cei care îl comparau cu aristocratul Toulouse Lautrec, genialul pitic care avea o atracție bolnăvicioasă pentru aspectele sordide și desfrânate ale lumii. Spre deosebire de tablourile și afișele lui Lautrec, tablourile pictate de AlMare, cum ajunsese să se prezinte și să se semneze Alexandru Mare, aveau în ele izbucniri de lumini și de optimism pe care nimeni nu și le putea explica, mai ales ținând seama de statura lui. O vreme fusese tentat să rămână în Paris, unde ajunsese să fie cunoscut și apreciat, dar dorul de țară învinsese în cele din urmă. Încet, încet își făcuse un nume și în țară, fusese primit în Uniunea Artiștilor Plastici, apoi moștenise, după moartea părinților lui, destul ca să-și poată permite o viață de huzur. Cu toate astea, plăcerea lui cea mai mare era să stea pe strada comercială a Brașovului, strada Republicii, și să creioneze instantanee sau portrete din câteva tușe de creion sau penel. Nu lua mult pe ce desena, se mulțumea cu zece-douăzeci de lei, deși s-ar fi putut lipsi și de ei, la o adică. Pe măsură ce treceau anii și el devenea mai cunoscut, culorile din desenele lui au deveniseră mai sumbre și, după o vreme, începuse să fie numit „pictorul de cărți poștale și de singurătăți”. Se complăcuse în această sintagmă și începuse să picteze mai încet și mai rar. Una dintre acuarelele lui cu Biserica Neagră se vânduse cu sute de euro, deși avea abia dimensiunile unei foi de caiet. Nu mai repetase performanța pentru că nu era interesat de bani și nici de dorința de a-și crea un nume. Viața lui trecea într-o monotonie spartă ocazional de excesele la care se preta când își lua câte o sticlă de absint, nu atât pentru a semăna cu Lautrec, cât mai ales pentru a uita de viața lipsită de perspective pe care o ducea.
În seara care avea să fie ultima din viața lui, plecase în jurul orei 22, ca de fiecare dată, spre aleea de sub Tâmpa, ca să-și completeze rezerva de apă de izvor, despre care era convins că îi face bine la sănătate. De foarte mulți ani, de când revenise în Brașov, nu renunțase la acest ritual nici în cele mai geroase zile. Poate grăbea puțin pasul, dar de lipsit nu lipsea, chiar dacă uneori, în serile lungi și ploioase de toamnă, mai întâlnea câte un urs care trecea mormăind la numai câțiva metri de el, ca și cum nu ar fi fost interesat de o cină atât de sărăcăcioasă. Adâncit în gânduri, nu observă umbra întunecată care se ținea după el încă de la capătul aleii. Umbla pași ușor, în ciuda masivității, fără să facă nici un zgomot, astfel că Alexandru Mare nu îl auzi decât atunci când era prea târziu. Simți doar o mână mare care îi astupa gura să nu strige, apoi o lovitură puternică în cap îl făcu să își piardă cunoștința.

*

Când își reveni era legat și culcat pe spate în pădurea de pe Tâmpa, undeva aproape de izvor, pentru că auzea clipocitul apei.
Încercă să se miște, însă legăturile erau strânse, făcute de cineva obișnuit cu asemenea îndeletniciri.
— Te-ai trezit, Lautrec? Sau vrei să-ți spun, mai degrabă, Casanova?
Se gândi la cele auzite, dar nu putu să o facă foarte limpede din cauza loviturii din ceafă. Într-un târziu riscă un răspuns:
— Nu știu despre ce este vorba… și nici nu am bani la mine.
Uriașul străin hohoti încet, ușor batjocoritor:
— Asta am observat… dar te-ai gândit că poate nu sunt interesat de bani?
Respiră adânc ca să își revină și aerul rece al nopții îl făcu să se simtă mai bine, dar tot nu putea înțelege ce voia omul, așa că spuse:
— Atunci nu înțeleg despre ce este vorba.
Îi văzu ochii pătrunzători cum îl privesc țintă, în lumina slabă venită dinspre oraș.
— Aș vrea să te întreb dacă știi cine a fost Regizorul.
Alexandru Mare își frământă mintea încercând să găsească un răspuns care să îl mulțumească pe omul din fața lui. Un răspuns care să îl mulțumească și să îl facă să-i dea drumul, pentru că habar nu avea despre ce vorbea.
— O să te mai întreb o singură dată, pentru că pe urmă o să-ți fie cam greu să-mi răspunzi. Cine a fost Regizorul?
Necunoscutul îl privi fix câteva clipe, ca și cum ar fi vrut să-i afle răspunsul din privirea înspăimântată.
În cele din urmă își luă ochii de la el și scoase dintr-un rucsac ceva ce semăna cu un furtun.
— Poate că asta o să te facă să-ți aduci aminte, spuse uriașul și, prinzându-i fălcile cu o mână de fier, îl forță să deschidă gura larg. Îi introduse capătul furtunului în gură cu grijă, după care i-l fixă ferm, încheindu-l după ceafă, folosindu-se de un soi de ham cu cataramă.
Îl ridică sub braț ca pe o jucărie din pluș și, privind precaut de-a lungul aleii, coborî până la izvor. Probabil că ora era destul de înaintată în noapte, gândi Alexandru Mare, pentru că pe alee nu se vedea nici țipenie de om. Chiar și perechile nocturne de îndrăgostiți se retrăseseră spre locuri mai călduroase.
La lumina lampioanelor de la chioșcul de lemn din fața izvorului, văzu celălalt capăt al furtunului și pricepu dintr-odată ce avea de gând să facă străinul. Începu să se zbată cu putere, dar legăturile strânse nu îi permiteau să se miște deloc. Omul nu părea deranjat de încercările lui de a scăpa, pentru că îl puse cu grijă pe zidul de piatră ce mărginea izvorul și prinse, cu gesturi precise, capătul liber al furtunului de țeava prin care curgea apa. La capăt avea un colier pe care îl strânse peste țeavă cu ajutorul unei șurubelnițe pe care o scosese din buzunar.
Alexandru Mare era fascinat de precizia de care dădea dovadă omul, de parcă asta ar fi făcut toată viața. Nu avu timp să se gândească prea mult pentru că șuvoiul de apă ajunsese în gura lui și încercă instinctiv să înghită, dar debitul era prea mare și se înecă tușind îngrozitor, numai că nu avea cum să tușească și ultima privire conștientă fu îndreptată spre omul uriaș de lângă el, care îl privea curios, parcă vrând să vadă ce avea să cedeze prima: instalația meșterită de el sau vremelnicul lui trup pieritor.
Întinzându-se peste pitic, uriașul prinse cu bandă adezivă un bilet pe peretele fântânii, suficient de sus încât să nu fie atins de apă. Apoi, cu gesturi mecanice, scoase cleștele din buzunar și reteză degetul mic de la mâna stângă pe care îl așeză lângă celelalte două.
Doctorul Ovidiu Rizescu avea să constate a doua zi dimineața, când fu anunțat despre noua crimă, că trupul bietului pictor se dovedise un înveliș prea fragil în fața șuvoiului de apă care, după ce presase fără succes în adâncurile trupului, găsise o ieșire mai lesnicioasă perforând osul palatin, apoi prin orbitele cadavrului, după ce rupsese și aruncase la câțiva metri ochii pictorului.
Până să ajungă cei de la Brigada Omucideri, doctorul, bănuind ce impact ar putea avea asupra trecătorilor imaginea unui pitic din ochii căruia țâșneau două șuvoaie de apă, rugă pe toți agenții prezenți să instituie o zonă de restricție cât mai largă.


Capitolul 6

O nouă ipoteză


— Să oprească cineva apa! fură primele cuvinte ale comisarului-șef Vasile Câmpeanu, atunci când ajunseră.
— Eu le-am spus să lase totul așa până veniți voi, spuse doctorul Rizescu încrâncenat. Știam că n-o să se păstreze nici o urmă de amprentă, dar voiam să vedeți și voi de ce este în stare omul ăsta. Se spune că o imagine face mai mult decât o mie de cuvinte și eu sigur n-am să uit imaginea asta prea curând.
—Bine, bine, spuse comisarul-șef. M-am lămurit, dar acum să oprească cineva țâșnitoarea asta oribilă!
Comisarul Brumaru scoase din trusa lui criminalistică o șurubelniță în cruce și desfăcu șurubul care ținea brida strânsă peste furtun.
Cele două șuvoaie de apă din ochii piticului începură să scadă în intensitate, apoi se opriră cu totul. Chiar și corpul victimei, pe măsură ce apa se scurgea din trup, părea că se micșorează, dând impresia că va dispărea cu totul în cele din urmă. Și totuși mai rămase ceva: o carcasă mică și adunată în ea însăși, cu orbitele goale, care părea că îi privește mustrător.
— Măcar pe omul ăsta l-am fi putut salva, a spus cu regret comisarul-șef, în vreme ce comisarul Brumaru căuta amprente pe țeava izvorului și aduna puținele probe de la locul crimei.
— Cum așa? întrebă inspectorul Alina Dăciulescu cu vocea pierită.
Mai fusese și altă dată prezentă la locul unor crime, dar piticul transformat în fântână arteziană o impresionase mai mult decât orice văzuse până atunci.
Comisarul-șef nu băgă în seama asta și răspunse supărat:
— Pentru că am cumpărat de la omul ăsta, acum câteva zile, înainte de a începe seria crimelor, un tablou pe care l-am atârnat acasă, în sufragerie. Va trebui să-l dau jos, altfel o să-mi aduc aminte mereu de el…
Doctorul Rizescu se apropie de ei cu o figură posomorâtă, așa cum rar își aducea aminte Câmpeanu să-l fi văzut:
— Sper să-l prindeți cât mai repede, până nu mai face și alte isprăvi. Omul ăsta este un monstru care nu are nimic sfânt în el. Gândiți-vă numai că, după ce l-a omorât pe bietul om, s-a întins peste el și a lipit biletul deasupra țevii izvorului, într-un loc în care apa nu putea să îl ude.
Își scoase mănușile de latex și le aruncă în punga cu gunoi, apoi adăugă:
— Faceți ceva, orice știți voi, și prindeți-l înainte de a mai ucide pe cineva! Nu cred că mai rezist la un nou cadavru livrat de omul ăsta. Devine tot mai crud și mai sadic cu fiecare nouă crimă. A, era să uit: sper că ați observat că i-a tăiat și lui degetul mic de la mâna stângă?
— Ca și cum ar avea ceva de răzbunat, șopti Alina mai mult pentru ea, dar comisarul-șef o auzi:
— Cum ai spus? întrebă Câmpeanu curios și Alina ezită înainte de a repeta ce spusese:
— Ca și cum ar avea ceva de răzbunat.
— M-am gândit și eu la asta, spuse comisarul-șef gânditor și se apropie de comisarul Brumaru, care terminase de adunat probele și se întindea acum să dezlipească foaia de hârtie prinsă de ucigaș deasupra izvorului.
Deși comisarul Brumaru era un bărbat înalt, trebui să se ridice mult pe vârfuri pentru a ajunge la bilet. Îl puse cu grijă în plicul transparent pentru probe și îl ridică în așa fel să-l poată vedea toți.
Era obișnuitul desen, doar că de pe acesta și piticul al treilea era tăiat cu un X roșu.






După ce priviră biletul desenat cu migală de ucigaș, comisarul Brumaru spuse cuvintele pe care le gândeau cu toții:
— Nu avem ce face. Va trebui să anunțăm, totuși, presa. Timpul de care dispunem este prea scurt pentru a putea căuta pe alte căi toți piticii din Brașov.
— Și cum anume ar putea suna anunțul ăsta? întrebă comisarul-șef și glasul îi era, fără să vrea, puțin supărat: Pitici din Brașov, ascundeți-vă! Ascundeți-vă în beciuri sau intrați în gaură de șarpe, pentru că Poliția din Brașov nu este în stare să prindă monstrul care vă vânează.
Rămase tăcut câteva momente, apoi spuse:
— Să vezi ce perdaf o să-mi tragă chestorul, cu sau fără anunț, după ce-o să-i raportez despre noua crimă.
Se îndreptară tăcuți spre mașini. În urma lor, oamenii doctorului Rizescu ridicau cadavrul celui care, cu numai câteva ore în urmă, fusese Alexandru Mare.

*

După ce încasă perdaful de la comandantul Poliției, comisarul-șef se întoarse în sala de ședințe unde așteptau posomorâți restul membrilor din Brigada Omucideri.
— Comandantul nici nu vrea să audă de un anunț dat în ziare sau la televiziune. Cel puțin nu azi. Ne mai dă trei zile și, dacă în acest interval nu reușim să dăm de nici o urmă, este de acord cu un anunț, cât mai delicat formulat.
Se apropie de flipchart. Lângă el, pe panoul de polistiren expandat, erau înșiruite cele trei desene. Le cercetă lung, apoi spuse:
— Tare mă tem că în trei zile, dacă ucigașul nostru se mișcă în ritmul ăsta, o să epuizeze tot stocul de pitici ai Brașovului și o să treacă în județele învecinate.
I se păru că cele trei desene nu erau chiar perfect aliniate și le potrivi puțin mai bine, apoi se întoarse spre Alina:
— De ce nu ne spui și nouă ce ți-a trecut prin minte?
Alina răsfoi prin agendă, dar se vedea că este doar un mod de a trage de timp, după care spuse:
— Acum nu mi se mai pare așa de important, dar atunci, când am văzut cum îi țâșnesc șuvoaiele de apă din ochi, m-am gândit că este puțin probabil ca ucigașul de pitici să fie un mercenar plătit să facă asta. După câtă ură și pasiune pune în realizarea crimelor, cred că este implicat personal. Dacă ar fi fost un asasin plătit, și-ar fi făcut treaba discret și în liniște, apoi ar fi dispărut. Fără bilete care să ne dea nouă indicii și fără atâta…, fata șovăi ca și cum și-ar fi căutat cuvintele, apoi adăugă: fără atâta cruzime.
Toți rămaseră tăcuți, gândindu-se la noua ipoteză, apoi comisarul Brumaru spuse:
— E un aspect pe care trebuie să-l luăm în considerare, fără îndoială, în cercetările noastre viitoare.
Se ridică, se duse la flipchart și, după ce-i desenă pe cei șapte pitici într-un cerc, la fel ca acela din desenele criminalului, desenă schematic, în mijloc și cu mai puțin talent decât ucigașul, o fată. Părându-i-se că s-ar putea să nu fie bine înțeles, scrise sub ea, cu majuscule, ALBÃ CA ZÃPADA.
Se întoarse spre colegii lui care îl priveau cu ochi atenți:
— Se pune întrebarea: dacă există cei șapte pitici, oare există și o Albă ca Zăpada? Și, dacă există, cine este ea? Și ce relații există între ea și cei șapte pitici?
Alina ridică mâna, iar când comisarul Brumaru o invită să vorbească spuse:
— Mă întreb, oare ce i-au făcut piticii Albei ca Zăpada, încât ucigașul nostru simte acum nevoia să-i pedepsească cu atâta cruzime? Și mai ales ce relație este între el și această Albă ca Zăpada?
Întrebările și înțelesul lor plutiră o vreme în încăpere, apoi comisarul-șef spuse apăsat:
— Astea sunt întrebări de o sută de puncte fiecare și cred că de la ele ar trebui să pornim în cercetările viitoare. Cândva, în trecutul acestor pitici există un moment în care toți șapte i-au făcut ceva unei femei, pe care o vom numi în continuare Albă ca Zăpada. Au făcut ceva suficient de grav încât să i se pară ucigașului nostru că merită să fie uciși.
Privi prin sală pentru prima dată ceva mai ușurat de când apăruse acest caz:
— Păi, hai să ne repartizăm sarcinile atunci: inspectorul Alina Dăciulescu caută o femeie care, dintr-un motiv sau altul, își spune sau i se spune Albă ca Zăpada.
Se prefăcu a nu observa strâmbătura fetei și se adresă celorlalți:
— Iar voi trebuie să găsiți cu orice preț piticii înaintea ucigașului și să-i întrebați despre această Albă ca Zăpada și ce legătură ar putea fi între ea și cei care au fost uciși deja.
Toți își strânseră în grabă carnețelele de notițe și plecară în ceea ce li se părea că ar fi o luptă cu morile de vânt, dar nu lăsau să se vadă nimic din lipsa lor de entuziasm, pentru a nu-l indispune pe comandant.


Capitolul 7

Al patrulea pitic


Cătălin Ene ar fi putut spune că este fericit dacă, așa cum glumeau unii dintre colegii lui, salariul lui ar fi fost dublu și mai ales dacă s-ar fi dat de două ori pe lună. Ca muzeograf încasa net aproape 1.400 lei și dacă ar fi fost avansat muzeograf principal ar fi luat cu câteva sute de lei mai mult și poate-poate s-ar mai fi descurcat cumva. Așa, mereu cu câteva zile înainte de salariu trebuia să facă adevărate inginerii financiare, mai ales iarna, când consumul de gaz în mica lui garsonieră aproape se dubla. Uneori mai împrumuta de la colegi, alteori mai amâna plata gazului, de câteva ori l-a avut chiar oprit din pricina că nu-l plătise la timp, apoi, după o vreme, învățase să găsească mici stratageme ca să diminueze problemele provocate de permanenta lipsă de bani. Stratageme de care în sinea lui îi era rușine, dar îl ajutau să se descurce.
În apropiere de blocul în care locuia se construise de curând un mall imens care era mereu plin de lume și în care el, cu cei numai 140 de centimetri ai săi, se pierdea ușor. Își umplea un cărucior cu diferite lucruri și se plimba ore în șir printre rafturile cu haine și obiecte pe care era conștient că nu le va putea cumpăra niciodată. Plimbările cu orele printre rafturi aduceau cu ele două beneficii: în primul rând, nefiind acasă, nu trebuia să încălzească locuința și apoi, din când în când, la ore fixe pe care le învățase în curând pe dinafară, niște fete pregăteau tartine cu brânză sau cu pateu în cadrul unor promoții de care el profita din plin. Cum era bine îmbrăcat, extrem de politicos, iar căruciorul mereu plin cu lucruri scumpe care nu ar fi lăsat pe nimeni să bănuiască foamea de care era împins spre astfel de promoții, se descurca binișor, mai ales că trupul lui micuț nici nu îi cerea foarte mult. Câteva dintre fete în mod sigur se prinseseră de tertipurile lui, dar păreau mai degrabă interesate de flirturile cu băieții de la pază decât de numărul de tartine luate de el. Și apoi, se mai schimbau și ele după o vreme, așa că nu aveau timp să se obișnuiască cu el și cu micile lui trucuri. Când termina „masa” și se simțea sătul, așeza lucrurile din cărucior înapoi în rafturi, acolo de unde le luase, și, cu o figură dezolată de om care nu a găsit ce căuta, părăsea complexul.
Când ajungea acasă, pornea căldura exact cât să nu înghețe caloriferele, apoi se băga sub plapumă și citea lucrări de specialitate până târziu spre miezul nopții. Citea mai mult pentru plăcerea proprie, pentru că își dădea seama că alții, mereu alții, de înălțime normală, vor fi selectați pentru a fi avansați, indiferent cât de multe cunoștințe ar fi acumulat el. La facultate fusese ceva mai ușor pentru că avusese parte de profesori care nu numai că-l înțelegeau, dar strecurau adesea în cursurile lor exemple despre oameni mari din istorie care nu aveau o înălțime la fel ca a celorlalți oameni. Din politețe, evitau să pronunțe cuvântul „pitic”, lucru care uneori, când era bine dispus, îl amuza în sinea lui. După terminarea facultății, cochetase un timp cu ideea de a lucra în învățământ, dar singura ocazie când participase la o oră de pedagogie demonstrativă îl lecuise definitiv. Toți elevii erau ochi și urechi la el în scurtul moment în care predase. însă râsetele și chicotelile celor la care nu privea direct aproape că-l blocaseră la un moment dat.
— O să te obișnuiești cu timpul, îi spusese un asistent, dar nu era ceva cu ce se putea obișnui, așa că acceptase fericit atunci când, la terminarea facultății, se eliberase postul de muzeograf.
Rătăcind ore în șir printre exponatele vechi din beciurile întunecoase ale Muzeului de Istorie, se simțea fericit și, dacă salariul ar fi fost numai un pic mai mare, totul ar fi fost perfect. Dar așa, jonglând mereu cu banii de la un salariu la altul, se simțea nu numai nefericit, ci profund nedreptățit și uneori era nevoit să apeleze la diferite expediente pentru a-și completa sursele de venit.
Nu, nu înstrăinase niciodată ceva din exponatele muzeului, chiar dacă inventarul era vraiște și ar fi trecut ani întregi până să se bage în seamă lipsa vreunui exponat, dacă s-ar fi observat vreodată. Singurul lucru pe care și-l permitea era ca uneori, în afara orelor de program, să profite de faptul că avea cheile de la depozitele muzeului și să permită accesul unor străini care erau amatori de asemenea vizite. Invitații lui fotografiau exponatele de care erau interesați, apoi, după o vreme, observa că acestea erau transferate perfect legal către alte instituții de cultură, de unde apoi dispăreau fără urmă. Că dispăreau în timpul transportului sau erau casate acolo unde ajungeau, asta nu îl mai interesa, dar uneori chiar îl durea faptul că era nevoit să participe la astfel de mârșăvii și de fiecare dată se jura că era pentru ultima oară.
Din cauza asta, atunci când fu abordat la ieșirea din muzeu de către străinul cu statură de uriaș, la început refuză sec. Omul care îl însoțea crezu că era nemulțumit de suma oferită și o dublă scurt.
— Am înțeles, spuse acesta, e riscant și eu înțeleg foarte bine asta și sunt dispus să dublez suma: dau două sute pentru o oră în subsolul din clădirea B.
Clădirea B a complexului muzeal nici măcar nu era păzită, iar subsolul cu atât mai puțin. Singura problemă era că nu avea cheile, care erau prinse într-un cui de pe panoul de la ieșirea din muzeu. Asta ar fi însemnat să se întoarcă și să dialogheze îndelung cu portarul pentru a-i distrage atenția până avea să subtilizeze mănunchiul gros de chei de la clădirea B. Nu avea chef în seara asta și gata, dar străinul plusă:
— Trei sute… de euro, bineînțeles.
Cătălin Ene se oprit ca lovit de un ciocan uriaș: trei sute de euro era exact salariul lui pe o lună, ba chiar ceva mai mult. Până acum cei interesați de asemenea vizite îl plăteau în lei, așa că nici nu îndrăznea să spere că ar putea cineva să-l plătească vreodată în valută. Precaut, îl întrebă pe străin:
— Și care anume exponat de acolo vă interesează?
— Fecioara de Fier, răspunse sec străinul și muzeograful încuviință din cap:
— V-ați documentat bine, într-adevăr acolo este.
Uriașul din fața lui zâmbi misterios și când muzeograful îl privi mai atent văzu că zâmbetul era cam tot ce se zărea din el, pentru că o pălărie cu boruri largi îi ascundea în penumbra serii restul feței. Deci era vorba despre Fecioara de Fier. „Ducă-se pe pustii”, își spuse Cătălin Ene în sinea lui, oricum nu îi plăcea exponatul acela și îl treceau fiori de fiecare dată când era nevoit să se afle în preajma lui.
— Și vreți neapărat în seara asta? întrebă, mai mult ca să se asigure, pentru că intuise nerăbdarea străinului din felul în care se purta.
Văzând că uriașul încuviințează doar din cap, fără să spună nimic, adăugă:
— Trebuie să mă întorc după chei…
Cum cel din fața lui rămânea tăcut, spuse:
— Și trebuie să fiu plătit înainte…
Cel din fața lui se căută în buzunar, numără ceva pe pipăite și scoase trei hârtii nou-nouțe de câte o sută de euro. Privi precaut în jur, dar nu era nici naiba la ora aia pe strada mărginașă pe care își avea sediul administrativ Muzeul de Istorie, așa că îi întinse banii fără să scoată nici un cuvânt.
Cătălin Ene luă banii și se întoarse la birou, prefăcându-se că a uitat ceva. Portarul mormăi un salut mașinal, fără să-l bage în seamă, preocupat cum era de integramele lui. Încuie banii în sertarul de la birou și se întrebă în sinea lui de ce procedase astfel? De obicei lua banii numai după ce se încheia vizita prin subsolurile muzeului și clientul se dovedea mulțumit.
De data asta, ceva din atitudinea misteriosului uriaș îl făcea să se simtă în nesiguranță și un gând fugar îl făcu să conștientizeze ce ușor i-ar fi fost unui om de dimensiunile celui care își dorea să vadă Fecioara de Fier să îi dea una în cap și să-și recupereze banii, mai ales că nu ar fi putut face nicăieri vreo plângere.
După ce încuie banii în sertar, coborî la parter, unde portarul se chinuia cu o definiție buclucașă dintr-o integramă, și luă fără probleme cheile de la subsolul clădirii B de pe panou.
— Hei, strigă portarul în urma lui făcând să-i înghețe sângele în vine. Știi cumva ce ar putea să însemne „ sfârșitul la toate” din șase litere și se termină cu „e”.
— Moarte, răspunse el prompt și ieși afară cuprins dintr-odată de presimțiri rele, deși nu se știa deloc superstițios.
— Mulțumesc, asta e, strigă recunoscător portarul în urma lui.
După ce ajunseră în dreptul clădirii B, Cătălin Ene se opri și privi precaut în jur, deși nu era nici țipenie de om. Și, chiar dacă ar fi fost, pe cine ar fi interesat doi oameni care intrau fără nici o intenție de a se ascunde într-un subsol? De fapt, toate privirile furișe ale muzeografului făceau parte dintr-un plan bine pus la punct de-a lungul timpului pentru a sublinia ilegalitatea acțiunii și, într-un final, pentru a-i demonstra clientului că își merita banii. Mai jucase și altădată rolul acesta și devenise expert.
Ușa subsolului scârțâi prelung când intrară și, după ce o închise în urma lor, pentru o clipă se treziră într-un întuneric profund. Aproape cuprins de panică, bâjbâi după întrerupător și răsuflă ușurat când îl găsi, iar un șir de becuri palide se aprinse în fața lor.
— Pe aici, spuse el, arătând spre partea din spate a subsolului, unde se zărea deja, într-o atitudine amenințătoare, Fecioara de Fier. Mă mir că ați aflat despre acest exponat, adăugă el, fiindcă este mult mai cunoscut cel din muzeul Cetății Făgărașului.
— Știu și de el, mormăi străinul, dar e mai puțin accesibil, iar muzeograful interpretă că probabil cei trei sute de euro nu fuseseră suficienți pentru că muzeul din Cetatea Făgărașului era mult mai bine păzit.
În timp ce se îndreptau spre Fecioara de Fier, Cătălin Ene își începu fără să vrea textul pe care îl pregătise de multă vreme în cazul în care ar fi ajuns să prezinte în calitate de ghid.
— Cușca de metal care are numai vag forma unei femei avea pe interior un sistem de ace care pătrundeau în corpul celui închis în ea. Dar, cum scopul torturilor nu era acela de a-l ucide pe cel torturat, ci de a-i obține mărturisirile, acele nu provocau moartea, ci doar suferințe cumplite care îl făceau pe eretic să mărturisească toate păcatele. În vremurile acelea, în special ereticii erau cel mai torturați. Acele de oțel penetrau membrele, abdomenul, pieptul, iar în unele cazuri chiar ochii, astfel că acuzatul putea agoniza chiar și două zile înainte de a-și da sfârșitul. În dreptul gurii era prinsă o iconiță cu Fecioara Maria pe care condamnații o puteau săruta în momentul morții.
Uriașul lui client păru de-a dreptul impresionat când ajunseră în dreptul Fecioarei de Fier, așa că muzeograful continuă:
— Este atestat documentar că Fecioara de Fier din Cetatea Făgărașului era situată deasupra unui canal deviat din Olt în care erau aruncate în cele din urmă rămășițele condamnatului, pierzându-se astfel orice urmă a crimelor comise.
Clientul lui, spre deosebire de cei dinaintea lui, nu părea interesat să fotografieze terifianta cușcă de metal, cât mai ales să o cerceteze.
— Asta nu pare să aibă iconiță cu Fecioara Maria, spuse el dezamăgit, după ce deschise ușa și cercetă atent interiorul.
Muzeograful ridică dezolat din umeri:
— Exemplarul nostru așa l-am primit și este atestat ca fiind fără iconiță.
— Și totuși, aici se văd niște urme ca niște cleme. Cred că la început a avut și apoi a fost scoasă.
— Nu se poate, spuse Cătălin Ene. Am cercetat personal obiectul de câteva ori și nu am văzut nici o urmă de clemă.
— Și totuși există, insistă străinul, apoi se dădu la o parte și îl invită să se uite.
— Nu văd nimic, spuse muzeograful mirat și în aceeași clipă simți cum este împins în interiorul cuștii de fier, iar ușa se închide pe jumătate.
— Hei, ai grijă, strigă el. Acele astea sunt ruginite ca naiba și poate mă trezesc cu vreun afurisit de tetanos.
Uriașul mai apăsă puțin ușa și spuse liniștit:
— Crede-mă, asta ar trebui să fie ultima ta grijă.
Cătălin Ene încercă să înțeleagă ce se întâmplă, dar nu reuși cu nici un chip să dezlege tâlcul ciudatei comportări a străinului.
Þipă îngrozit când acesta mai apăsă puțin capacul Fecioarei de Fier și spuse gâfâit:
— Spune-mi, ce vrei? Ia ce vrei de aici și du-te, numai deschide odată ușa asta nenorocită.
— Aveau dreptate cei care spuneau că ăsta este cel mai eficient mod de a obține informațiile. Uite că ești gata să spui tot, nu-i așa?
— Da, spun tot ce vrei, numai deschide odată ușa, strigă oripilat muzeograful.
— OK, spune-mi atunci cine este Regizorul.
— Care Regizor, despre ce naiba vorbești?
Străinul nu răspunse nimic, ci doar mai apăsă puțin capacul.
— Nu știu despre ce vorbești, se jură cu ultimule puteri muzeograful.
Uriașul scoase un telefon și, deschizând puțin capacul Fecioarei de Fier, îl introduse înăuntru punându-l în fața ochilor îngroziți ai piticului.
— A, spuse într-un sfârșit Cătălin Ene. Despre asta era vorba?
— Despre asta, confirmă străinul. Spune-mi doar numele Regizorului și poate te las în viață.
— Nu știu, zău că nu știu. Nici unul dintre noi nu știa nimic.
Uriașul scoase telefonul și apăsă iar capacul Fecioarei de Fier, apoi spuse calm:
— Imposibil, cineva tot trebuie să știe ceva.
Dinspre Fecioara de Fier se auzi doar un plâns înăbușit și muzeograful spuse cu o voce pierită:
— Numai Chiorul știa, cred. Doar prin el ni se făceau toate plățile și tot prin el eram contactați.
— Care Chior? întrebă străinul nedumerit și căută ceva prin buzunar, de unde scoase în cele din urmă o foaie de hârtie.
Citi ceva pe ea, apoi spuse:
— A, despre el era vorba?
Închise, cu un gest absent, până la maximum capacul Fecioarei de Fier, fără să pară în nici un fel deranjat de țipătul neomenesc pe care îl scoase piticul.
— Ajung eu și la el, promise grămezii de carne însângerate dinăuntrul cuștii de fier.
Deschise iar ușa, nepăsător la zgomotele care veneau dinăuntru, și trase cu putere mâna stângă a piticului afară din cușcă. Acesta, asaltat de durere, nici nu simți când îi fu retezat degetul mic.
După ce puse degetul tăiat în pungă, alături de celelalte, se îndreptă spre ieșirea din subsol și stinse grijuliu becurile înainte de a ieși în aerul înmiresmat de afară.
Cătălin Ene muri în două ore în loc de două zile, așa cum ar fi fost normal și cum garantau fabricanții Fecioarei de Fier. Și asta din cauză că anatomia lui, puțin diferită de a celorlalți penitenți, făcuse ca acele de oțel ale Fecioarei de Fier să nu nimerească numai locuri lipsite de importanță vitală din trupul lui chircit de dureri.


Capitolul 8

În îmbrățișarea Fecioarei de Fier


— Permiteți să raportez ultimule noutăți, spuse inspectorul Vladimir Crăciun care ajunsese ultimul în sala cu probe.
Toți ceilalți membri ai Brigăzii Omucideri stăteau pe scaune și priveau mohorâți la puținele probe adunate în urma perierii centimetru cu centimetru a locurilor unde fuseseră uciși piticii. La loc de cinste, pe panoul de polistiren tronau cele trei desene lăsate de criminal și toți își dădeau seama că erau mai importante decât toate celelalte probe la un loc.
— Spune, îl îndemnă comisarul-șef care stătea la biroul de lângă masa cu probe.
— Nu știu cum, probabil că s-a dus vestea în oraș, dar la sediul Poliției au început să se adune pitici... mă rog, se corectă el, adulți cu înălțime sub medie, care au auzit de crimele din oraș și au venit să ne ceară protecție. Până în prezent s-au prezentat șase persoane care au acceptat să fie cazate provizoriu în casa de oaspeți, sub pază.
— Asta e bine, comentă comisarul-șef.
— Într-un fel e bine și într-un fel nu.
— Explică, îi ceru comisarul-șef.
Inspectorul își consultă notițele, apoi raportă:
— Din cel șase persoane, patru sunt femei și, din câte am înțeles, nu prea intră în categoria celor care ne interesează.
— Așa este, aprobă comisarul-șef. Și celelalte două?
— Unul este un copil de numai unsprezece ani, adus de părinții lui, iar celălalt are șaizeci și doi de ani și iar am impresia că nu sunt tocmai genul de persoane care să-l intereseze pe ucigașul nostru.
Comisarul-șef nu spuse nimic, ci doar încuviință din cap. Subalternilor lui le păru dintr-o dată ca un comandant lipsit de orice opțiune și toți priviră cu speranță la comisarul Brumaru. De obicei dinspre el veneau ideile noi, dar de data asta și el privea tăcut spre cele trei desene lăsate de criminal.
Tocmai când tăcerea începea să devină apăsătoare, la ușă bătu cineva și, după ce i se răspunse, în încăpere pătrunse un agent cu un plic în mână.
— Domnule comisar-șef, în mod normal lăsăm astfel de plicuri să își urmeze filiera obișnuită, dar ăsta ni s-a părut cu adevărat urgent și l-am adus prioritar.
Comisarul-șef ezită să îl ia și agentul interpretă în felul lui ezitarea:
— A fost verificat de către serviciul de specialitate și nu are nimic suspect în el.
Comisarul-șef scutură din cap tot fără să ia plicul.
— Nu-i vorba de asta. Mă întrebam doar dacă plicul a venit prin poșta normală sau pe alte căi.
Agentul se gândi o clipă, apoi răspunse:
— A fost pus de cineva în cutia de sugestii și reclamații din holul principal.
Comisarul-șef își puse o pereche de mănuși de latex, apoi apucă plicul cu grijă:
— Asta înseamnă că plicul a fost atins doar de dumneata, de băieții de la serviciul de siguranță și de… ucigaș.
— Așa se pare, domnule comisar-șef, spuse ezitând agentul.
— Ei bine, din câte știm criminalul folosește și el mănuși, dar poate că de data asta a fost neglijent.
Întinse plicul spre comisarul Brumaru și îl îndemnă:
— Vezi, poate găsești ceva amprente în afară de ale agentului și de ale băieților de la siguranță.
— Am înțeles, domnule comisar-șef, spuse Brumaru și luă cu o pensetă plicul, apoi începu să îl cerceteze cu o lupă. A folosit litere decupate din ziare, spuse el și le arătă plicul pe care, cu litere de diferite mărimi, era scris: „ Domnului comisar Vasile Câmpeanu. În legătură cu piticii uciși în Brașov – a se înmâna personal”.
— Dar nu îl deschideți odată? izbucni nerăbdătoare inspectorul Alina Dăciulescu.
— Imediat, spuse comisarul Brumaru, apoi se întoarse spre agentul care aștepta la ușă și îi spuse: Mulțumesc. Te căutăm dacă mai avem nevoie de dumneata.
După ieșirea agentului, comisarul Brumaru își puse și el o pereche de mănuși, luă din trusa criminalistică un bisturiu și deschise plicul cu grijă. Apucând ușor cu penseta, scoase foaia de hârtie dinăuntru, apoi, după ce o despături, o studie câteva clipe și le-o arătă și celorlalți.
Pe o foaie de format A4 era desenat obișnuitul cerc de pitici în care al patrulea era marcat în modul cunoscut de acum cu vopsea roșie.




Un timp rămaseră tăcuți, apoi, uitând de ierarhii, începură să vorbească toți odată, făcându-l în cele din urmă pe comisarul-șef să ridică mâna ca să facă liniște.
— Pe rând, vă rog, spuse el și arătă prima dată spre comisarul Brumaru.
Comisarul prinse ultima foaie de hârtie de panoul de polistiren, apoi începu să vorbească:
— În mod sigur, la ora actuală mai există cel puțin o victimă în oraș. Hotărârea ucigașului de a ne-o comunica în felul ăsta implică faptul că știe că îl căutăm, știe cine conduce ancheta, dar a ales să ne spună că nu-i pasă. A ales să ne sfideze.
— Dăciulescu, arătă comisarul-șef spre fată, după ce Brumaru terminase de vorbit.
— De aflat cine conduce ancheta nu era prea greu. Nu știu de unde le află, dar sunt pline ziarele cu informații despre fiecare dintre noi.
Șovăi o clipă, apoi adăugă:
— Cât despre faptul că v-a trimis direct dumneavoastră foaia, asta poate însemna și că noua victimă se află într-un loc mai puțin obișnuit și parcă i-ar fi teamă că nu va fi găsită.
— Ce înțelegi prin „loc puțin obișnuit”? întrebă comisarul-șef.
— Eu știu? Mă gândesc la locuri izolate din munți sau poate a aruncat-o în vreun lac, cine știe cum gândește acest criminal?
— Se presupune că ar trebui să știm noi, oftă comisarul Brumaru. Și se mai presupune că acest criminal nu are deloc intenția să își ascundă victimele, ci, dimpotrivă, face totul ca să le expună cât mai bine…
— Atunci poate că este într-un loc prea puțin vizitat sau fără acces pentru publicul larg, preciză fata.
— Se poate, spuse comisarul-șef și vru să adauge ceva, dar fu întrerupt iar de o bătaie în ușă.
După ce căpătă permisiunea, același agent de mai înainte pătrunse în cameră.
— Acum ce mai este? întrebă supărat de întrerupere comisarul-șef.
— S-a mai prezentat un pitic pentru a fi protejat, domnule comisar-șef. Este vorba de o femeie de cincizeci și cinci de ani. A fost cazată tot la casa de oaspeți.
— Foarte bine, spuse comisarul-șef. Altceva? întrebă el văzând că agentul nu pleacă.
— S-a reclamat dispariția unui muzeograf de către directorul Muzeului Județean.
— Foarte bine, spuse comisarul-șef, dirijează reclamația la biroul de persoane dispărute.
Agentul se scărpină încurcat în cap:
— Am crezut că v-ar putea interesa și pe dumneavoastră.
— De ce să ne intereseze asta și pe noi? izbucni comisarul-șef, exasperat de greutatea cu care obținea informațiile de la agent.
— Muzeograful Ene Cătălin, care a dispărut, este… pitic, spuse abia șoptit agentul.
— Păi de ce nu spui așa, omule? strigă comisarul-șef și toți din încăpere se ridicară ca la ordin.
— Plecăm cu toții la Muzeu, spuse el surescitat, apoi adăugă ceva mai sumbru: Cineva să-l anunțe și pe doctorul Rizescu. Precis o să avem nevoie de el.

*

— Cred că m-ați chemat degeaba, spuse după vreo oră doctorul Rizescu, privind ostentativ la ceas.
În căutarea muzeografului, polițiștii scotociseră prin toate camerele și dependințele clădirii principale a muzeului, iar inspectorul Tudor Mihăilă se deplasase la domiciliul celui căutat.
— Să căutăm și prin magazii și clădirile anexe, propuse în cele din urmă comisarul Brumaru.
Însoțiți de portar și de administrator, se împrăștiară prin curtea muzeului câte unul, câte doi, iar cineva tocmai propunea să se ia din biroul muzeografului un pulovăr vechi și să se aducă un câine pentru căutare urmelor, când dinspre clădirea B se auzi strigătul inspectorului Alina Dăciulescu.
— Aici, veniți repede aici.
Vocea fetei abia se auzea, și nu atât din cauza depărtării cât mai ales din cauză că fata părea pur și simplu sfârșită de puteri. Era albă la față și, când ajunseră lângă ea, câteva momente nu putu să spună nimic, apoi, când în cele din urmă își recăpătă glasul, îngăimă:
— În subsol, în spate de tot, lângă gura de aerisire…
Lumina era aprinsă așa cum o lăsase Alina înainte de a ieși din subsol, dar după strălucirea de afară becurile păreau că aruncă o licărire palidă și sărăcăcioasă.
Comisarul Brumaru avea o lanternă la el și la lumina ei ceva mai puternică înaintară încet toți patru spre capătul subsolului. Ușa Fecioarei de Fier era prevăzută cu un sistem de blocare, însă se vedea că ucigașului nu-i fusese frică de faptul că muzeograful ar fi putut pleca, pentru că lăsase clichetul de blocare liber.
Cu cele din urmă puteri, Cătălin Ene deschisese ușa capcanei de fier, dar acesta fusese ultimul lucru de care fusese în stare înainte de a muri și acum atârna pe jumătate în afară, masă informă de carne și oase însângerate din care numai ochii se puteau zări clar privind larg deschiși și plini de teroare spre ieșire. Acele ascuțite de oțel care ar fi trebuit să îi străpungă ochii pătrundeau ruginite doar prin aerul de deasupra creștetului, din cauza faptului că erau potrivite pentru un om cu înălțime normală. Degetul mic de la mâna stângă îi lipsea, dar toți se așteptau la asta.
Priviră înfiorați un timp îndelungat la cumplita scenă, apoi comisarul Brumaru spuse:
— Trimiteți aici fotograful și pe doctorul Rizescu și părăsiți, vă rog, locul crimei pentru a evita contaminarea.
Se referea mai ales la inspectorul Crăciun care se schimbase la față și nu părea să își mai poată reține mult timp senzația de vomă.


Capitolul 9

Doi pitici așa de mici


De data asta discuția avea loc în biroul comandantului poliției brașovene, chestorul Vasile Blându. În ciuda numelui, nu părea blând deloc și privea la criminaliștii din fața lui de parcă ar fi vrut să îi mănânce. Aliniați pe lângă peretele de lângă ușă, aceștia așteptau cu capetele plecate sentința.
În cele din urmă, chestorul își luă privirea de la ei și privi la hârtiile și ziarele pe care le avea împrăștiate pe birou.
— Știu că Brașovul e un oraș mic și toate veștile se află repede, spuse el într-un târziu. Probabil că ați aflat deja că am participat la o ședință lărgită la prefectură și, credeți-mă, a fost nevoie să îmi folosesc toată puterea de convingere ca să nu se lase cu destituiri și degradări.
Ridică un ziar spre ei și le arătă un articol:
— Uite ce scrie nemernicul ăsta: „Piticii Brașovului în pericol! Incompetența poliției face ca un segment și așa defavorizat de soartă al populației, vorbim aici de piticii Brașovului, să fie uciși în mod feroce, am putea spune chiar exterminați de un scelerat sub privirile neputincioase al poliției. Poate se impun niște schimbări chiar la nivelul conducerii”. Norocul nostru este că schimbările la nivelul conducerii sau la vreun alt nivel nu se fac după articolele unui terchea-berchea și nici după cum și-ar dori primarul.
Trânti ziarul peste celelalte, se ridică și veni în fața celor cinci membri ai Brigăzii Omucideri. Era un bărbat înalt, mai înalt decât oricare din ei și în uniforma plină de fireturi pe care o îmbrăcase pentru ședință era într-adevăr impunător. Dar nu asta îi făcea pe cei cinci să își plece ochii sub privirile lui, ci sentimentul neputinței și oboseala care se acumulase în ei în ultimele zile. Ore și ore de discuții cu toți cei care ar fi putut ști câte ceva despre motivele ciudatului criminal îi aduseseră pe toți la epuizare și chestorul citea asta pe fețele lor, așa că spuse:
— Le-am explicat că nici nu poate fi vorbă să înlătur pe vreunul dintre voi și că numai inteligența diabolică a acestui criminal a făcut să nu fie prins încă. Și, chiar dacă, prin absurd, aș fi ascultat de sfaturile lor și v-aș fi înlocuit, pe cine să pun în loc? Sunt sigur că voi sunteți alegerea cea mai bună, numai că…
Așteptară toți cu inima cât un purice ca șeful lor să continue, iar acesta, după ce clătină din cap, adăugă:
— Nu știu dacă simțiți, dar sunteți într-o stare de epuizare extremă… Și oamenii obosiți fac greșeli, omit dovezi, așa că luați câți oameni aveți nevoie pentru obligațiile de rutină și voi treceți la odihnă sau măcar la un program mai relaxat.
Se uită direct la comisarul-șef Vasile Câmpeanu și spuse, străduindu-se să nu pară un ordin:
— Dacă presupunerile voastre sunt adevărate, criminalul va dori să mai ucidă trei pitici. Din pământ, din iarbă verde trebuie să îi găsiți și să stați cu ochii pe ei. Nu ne mai putem permite alte trei crime sau va trebui să plecăm toți, cu mine în frunte, bineînțeles.
Comisarul-șef dădu să răspundă, dar chiar atunci îi sună telefonul și când văzu cine îl apelează se schimbă la față.
— Permiteți? întrebă el aproape șoptit și, după ce primi permisiunea, făcu câțiva pași spre fereastră cu telefonul la ureche și ascultă tot mai întunecat la față ce îi spunea interlocutorul său.
După ce termină de ascultat, închise telefonul și îl puse cu gesturi mecanice în buzunar.
— Era doctorul Rizescu. De acum va trebui să mai păzim un singur pitic, pentru că a fost chemat să constate moartea a doi pitici gemeni.
Câteva momente în biroul comandantului domni tăcerea, dar când acesta își reveni întrebă:
— Unde?
— A fost solicitat la „Circul Mare” care are spectacole în oraș să verifice decesul a doi pitici. La început toată lumea credea că a fost un accident și că piticii au căzut de la trapez când se antrenau. Numai că doctorul Rizescu a văzut prinse cu ace de siguranță cele două foi cu desenul binecunoscut și și-a dat seama imediat despre ce-i vorba. Permiteți să plecăm?
Pentru prima oară îl vedeau pe comandantul Poliției aproape doborât de evenimente și acesta, fără să spună nimic, le făcu semn că pot pleca.

*

La „Circul Mare”, care își așezase cortul și furgoanele în preajma autogării din Bartolomeu, era mare vânzoleală și un director scund, aproape isteric, se certa cu toată lumea, implorând să strângă odată leșurile piticilor din arenă, pentru că peste două ore are spectacol și toate biletele sunt vândute.
Poate că acest cuvânt „leșurile”, repetat obsesiv de micul director, îl împinse pe comisarul-șef să ia hotărârea de a o lăsa pe inspectorul Alina Dăciulescu să facă, de data asta, pe „polițistul rău”. Imediat după ce rulota directorului fu amenajată pentru interogarea martorilor, îl chemă pe agentul Rusu să o asiste pe tânăra lui subalternă. După sosirea agentului, un munte de om de aproape o sută de kilograme și un metru nouăzeci înălțime, comisarul-șef își luă o mină obosită și spuse:
— Domnișoară inspector, medicul legist mi-a comunicat că cei doi oameni aveau deja gâturile rupte când au fost aruncați de la trapez, așa că putem considera cazul o dublă crimă și te rog să îl tratezi ca atare.
— Am înțeles, să trăiți! spuse cât mai milităros posibil tânăra și îl conduse până la ușă, ca și cum ar fi vrut să se asigure că a plecat într-adevăr.
De multă vreme își dorea să joace într-o anchetă rolul „polițistului rău”, dar de fiecare dată toți, inclusiv comisarul-șef, care avea o simpatie ascunsă pentru ea, o refuzau cu un zâmbet ambiguu, care o enerva mai mult decât orice altceva.
După ce se întoarse de la ușă privi la directorul circului care, dacă ar fi avut numai cu zece-cincisprezece centimetri mai puțin, ar fi putut să fie foarte bine încadrat în categoria piticilor. Acesta se foia de colo-colo, fără astâmpăr, uitându-se din când în când ostentativ la ceas. Nici măcar statura impresionantă a agentului Rusu nu părea să-l impresioneze și atunci Alina se decise ce cale avea să urmeze. Se așeză pe scaunul din fața mesei la care hotărâse că va lua interogatoriile și spuse cu voce calmă:
— Stai jos, domnule director!
Acesta continuă să se fâțâie prin rulotă, poate și pentru că, fiind rulota lui, era obișnuit cu ea și atingea în drumurile lui ba un obiect, ba altul, ca și cum și-ar fi confirmat că totul este în regulă și că se găsea „acasă”.
— Cum să stau jos? Cum pot să stau jos, când am trei sute de bilete vândute și spectacolul ar trebui să înceapă în mai puțin de două ore?
Inspectorul Alina Dăciulescu nu-l băgă în seamă și se întoarse spre agentul Rusu, pe care-l întrebă cu aceeași voce calmă:
— Domnule agent, ai o pereche de cătușe?
— Da, domnișoara inspector.
Tânăra zâmbi mulțumită și continuă la fel de calmă:
— Foarte bine. Pune-le aici, pe masă!
— Am înțeles, spuse agentul serios și trânti cătușele ostentativ pe masă, astfel ca zgomotul lor să atragă atenția directorului.
Acesta păru impresionat câteva clipe de strălucirea metalică a oțelului rece, dar apoi își reluă plimbarea prin rulotă:
— Să știți că nu mă impresionați cu gesturile astea de vodevil… așa ceva fac și clovnii mei când vor să distreze spectatorii…
Alina prinse cătușele și le trânti de masă, strigând cât putu de tare, cu o voce pe care nu și-o recunoștea:
— Stai jos, piticania dracului, că altfel te bat de te caci pe tine!
Agentul Rusu făcu ochii mari, dar nu spuse nimic, iar directorul se așeză pe locul din fața fetei ca adus de vânt. Vru să spună ceva, însă dintre buze îi ieși numai un scâncet anemic. Tânăra, atât de fragilă și inocentă în aparență, îi adusese brusc aminte de un film mai vechi, pe care îl văzuse în copilărie și în care o fată, la fel tânără și de frumoasă ca aceea din fața lui și care făcea parte din trupele SS, tortura în cele mai inimaginabile moduri prizonierii care îi cădeau în mână.
— Să ne înțelegem bine înainte de a porni discuția: comisarul-șef mai are două, trei luni până iese la pensie și puțin îi pasă dacă află sau nu cine ți-a ucis piticii. Dar să-ți intre bine în cap, ăsta-i primul meu caz! Legistul spune că au fost omorâți, așa că ori mă ajuți să-l prind pe criminal, ori plantez amprentele tale undeva pe corpurile victimelor. Þine minte! E primul meu caz și trebuie să-l rezolv, așa că începe să vorbești!
Directorul, îmbrăcat într-un costum sobru, își lărgi nodul la cravată și se uită neajutorat spre agentul Rusu, dar acesta studia foarte interesat o litografie de lângă fereastra rulotei și abia-și stăpânea râsul. Va avea multă vreme ce povesti colegilor și nu va uita să adauge că micul director, cât se ținea el de tare, era să se scape pe el când Alina a început să țipe.
Spre dezamăgirea Alinei, nu fu nevoie să joace mai mult rolul, care tocmai începuse să-i placă, pentru că directorul circului începu să povestească vrute și nevrute, tremurând din toate încheieturile. Mai întâi cum el crezuse sincer că a fost doar un accident, dar apoi își amintise că piticii aveau doar mici scenete care se desfășurau la sol, de obicei între numerele principale, până se schimba recuzita. Degetele lipsă și cele două bilețele prinse cu ace de siguranță pe spatele bietelor victime – Alina înregistră tăcută trecerea de la „leșuri” la „victime” – îl convinseseră că nu era lucru curat și anunțase Poliția. Din câte știa Alina, Poliția și doctorul legist fuseseră anunțați printr-un telefon anonim dat la numărul de urgență, care spunea că la circ a avut loc un dublu accident mortal și directorul nu vrea să-l declare, intenționând să îngroape cadavrele în vreo pădure, undeva, după ce aveau să părăsească orașul. Mai făcuse și altădată la fel, încercase vocea anonimă s-o convingă pe operatoarea de la 112.
Deocamdată Alina era neinteresată de aceste aspecte și tot ce dorea să afle era dacă directorul sau altcineva din personalul circului știau ceva despre criminal.
Încă înspăimântat, directorul ridică dezolat din umeri:
— Nimeni nu știe nimic. Poate doar Tudy, dar ăsta nu prea mai are mințile întregi după ce i-a murit elefantul.
— Cine e Tudy? întrebă inspectorul cu vocea răgușită și, în timp ce aștepta răspunsul, se gândi ce fel de ceai să bea ca să-i treacă răgușeala tot mai persistentă pe care o simțea în gât. Poate avea să încerce un ceai de mușețel?
— Tudy e numele de scenă al lui Tudor Avram. A fost dresorul elefantului și de la o vreme nu prea mai e în toate mințile, mai ales după ce i-a murit elefantul. El se jură că a văzut pe cineva care îi urca la trapez pe cei doi pitici.
— Bine atunci, spuse sec Alina. Trimite-l, te rog, pe acest Tudy la mine.
După câteva minute, în ușa furgonului se auzi o bătaie scurtă și, după ce primi permisiunea, intră un bărbat între două vârste, doar cu puțin mai înalt decât directorul și care avea, în mod evident, ochii plânși.
Făcându-i semn să se așeze pe scaunul din fața ei, Alina începu cu glas moale, în parte și datorită iritației crescânde pe care o simțea în gât, iar pe de altă parte din respect pentru durerea vizibilă a omului.
— Domnule Tudor Avram, avem toată înțelegerea pentru moartea colegilor dumneavoastră, dar vă rog să…
Omul ridică ochii roșii de plâns și o întrerupse vehement:
— Stați așa! Credeți că plâng pentru piticii ăia nenorociți? Hai că mă faceți să râd și zău că nu-mi arde de așa ceva. De ăia îmi pare rău că nu și-a luat cineva inima în dinți ca să-i termine mai devreme. Nu există angajat al circului ăstuia căruia să nu-i fi pus ăia o piuneză pe scaun sau să-i nu-i fi făcut altă farsă de prost gust. Pentru ei tot circul era doar un loc unde-și desfășurau măgăriile…
Alina îl lăsă un timp să vorbească, apoi prinse o pauză și îl întrerupse:
— Atunci după cine plângeți, domnule Avram?
— Cum după cine?! se miră sincer omul. Credeam că măcar atâta lucru a putut să facă nenorocitul de director: să vă spună ce ispravă a făcut!
— Nu ne-a spus… recunoscu Alina. Știți, noi am vorbit mai mult de moartea celor doi colegi și am înțeles că…
— Ajungem și la ei, bineînțeles, oftă omul plin de obidă și Alina înțelese că, pentru a afla ce dorește, trebuie să-i asculte mai întâi povestea.
Și omul început să-i povestească, plin de durere:
— Bimbo al meu, elefantul meu iubit, s-a accidentat la picior la un spectacol și cărpănosul de director al nostru nu s-a îndurat să cheme un veterinar. Rana s-a agravat în timp, așa că Bimbo n-a mai putut să-și susțină numărul.
Oftă iar, apoi continuă:
— Înțeleg mai bine ca oricare altul că la circ cine n-aduce bani, n-are ce căuta aici, iar Bimbo mânca peste o sută de kile de fân pe zi, așa că directorul a hotărât într-o zi că ne putem lipsi de el. A chemat, fără să-mi spună nimic, un vânător din oraș ca să-l ucidă. M-au trimis undeva cu treabă, să nu fiu lângă el, și vânătorul l-a împușcat. Un nepriceput care doar l-a rănit la umăr și-atunci Bimbo al meu a început să strige după mine. Eram la celălalt capăt al circului, dar tot l-am auzit cum mă strigă, că aproape învățase să-mi strige numele: „Tudy, Tudy…” Am luat-o la fugă cât am putut de repede și, când am ajuns, l-am văzut căzut în genunchi, rotindu-și prin mulțime ochii din care-i curgeau lacrimi mari și căutându-mă din priviri. Când m-a zărit a început să plângă și mai tare și a gemut iar îndurerat, de parc-ar fi spus: „Tudy, Tudy… nu-i lăsa să mă rănească”.
Scoase din buzunar o batistă, își șterse lacrimile și continuă:
— A fost nevoie de patru oameni ca să mă țină să nu mă reped la vânător, care-a reușit să-l împuște în cap în cele din urmă. A murit uitându-se în ochii mei și credeți-mă, pe măsură ce viața se scurgea din el, se scurgea parcă și din mine. Au trecut două săptămâni de-atunci și eu tot îl visez cum mă cheamă să-l ajut... O să vină vremea să mor și eu tot n-o să-i pot uita privirea…
Tăcu un timp îndelungat și Alina, care bănuia că dincolo de luminile, paietele și râsetele din arenă se ascunde adeseori o lume crudă, îi respectă tăcerea.
După ce-și suflă nasul zgomotos, omul păru să își revină nițel și spuse:
— Mă iertați, probabil că nu de asta m-ați chemat, dar nu m-am putut abține să vă povestesc despre durerea mea. Spuneți, vă rog, cu ce vă pot ajuta?
— Păi, e simplu, răspunse Alina cu voce stinsă, atât din cauza gâtului iritat, cât și a poveștii cu elefantul, care o impresionase mai mult decât lăsa să se vadă. Vrem să aflăm ce știți despre moartea celor doi colegi ai dumneavoastră.
Tudor Avram ridică din umeri:
— Ce-am văzut eu e clar, numai că nu mă crede nimeni… majoritatea cred că mi-am pierdut mințile după moartea lui Bimbo, lucru nu foarte departe de adevăr, dar faptul că sunt sfâșiat de durere e una, iar ce-am văzut e alta.
— Și ce-ați văzut? insistă Alina.
— Păi, am profitat că dimineața devreme nu e lume în arenă, fiindcă majoritatea dorm până târziu, și m-am dus acolo să văd cam ce număr aș putea încropi după dispariția lui Bimbo. Fără el nu prea mai am nici un rost pe aici, așa că trebuia să pun repede ceva la cale, altfel directorul urma să mă pună pe liber cât de curând.
Oftă și își adună gândurile, apoi continuă:
— Când am ajuns, am văzut că în arenă erau cei doi pitici care-și repetau giumbușlucurile lor tâmpite. Cum nu voiam să mă vadă, m-am ascuns după un stâlp de susținere și-atunci l-am văzut.
— Pe cine anume ați văzut? stărui Alina.
— Un bărbat de o statură imensă a apărut parcă de nicăieri. Prima dată am crezut că-i Hercule al nostru, colegul care are un număr în care îndoaie fiare și rupe lanțuri, dar părea mai solid chiar și decât el. S-a apropiat de pitici și pe unul l-a aruncat pe umăr, iar pe celălalt l-a prins de guler cu dinții…
— Cu dinții? se miră Alina.
— Cu dinții, zău așa! De-asta mă cred toți nebun. De când le-am povestit asta. Dar pe cuvântul meu că l-a prins cu dinții de guler, așa cum își prinde o pisică pisoii, și apoi a început să urce cu ei spre trapez, cu repeziciune, de parcă n-ar fi avut nici o povoară cu el. Primul gând a fost că directorul nostru, așa tâmpit cum e, a găsit un acrobat de excepție și pune la cale un număr nou de acrobație, pe ascuns, în care-i folosește și pe cei doi pitici. Ce m-a mirat a fost lipsa plaselor de protecție și am auzit ceva ce părea a fi o ceartă apoi, cum era liniște deplină în tot cortul, am auzit cum le-a frânt gâturile, ca și cum totul s-ar fi petrecut chiar lângă mine. Așa, cum ai suci gâtul unui pui. A mai lucrat ceva la ei, am înțeles că le-a tăiat câte un deget și le-a prins apoi un bilet pe spate, pe urmă i-a aruncat în arenă. După aceea s-a cățărat pe unul din suporturile cortului până sus, în vârf, unde este o deschizătură. A ieșit prin ea și i-am văzut silueta în lumina dimineții cum a alunecat până jos, la marginea cortului care dădea în stradă.
Alina analiză un moment informațiile, apoi își încercă norocul:
— Ați reușit să-i vedeți fața cumva?
— Nu. Dacă ar fi fost spectacol și toate luminile aprinse, poate aș fi reușit să-l văd. Cel puțin atunci când era jos, în arenă, dar când sunt repetiții de obicei este un fel de penumbră, pentru a se face economie de curent. N-am văzut nimic clar.
— Bine, spuse Alina. O să vă chemăm mai târziu să dați o declarație. Până atunci vă mulțumim și credeți-mă că am toată compasiunea pentru pierderea dumneavoastră.
Tudor Avram zâmbi trist, se ridică să plece, dar în ușă se opri și spuse:
— Totuși, vă rog să nu plecați prea departe…
La privirea nedumerită a Alinei continuă:
— Să nu faceți două drumuri… Cred că o să-l ucid și pe directorul nostru cât de curând… numai să găsesc o cale să-l urc sus, la trapez, și să-i rup gâtul...
Ieși înainte ca tânăra să apuce să răspundă ceva, iar agentul Rusu, taciturn de felul lui, își recuperă cătușele de pe masă și mormăi:
— La cum se comportă directorul ăsta al lor, nu cred să-i plângă prea mulți de milă…


Capitolul 10

Probleme în Brigada Omucideri


Erau adunați cu toții în încăperea pe care puținele probe o făceau să pară și mai goală. Îl așteptau pe comisarul-șef, care fusese chemat din nou la comandantul Poliției pentru obișnuita de acum chelfăneală. Pe panoul de polistiren erau așezate cele două copii mărite după noile bilețelele găsite pe spatele celor doi pitici. Erau identice și apărea iar piticilor, cu diferența că acum penultimii doi erau tăiați cu același X mare și cu aceeași vopsea roșie.
— Zău dacă n-aș vrea uneori ca ucigașul nostru să dea dovadă de mai multă creativitate, spuse comisarul Brumaru și se apropie de panou.



— Cum, de exemplu? întrebă cu glas șoptit inspectorul Alina Dăciulescu și toți zâmbiră ușor auzindu-i vocea, pentru că povestea cu rolul „polițistului rău” jucat de fată se aflase repede în tot departamentul, cu înfloririle de rigoare, bineînțeles.
— Nu știu, ridică din umeri comisarul. Poate să schimbe culoarea roșie cu alta sau să ne mai dea ceva indicii, pentru că așa parcă ne învârtim în cerc.
Inspectorul spuse ceva, dar nimeni nu o auzi și fu rugată să repete:
— Am spus că rău am ajuns dacă așteptăm ca ucigașului să i se facă milă de noi și să ne mai lase câte o fărâmă de indiciu.
— Nu-mi convine ce spui, dar ai perfectă dreptate. Însă nu văd ce-am putea face mai mult decât am făcut până acum…
De zile și zile întregi, toți polițiștii disponibili vizionau orice înregistrare video pe care putuseră pune mâna, erau interogați o mulțime de oameni, dar nici unul nu știa și nici nu bănuia nimic despre motivele pentru care cineva și-ar fi dorit să ucidă șapte pitici.
— Poate că… șopti inspectorul Alina Dăciulescu și toate privirile se întoarseră spre ea.
Era cea mai tânără din brigadă, dar îi mergea mintea puțin altfel decât lor și din acest motiv avusese idei strălucite de câteva ori.
— Spune, o încurajă comisarul văzând că se oprise.
— Mă gândesc doar, începu ea în șoaptă și toți își traseră scaunele mai aproape de ea ca să audă mai bine ce spunea. Mă gândesc că toți acești șapte pitici au făcut ceva care l-a supărat atât de rău pe ucigaș, încât a hotărât că trebuie să-i suprime.
Toți o priveau atenți așteptând ca să continue, dar nu mai spuse nimic, privind concentrată într-un punct.
— În principiu, am ajuns cu toții la această concluzie, dar nu văd cu ce ne ajută să înaintăm cu ceva în anchetă, încercă să o ajute Brumaru.
— Păi, ne ajută dacă presupunem că ceea ce-au făcut ei au făcut toți șapte împreună și, mai ales, în același timp.
— Perfect de acord, spuse comisarul concesiv. Numai că n-am găsit nici un pitic în viață, ca să-l putem interoga și să ne spună unde și când s-au reunit toți șapte la un loc.
— Așa este, spuse Alina zâmbind ușor. Ei au murit și nu ne mai pot spune nimic, dar directorul circului, dacă n-a murit încă de frică gândindu-se la mine, trăiește și ne poate spune cu cât timp în urmă a mai avut spectacol în Brașov.
Toți trei bărbații săriră în picioare, ba inspectorul Tudor Mihăilă chiar răsturnă scaunul din cauza repezelii.
— Mă duc eu! spuse el grăbit. În cel mult o oră aflu toți anii în care circul a avut spectacole în oraș.
— Nu te baza numai pe ce spune amețitul ăla de director, strigă comisarul în urma lui. Mai bine cere-i actele, ca să fim sigur că nu minte.
— Îi spun că m-a trimis domnișoara inspector și-atunci precis n-o să îndrăznească să mă mintă, spuse el zâmbind în timp ce părăsea încăperea.
Timpul începu să se scurgă cu greutate și orele treceau una după alta, fără să apară nici inspectorul plecat la circ și nici comisarul-șef cu vești. Aproape se înserase, dar nici unul nu încerca să aducă vorba de plecare, ci doar mai beau din când în când câte o cafea.
Într-un târziu, pe ușă intră comisarul-șef, dar avea o figură atât de posomorâtă încât nici unul dintre ei nu-l întrebă nimic, așteptând să-și revină și să spună singur ce avea de zis.
Se așeză pe scaunul de la masa de sub panoul de polistiren, nu înainte de a privi lung la copiile bilețelelor pe care le lăsase ucigașul.
Își puse mâinile pe masă, în fața lui, și începu să vorbească:
— Nu vă spun cine a participat, de data asta, la ședința de analiză ca să nu vă impresioneze, dar vreau să vă spun doar că atâția șefi la un loc n-am mai văzut în viața mea. S-a auzit și la București despre crimele din Brașov și probabil că au să ne trimită ajutoare și de-acolo. Partea bună este o să păstrăm comanda și ei doar au să ne ajute și n-au să interfereze în nici un fel cu cercetările noastre.
Mută mai încolo teancul de hârtii din fața lui și continuă:
— Partea proastă e că am primit ordin să identificăm, cu orice preț, cel de-al șaptelea pitic și să-l protejăm, încercând să aflăm de la el câte ceva despre identitatea criminalului.
Vru să mai spună ceva, dar chiar în acel moment cineva bătu cu insistență la ușă și toți se priviră între ei ca și cum nu le-ar fi venit să creadă că puteau fi deranjați într-un astfel de moment. Cum bătaia se repetă, comisarul Brumaru strigă cu putere, ca pentru a-și ascunde neliniștea:
— Intră.
Pe ușă intră sau mai bine zis țâșni de-a dreptul agentul de la distribuția corespondenței, în mână cu un plic protejat de o folie din plastic transparent:
— De data asta v-am ascultat sfatul, domnule comisar-șef, și nimeni din cadrul Poliției nu l-a atins decât cu mănuși.
Agentul rămase cu plicul întins și, cum comisarul-șef șovăia să-l ia, comisarul Brumaru luă el plicul, îi mulțumi agentului și așteptă până când acesta închise ușa în urma lui, apoi deschise cu grijă plicul, folosindu-se de o pensetă și un cuter.
— De data asta l-a protejat degeaba, mormăi comisarul nemulțumit, pentru că a venit prin poșta normală și probabil e plin de amprentele tuturor angajaților de la poștă care l-au atins.
Așa cum se așteptau deja, din plic scoase o foaie de hârtie împăturită pe care se putea vedea și ultimul pitic din cerc, tăiat cu vopsea roșie printr-un X mare, alături de ceilalți șase.



Exact atunci intră pe ușă și inspectorul Tudor Mihăilă, care spuse dintr-o suflare, arătându-le o foaie de hârtie plină cu însemnări:
— În ultimi 10 ani „Circul Mare” a fost în Brașov din trei ani în trei ani, în general primăvara, și de fiecare dată stătea cam o săptămână în oraș. Aveți aici datele exacte. Am întrebat și de cei doi pitici, dacă erau pe vremea aceea angajați la circ, și, când l-am luat puțin mai tare la întrebări, directorul a recunoscut că în acest an – inspectorul arătă pe foaie o dată subliniată – și-au petrecut o bună parte din timp în oraș, ba de câteva ori au și întârziat la spectacole din cauza asta și au fost la un pas de fie dați afară.
Toți studiară cu atenție foaia de hârtie, apoi comisarul-șef spuse cu voce tare ceea ce gândeau cu toții:
— Deci putem presupune că în acest an, și degetul lui arătă spre data subliniată de inspector, cei șapte pitici s-au întâlnit și au făcut ceva atât de supărător pentru cineva, încât acesta a hotărât să-i ucidă.
Ridică mâinile a neputință și adăugă:
— Acum c-am scăpat de grija pazei celui de-al șaptelea pitic, trebuie să așteptăm să fim anunțați unde a fost găsit și pe urmă ne concentrăm numai asupra dovezilor pe care le avem și încercăm să-l aducem pe criminal în fața justiției.
Suna frumos, cu toții știau asta, dar avea să fie mai greu de înfăptuit, mai ales din cauza lipsei probelor materiale. Chiar dacă avea să fie adus în fața justiției, criminalul era foarte greu de condamnat dacă nu recunoștea, pentru că nu existau dovezi directe care să ducă la el, ci doar probe circumstanțiale.
Inspectorul Alina Dăciulescu își pusese și ea o pereche de mănuși și, după ce termină de cercetat biletul trimis de ucigaș, luă în mână plicul și-l studie atentă, apoi îl privi în lumină și scoase o exclamație:
— Înăuntru mai este o foaie de hârtie!
Îi întinse plicul comisarului Brumaru și îi arătă că, lipită de interiorul plicului, exact de mărimea acestuia, mai era o foaie și numai dacă priveai plicul în lumină se vedea că mai este o hârtie acolo.
— Pare o hartă, spuse ea.
Mânuind cu delicatețe cuterul și penseta, comisarul Brumaru reuși să desprindă în cele din urmă foaia și, apucând-o de un colț cu penseta, o ridică în așa fel încât să o vadă toți.
Era o hartă din satelit a stațiunii Șugaș Băi, una copiată probabil de pe internet și care nu s-ar fi deosebit probabil prin nimic altceva de o hartă obișnuită dacă, undeva la vreun kilometru de stațiune, nu ar fi recunoscut X-ul desenat cu vopsea roșie de către ucigaș.



— Am fost acolo într-o iarnă, la schi, spuse inspectorul Vladimir Crăciun. E foarte frumos.
— Ei, acum s-ar putea să fie mai puțin frumos din cauza „amicului” nostru, dar ai onoarea să ne conduci dacă tot cunoști deja locurile.
Inspectorul Alina Dăciulescu, care privea cu atenție plicul, spuse gânditoare:
— Plicul a fost pus la poștă azi, din Șugaș Băi… probabil că ucigașul a mizat pe faptul că o să-l primim abia mâine. Numai că adresa scrisă cu litere decupate din ziar i-o fi urgentat cumva traseul, așa că a ajuns azi.
Efectul pe care îl obținuse cu vocea ei răgușită era de-a dreptul comic, dar, când înțelesul celor spuse de ea deveni clar pentru toți, o priviră atenți.
— Și ce-i cu asta? întrebă comisarul-șef, deși parcă bănuia ce avea să spună.
— Păi, poate ucigașul mai e încă în locul unde o să aibă loc ultima crimă.
Se repeziră cu toții spre ușă, dar comisarul-șef a opri pe fată:
— Te rog, intră și pe la doctorul Rizescu și ia-l. În mod sigur o să avem nevoie din nou de el.
Se prefăcu a nu vedea grimasa de nemulțumire a fetei și se duse după ceilalți.
Inspectorul Vladimir Crăciun se așeză la volan și întrebă înainte de a porni motorul:
— N-ar trebui să anunțăm pe cineva? Băile Șugaș sunt în județul vecin și nu știu dacă n-ar fi mai bine…
— Noi să-l prindem pe ucigaș mai întâi, spuse comisarul-șef plin de energie, pe urmă ne ocupăm și de jurisdicție. Dă-i drumul și nu mai sta pe gânduri!


Capitolul 11

Un viceprimar ambițios


Arpad Attila era un om mândru și ambițios, în ciuda celor 132 de centimetri pe care îi avea. Sau poate tocmai de asta. Oricum, din câte cunoștea, era singurul viceprimar pitic din România și numai el știa câte trebuise să facă pentru a ajunge aici. Deoarece comuna Festeloș avea doar vreo două mii și ceva de locuitori, în consiliul local erau numai nouă membri și Arpad Attila mulțumea lui Dumnezeu pentru asta fiindcă, dac-ar fi fost mai mulți, nu știa cum s-ar fi descurcat ca să ajungă viceprimar. Puțină lume știe, dar în România numai primarul este ales prin vot direct, iar viceprimarul este ales dintre membrii consiliului local cu o majoritate simplă.
Cu mulți ani în urmă, Arpad Attila, sigur de calitățile lui, candidase pentru postul de primar. Dar cele treizeci și trei de voturi obținute îl lămuriseră imediat că în Festeloș cetățenii nu vor vota niciodată un primar pitic. Ca și cum toate astea n-ar fi fost de ajuns, în urma unui accident rămăsese și fără un ochi, astfel că cei din comună aveau de ales de-acum între a-i spune „Chiorul” sau „Piticul”.
Își înghițise amarul și începuse să lucreze altfel, ceva mai subtil. Se implicase în orice proiect ce i-ar fi putut aduce voturi și popularitate, iar la alegerile următoare candidase ca independent la un post de consilier local și, spre uimirea tuturor, obținuse mult peste voturile necesare. După alegerea Consiliului, dar înaintea alegerii viceprimarului, Attila începuse o activitate intensă. Votul urma să fie secret și el avea nevoie de cel puțin cinci voturi – cu al lui urmau să fie șase – ca să aibă o majoritate confortabilă. Dar, ca să fie sigur, momise de partea lui șase consilieri, indiferent de partidul din care făceau parte. La doi dintre consilieri le dusese într-o seară câte un porc, iar altuia, care se credea mare vânător, îi făcuse cadou frumoasa lui carabină semiautomată Winchester, pe care oricum nu o putea folosi din cauza reculului care îl trântea la pământ de fiecare dată. O cumpărase cu mulți ani în urmă, cu peste o mie de euro, în speranța că apariția lui cu pușca în spate pe ulițele comunei îl va face să crească în ochii sătenilor. Zâmbetele și privirile furișe îl convinseseră că era mai bine să o abandoneze în debara, și uite că acum se dovedise utilă.
Altuia i-o promisese pe Szusa, o vacă bălțată și afurisită, oricum în ultimul timp nu mai dădea lapte și căpătase obiceiul să-l împungă, iar pe al cincilea îl asigurase că, dacă ajunge el viceprimar, îl va ajuta să obțină bucata de pădure pe care o revendica de ani de zile de la Primărie, cât timp va fi plecat primarul în concediu. Celui de-al șaselea, singurul român din tot Consiliul, îi era și rușine să-și amintească ce trebuise să-i promită pentru a-i obține sprijinul. Oricum, toți își ținuseră cuvântul și, la ședința de alegere a viceprimarului, reușise să câștige postul cu șapte voturi pentru și două împotrivă, spre uimirea tuturor sătenilor. Cum primarul se apropia de șaptezeci de ani și-i plăcea mai mult birtul decât treburile din Primărie, îl delegase să se ocupe de toate problemele, lucru pe care îl și făcea, ca pentru a-și compensa într-un fel sau altul statura. Toată lumea știa că, dacă dorea să obțină ceva de la el, era suficient să-i ceară o audiență și să i se adreseze cu un sonor „Polgármester úr” adică „Domnule primar” și imediat, ca prin minune, semnătura și ștampila Primăriei apăreau pe actul solicitantului. Învățase la un curs de perfecționare, unde fusese coleg cu un bătrân activist de la „Ștefan Gheorghiu”, cum să procedeze: pe fiecare cerere care i se prezenta spre aprobare scria cu litere citețe „Se aprobă, în limitele legii”. Solicitantului îi arăta prima parte a aprobării, iar dacă acesta cerea cai verzi pe pereți, când ajungea la funcționarul însărcinat să rezolve problema, acesta se lua cu mâinile de cap încercând să facă un slalom periculos între aprobarea dată de viceprimar și ilegalitatea cerută de solicitant.
Una peste alta, putea spune că era un om împlinit și, luându-și rolul în serios, își făcuse un obicei ca dimineața să meargă pe jos până la Primărie, încet și privind atent în toate părțile. Acolo podul era cam șubred și putea să fie luat de ape la prima ploaie mai zdravănă, cum se mai întâmplase de câteva ori. Avea să propună în prima ședință de Consiliu să se facă o lucrare mai temeinică și cu piloni de beton, nu de lemn ca până acum. Dincolo malul stătea gata-gata să se surpe peste școală. Ar fi trebuit să cheme un excavator și să rezolve problema odată pentru totdeauna, mai ales că avea și el de aranjat câteva grămezi de pământ prin curte.
Seara făcea la fel. Își făcea timp, indiferent cât de obosit era, să bată măcar ulița principală dacă nu avea răgaz să treacă și pe celelalte trei, lăturalnice, care se desprindeau din ea. Totuși, în seara asta se hotărî să verifice o reclamație mai veche și își făcu timp să ajungă și spre capătul comunei, unde lumea se plângea că ulița nu era luminată, și, după ce ajunse la ultima casă, își notă în minte să-i anunțe pe cei de la Electrica să schimbe becurile. În fond, Primăria le plătea o mulțime de bani pentru întreținerea rețelei de iluminat din comună.
Adâncit în gânduri, nici nu observă mașina mare și neagră care venea în urma lui, decât atunci când vru să se întoarcă spre centru. Privi încruntat spre ea, întrebându-se în sinea lui ce putea căuta o asemenea mașină puternică în comuna lui. Nici unul dintre locuitori nu avea bani pentru așa o mașină și nici rude care să-și permită una.
Când ajunse lângă el, portiera șoferului se deschise și din ea coborî un om de o înălțime covârșitoare. De fapt, lui Arpad Attila și un om de înălțime normală i se părea înalt, dar omul ăsta era cu adevărat uriaș și, cu discernământul care-i mai rămase după ce-l cuprinse un sentiment de nesiguranță, aprecie că omul avea în jur de doi metri. Probabil chiar ceva peste, dar poate că doar i se părea. Încercă să se liniștească și să se convingă că omul se rătăcise și voia doar o informație. Uriașul se mai apropie câțiva pași și-atunci orice îndoială dispăru din mintea viceprimarului: omul nu voia nici o informație. Îl voia pe el. Înainte de a se putea împotrivi, omul scoase din buzunarul scurtei o rolă de bandă adezivă și îi puse o bucată pe gură cu dexteritate, apoi îi prinse mâinile cu aceleași mișcări sigure. Îl ridică fără nici un efort și îl trânti în portbagajul mașinii. Străinul privi în jur, dar nimeni nu păru c-ar fi observat scena, așa că se urcă în mașină și porni cu viteză spre Șugaș Băi. După un timp reduse viteza, nu pentru că i-ar fi fost milă de piticul care se lovea de pereții portbagajului, ci pentru că nu voia să atragă atenția asupra lui. După o jumătate de oră reduse și mai mult viteza și intră pe un drum de țară, folosit pe vremuri ca drum forestier, dar din care acum mai rămăseseră doar urmele lăsate de căruțele celor care furau lemne de foc. În cele din urmă intră în pădure aproape o sută de metri și ajunse acolo unde voia, poziționând mașina în așa fel încât să lumineze cu farurile un butoi de 200 de litri, din plastic, ascuns printre tufișuri. Îl scoase pe viceprimar din portbagaj și îi desfăcu legăturile de la mâini, apoi, după ce se gândi puțin, îi desprinse și banda de pe gură:
— Nici un sunet sau îți pun iar botnița!
— N-am bani, spuse grăbit Arpad Attila. N-am bani la mine, dar pot face rost dacă îmi dai drumul. Am zece hectare de pădure și le pot vinde dacă este nevoie…
Omul uriaș îl privi cu milă și spuse blând:
— Am spus doar să taci și nimic altceva. Doar să taci…
Tot din portbagaj scoase două scânduri din lemn masiv, fiecare având tăiată câte o formă semicirculară, care se vădi că se potrivea perfect pe sub brațele viceprimarului. Avea până și două cătușe din fier, în care omul îi prinse mâinile cu dexteritate. Apoi îl ridică fără nici un efort vizibil și, după ce îl privi câteva clipe lungi, se îndreptă cu el spre butoiul de plastic.
— Ce vrei să faci? se impacientă pentru prima dată viceprimarul pentru că, atunci când bărbatul scoase capacul butoiului cu mâna liberă, un iz înțepător de acid îi inundă nările.
Uriașul îl ținu deasupra butoiului și spuse trist:
— Din câte-mi aduc aminte, așa te-a întrebat și Albă ca Zăpada, dar nu țin minte ca tu să-i fi răspuns ceva…
Viceprimarul rămase tăcut, izbit dintr-odată de trecutul pe care îl credea uitat.
— Casanova mic ce ești! spuse bărbatul aproape vesel.
— Ce înseamnă Casanova?
Uriașul bărbat rămăsese blocat un moment, apoi explică:
— Așa, un fel de Don Juan ca tine.
Arpad Attila analiză informația, dar, cum nu se potrivea cu nimic din ce știa, ridică din umeri:
— Nici Don Juan nu știu ce-nseamnă.
Uriașul ridică exasperat din mâini:
— În folclorul maghiar nu există un băiat așa, mai iubăreț, care…
— Aaa! făcu Attila, dintr-o dată luminat. Există așa ceva, dar numai în povești… i se spune Janoș.
— Bine, spuse satisfăcut bărbatul. Atunci o să-ți spun Janoș.
Attila făcu ochii mari și spuse neajutorat:
— Dar eu nu sunt Janoș și nici nu mă port ca Janoș. Eu sunt un model de comportare în societate și de asta…
Tăcu atunci când i se puse telefonul în față. Revăzu scena din filmul făcut cu o mulțime de ani în urmă. Oftă, apoi roși și spuse în cele din urmă:
— Asta fost demult. Eu am și uitat, cred că eram și puțin băut…
Bărbatul privi și el un timp la imaginea de pe telefon și la mișcările nesigure ale lui Attila, apoi spuse:
— În mod sigur erai beat, dragă Janoș, dar asta nu te absolvă de vină.
Attila vru să protesteze, însă bărbatul îi făcu semn să tacă.
— Iar referitor la faptul că asta s-a întâmplat cu ani și ani în urmă, pentru mine n-are nici o importanță. Vorba bancului: eu numai ieri am aflat.
Deși locul și momentul nu păreau deloc propice pentru a spune bancuri, bărbatul hohoti ușor și spuse:
— Ion se trezește într-o bună dimineață, se duce direct la prietenul lui de-o viață, Gyuri, și-i trage o palmă. „Asta pentru ce fost, măi Ioane?” „Păi, răspunde Ion supărat, am aflat că voi, ungurii, l-ați ucis pe principele nostru, Mihai Viteazul”. „Ioi, măi Ioane! Asta așa e, dar a fost cu sute de ani în urmă”. „Se poate, spuse Ion, dar eu numai azi dimineața am aflat.”
Așteptă câteva secunde să priceapă Attila bancul, apoi adăugă serios:
— Vezi tu, nu prea contează când s-au petrecut cele din film. Eu numai de foarte curând le-am aflat.
Îl înclină pe viceprimar să vadă conținutul butoiului și spuse:
— Butoiul ăsta e plin cu apă regală… Că tot îți plăcea să-ți cauți rude împărătești…
Uriașul făcea referire la faptul că Arpad Attila, deși de origine modestă, după ce se trezise împroprietărit cu zeci de hectare de pădure, începuse să-și caute o ascendență nobiliară, spre amuzamentul prost ascuns al sătenilor care îi cunoșteau familia de zeci de ani. Dar de unde putea ști străinul așa ceva? Vru să-l întrebe, dar îl loc de asta spuse:
— Ce e apa regală?
Uriașul hohoti iar și spuse:
— Apa regală e un amestec de acid azotic și acid sulfuric, care dizolvă aproape orice. Și eu am diluat-o puțin, că nu vreau să te omor, ci doar să-ți dizolve încăpățânarea și să-mi spui cine a regizat filmul. Cine a fost în spatele camerei de filmat? Știi?
— Știu, dar nu pot să spun. Dacă află că l-am trădat, ne omoară pe-amândoi… Acum e un om important.
— Bănuiam asta, spuse străinul și îl lăsă puțin în jos, astfel că picioarele îi intrară până la glezne în amestecul arzător.
Nu urletul de groază și durere al viceprimarului îl făcu pe străin să-l scoată din butoi, ci teama ca nu cumva acesta să-și piardă cunoștința.
După ce viceprimarul încetă cu țipetele, care se transformară încetul cu încetul într-un plâns cu sughițuri, străinul întrebă iar implacabil:
— Numele regizorului și scapi de orice grijă.
Cum dinspre viceprimar nu se auzeau decât vorbe bolborosite, cele mai multe în ungurește, uriașul îl scutură ca pe un pisoi ud:
— Hai, adună-te și vorbește românește dacă vrei să scapi de chin. Cine este regizorul?
— Ustură, spuse viceprimarul în ungurește. Groaznic ustură...
Se vede treaba că uriașul știa puțin și ungurește, pentru că aprobă serios:
— Știu că ustură… nu știu dacă mă-nțelegi, dar ăsta a fost scopul… ca să-mi spui cum îl cheamă pe regizor. Am o bănuială, dar vreau să-mi confirmi tu. Deci pentru ultima dată te întreb: știi cum se numește regizorul filmului?
— Ighen, spuse stins viceprimarul.
— Bănuiam eu, surâse trist uriașul. Acum vrei să-mi spui?
— Ighen, răspunse stins viceprimarul și uriașul își apropie și mai mult urechea de gura piticului.
Când auzi răspunsul, un zâmbet larg îi lumină fața și șopti:
— Bănuiam eu...
Absent, cu gândul parcă în altă parte, îl băgă pe pitic cu totul în butoi și nici nu observă că, în zbaterea lui disperată, viceprimarul își desprinsese mâna dreaptă din cătușele de pe scândura de lemn și îl prinsese de piept, într-o încercare disperată de a ieși.
Uriașul îi desprinse brusc mâna de pe pieptul lui și ciuli urechea. De undeva, din depărtare, se auzeau sirenele unor mașini de poliție. Fără să se grăbească, îi eliberă și mâna stângă din cătușe, îi tăie degetul mic, apoi se îndreptă spre mașină și porni spre adâncul pădurii, pe vechiul drum forestier.
Chiar dacă s-ar fi aflat în cea mai modernă clinică din lume, pe Arpad Attila nu-l mai putea salva nimeni, pentru că apa regală își săpase albii prea adânci prin trupul său fragil.


Capitolul 12

Ultimul pitic

Comisarul Brumaru, care conducea prima mașină, frână brusc. Înainte de a porni la drum, introdusese cât de precis putuse punctul marcat cu roșu pe GPS și acum apărea că ajunsese în dreptul lui. După ce se opriră și celelalte două mașini, coborî și ascultă atent. I se păru că aude un fel de vaiet din adâncul pădurii și, mergând pe urma zgomotului, ajunse lângă butoiul cu acid în care era scufundat piticul, la timp ca să-l vadă dându-și ultima suflare.
— Aici! strigă el spre ceilalți. Veniți cu mașinile aici și luminați locul cu farurile!
La lumina strălucitoare proiectată de faruri, putură vedea cu toții priveliștea înfiorătoare.
— Doamne, ce monstru a putut să facă asta? șopti îngrozită Alina, iar comisarul-șef îi zise protector:
— Dacă vrei, poți să aștepți în mașină.
Fata scutură încăpățânată din cap și se mai apropie câțiva pași de butoi, deși se simțea cuprinsă de oroare.
Fostul viceprimar privea cu ochii strălucitori spre ei, ca și cum i-ar fi așteptat să-l salveze, dar, așa cum constată pe loc doctorul Rizescu, pe bietul om nu l-ar mai fi putut ajuta nimeni, indiferent cât de repede ar fi ajuns, pentru că era mort deja de câteva minute când sosiseră lângă el.
Doctorul scoase din mașină o prelată, apoi luă două scânduri și, ajutat de un agent, le așeză pe ea. Din partea de jos a trupului nu mai rămăsese mare lucru, dar partea de sus era intactă și fața schimonosită a viceprimarului arăta o parte din chinurile prin care trecuse înainte să moară. Unul dintre inspectori găsi capacul de la butoi și-l puse la locul lui, pentru că mirosul de acid care se răspândea în aer îi împiedica să lucreze.
Doctorul Rizescu îi arătă comisarului Brumaru ceva strălucitor în mâna strânsă a victimei înainte de a închide fermoarul sacului pentru cadavre. Îi desfăcură cu greu degetele încleștate și găsiră un mic medalion prins cu un lănțișor subțire, pe care comisarul îl puse într-un plic de plastic pentru probe și-l etichetă apoi cu grijă. Era posibil să rămână prima și ultima probă din acest caz. Așa cum se așteptau, și această victimă avea degetul mic de la mâna stângă tăiat.
Cercetară cu grijă împrejurimile, dar nu mai găsiră altceva. Fără îndoială că ucigașul venise până la locul crimei cu o mașină, dar, fiindcă vremea fusese bună, drumul era uscat și nu păstrase nici o urmă de cauciuc, așa că în cele din urmă se întoarseră la Brașov.

*

Lănțișorul cu medalion nu era singurul obiect găsit la locul ultimei crime. Viceprimarul avea în buzunarul de la piept un pix gros care, după ce fu verificat de amprente, fu pus deoparte ca neinteresant: avea numai amprentele piticului pe el. Toată atenția se concentră atunci asupra medalionului: fusese desprins dintre degetele încleștate ale victimei și nimeni nu se îndoia că acesta îi aparținuse ucigașului. După ce comisarul se convinse că nu se găsesc nici un fel de amprente pe el în afară de cele ale viceprimarului, punga în care se afla trecu din mână în mână, dar nimeni dintre cei prezenți nu își putea da seama despre ce anume era vorba.
Comisarul îl fotografie și scoase la imprimată câteva copii, apoi le-a împărțit colegilor lui:
— Arătați fotografia asta în mod discret cunoștințelor voastre, numismați sau colecționari, dar nu le spuneți de unde provine.
În timp ce ei priveau curioși micul medalion, inspectorul Alina Dăciulescu își butona înfrigurată smartphone-ul și în cele din urmă scoase o exclamație triumfătoare.
— Ce s-a întâmplat? întrebă comisarul-șef, care mereu se aștepta la surprize din partea ei.
— Nu mai căutați și nu mai întrebați pe nimeni, pentru că am aflat ce este!
Cu un gest triumfător le arătă imaginea medalionului, care se lăfăia pe toată suprafața ecranului telefonului ei.



— Și ce naiba e asta? întrebă comisarul-șef, încercând să nu lase să se vadă exasperarea ascunsă pe care o simțea față de mai tinerii lui subalterni când vedea cât de dezinvolt mânuiau noua tehnologie.
Fata întoarse telefonul spre ea și citi rapid cele câteva informații atașate imaginii:
— E vorba de insigna asociată cu brevetul de parașutist care se acordă celor din Legiunea Străină.
Mai citi câteva cuvinte, apoi spuse:
— Din câte se spune aici, ăștia sunt cei mai duri dintre cei mai duri.
Se așternu un moment de liniște, apoi comisarul Brumaru spuse:
— Am auzit de ei. Dacă insigna aparține într-adevăr unui parașutist din Legiunea Străină, putem să ne luăm adio de la el.
— De ce? întrebă inspectorul Tudor Mihăilă, care cochetase și el cu ideea de a se înrola în Legiunea Străină pe când era doar un adolescent.
— E o lege nescrisă că, atâta vreme cât un legionar respectă codul Legiunii, el nu e predat niciodată justiției din altă țară.
— Stai așa! interveni comisarul-șef. Nici măcar pentru crimă?
Comisarul Brumaru ridică din umeri:
— Cu ce am putea acuza un legionar, domnule comisar-șef? Cu o insignă care poate a fost plantată acolo tocmai pentru a ne pune pe o pistă greșită?
Arătă prin sală și continuă:
— Ce avem pentru a acuza pe cineva? O arbaletă obișnuită care a aparținut victimei, un ștecher și două table de cupru, un furtun, iar acum un butoi plin cu acid. Toate curate și fără nici o urmă de amprentă. E foarte posibil ca ucigașul să fie un profesionist din Legiunea Străină, dar nu avem nici o amprentă, nici o urmă ADN, nimic. Nimic care să ne ducă la el.
În încăpere se lăsă iar liniștea și în cele din urmă tot Alina fu cea care rupse tăcerea:
— Și-atunci ce facem? Renunțăm la caz și gata?
Comisarul Brumaru scutură încăpățânat din cap:
— În nici nu renunțăm. Cum să renunțăm!? Nu pentru asta am fost pregătiți?
Inspectorii se uitară unul la altul și ar fi vrut să se simtă încurajați de vorbele comisarului, dar adevărul era că nici unul nu vedea vreo rază de speranță, mai ales când priveau spre masa cu atât de puține probe.


Capitolul 13

O zi obișnuită

Închisoarea din Lodea era situată în mijlocul orașului și, deși normativele europene impuneau ca astfel de construcții să fie situate în afara localităților, se trăgea de timp cât de mult se putea dintr-un motiv foarte simplu: nu erau bani. La un moment dat directorul penitenciarului le propusese contabililor de la Ministerul Justiției să rezolve într-un mod inedit această problemă: în pușcărie se aflau 723 de pușcăriași, dintre care 232 lucrau deja pe la diferite firme din oraș pentru a-și reduce din pedeapsă, iar ceilalți puteau să fie folosiți pentru ridicarea unei noi clădiri. Economiștii de la minister îl lămuriseră imediat că deținuții de care dispunea pentru muncă erau, în general, oameni cu o slabă pregătire profesională, buni poate pentru măturatul străzilor sau ambalatul legumelor, dar în nici un caz pentru construcții. Și nu era vorba numai de costurile cu forța de muncă, ci și de cheltuieli materiale pentru care, în cele din urmă pricepuse și directorul, nu se găseau bani deloc, astfel că închisoarea se aglomera an după an. Chiar dacă inițial fusese construită pentru cinci sute de locuri, prin ridicarea unor noi clădiri și supraetajarea altora se ajunsese la un număr de 720 de locuri. Cei patru metri pătrați pe care legea îi prevedea pentru un deținut erau oarecum respectați, deși poate că în unele celule aceste norme erau încălcate temporar. Răsfoind pentru a suta oară hârtiile care îi arătau aceeași situație, deloc roz, în mâini îi ajunse iar dosarul deținutului Vladimir Stoica, condamnat pentru tâlhărie la șapte ani cu executare. Deși regimul de maximă siguranță se putea aplica numai persoanelor care fuseseră condamnate la peste treisprezece ani de închisoare, Vladimir Stoica era supus acestui regim din cauza presiunii mediatice din jurul acestui caz. De la bun început ceva nu fusese în regulă cu procesul acestui om, iar directorul citi dosarul la fel de nedumerit ca prima dată. Vladimir Stoica tâlhărise o casă de schimb valutar aflată chiar în centrul Brașovului. Înarmat cu un cuțit, îl pusese la gâtul operatoarei care tocmai ieșise la o țigară și o obligase să-i dea toți banii din seif. Þipetele femeii atrăseseră atenția trecătorilor, astfel că într-un răgaz de câteva minute apăruseră atât agenții firmei de pază, cât și Poliția. Deși se predase fără să se opună în nici un fel, imagini cu el fluturând cuțitul la gâtul femeii se răspândiseră pe internet. Filmulețul care apăruse pe internet fusese înregistrat de camera de supraveghere din magazin și de un trecător de ocazie, dar nimeni nu-și putea explica cum de ajunseseră atât de repede pe net. Adevărul este că nici nu se făcuseră cine știe ce cercetări, mai ales că răul era deja făcut. Și, deși judecarea unui caz nu se face sub presiunea străzii, judecătorii fuseseră nevoiți să țină seama de articolele pline de ură și de încrâncenare apărute în presă, iar consecința firească fusese condamnarea lui Vladimir Stoica la șapte ani de închisoare cu executare și regim de maximă siguranță.
Dar, deoarece trecuseră deja trei luni de la încarcerare, acest regim putea fi revizuit, mai ales că deținutul dăduse dovadă în tot acest timp de o comportare exemplară. Lăsând dosarul deschis pe birou, în fața lui, ridică receptorul telefonului:
— Deținutul Vladimir Stoica să fie adus la mine în birou.
— Am înțeles, să trăiți! răspunse o voce ușor mirată și directorul își imagină imediat la câte întrebări va da naștere acțiunea lui printre subordonați. De peste un an, de când era director, încă nu solicitase niciodată ca un deținut să-i fie adus în birou.
Își ridică ochii de pe dosar și privi biroul: uneori avea impresia că trăiește într-un adevărat muzeu. Peste tot erau așezate obiecte vechi, de colecție, strânse cu patimă de predecesorul lui. Când acesta se pensionase, se mirase că nu voia să le ia.
– Să-ți spun un secret, îi zisese acesta înainte de plecare. Nici unul din obiectele astea nu valorează nimic. Sunt doar copii extraordinar de reușite, făcute de deținuți. De unii deținuți foarte pricepuți la așa ceva.
Îi mai mărturisise că „specialiștii” în spargerea seifurilor simțeau că-i mănâncă degetele să facă ceva și îi erau recunoscători că le dădea ocazia să arate lumii măsura talentului lor. Își opri ochii asupra imensului gramofon Majestic care domina biroul. Nu numai lui, ci oricărui vizitator îi fura de prima dată privirea.
— Trebuie să valoreze o avere! spunea impresionat vizitatorul, fără să știe că gramofonul fusese de fapt construit de la zero, după o fotografie, din bucăți de tablă de alamă și din scânduri rămase de la lăzile de ambalaj, de către Mânuță, vestitul spărgător de seifuri. „Construit” vorba vine, pentru că Mânuță, deși un maestru în felul lui, nu putuse reproduce decât ce se vedea în fotografie, astfel că în cutia gramofonului nu se găsea vreun mecanism, ci două cărămizi bine lipite, încât să dea impresia de greutate și soliditate. Dar, una peste alta, era un obiect frumos și pâlnia lui imensă, în formă de petală aurie, lumina biroul auster.
Își luă ochii de la el abia când fu anunțat că a sosit deținutul și directorul îl privi curios. Îl vedea pentru prima dată și, deși nu voia să se lase condus de prima impresie, trebui să admită că nu se aștepta deloc să arate așa. Deținutul avea în jur de treizeci de ani, era bine făcut, cu trăsături regulate și un păr blond, aproape alb. Nu părea deloc afectat de regimul de detenție de maximă siguranță.
— Să trăiți! spuse acesta după ce intră și rămase în picioare lângă ușă.
Regimul de maximă siguranță impunea ca un astfel de deținut să poarte în permanență cătușe, iar uneori, pentru deținuții deosebit de periculoși, chiar și lanțuri la picioare.
Vladimir Stoica avea numai cătușe și directorul îi făcu semn plutonierului care îl însoțea să i le scoată.
— Domnule director…, începu plutonierul să spună, dar directorul îl opri cu un gest ferm:
— Doar fă ce ți-am spus, te rog, și-apoi lasă-ne singuri.
— Am înțeles, spuse plutonierul vizibil nemulțumit și, după ce scoase cătușele deținutului, ieși închizând cu grijă ușa.
După ce ieși, se lipi de ușă și ascultă atent: nu era deloc împăcat știind că singurul deținut aflat în regim de maximă siguranță era lăsat singur cu directorul. Și-ncă fără cătușe.
Știa că, dacă lucrurile vor scăpa de sub control, toate astea se vor sparge în capul lui, chiar dacă nu făcuse decât să execute un ordin direct, venit din partea șefului lui.
După ce rămaseră singuri directorul îi arătă deținutului scaunul din fața biroului și spuse:
— Ia loc, te rog.
Vladimir Stoica se așeză încet, își masă încheieturile mâinilor, acolo unde fuseseră strânse de cătușe, și susținu ferm privirea directorului. Calm și fără pic de ostentație.
După o pauză destul de lungă în care directorul părea că își cântărește cuvintele, în cele din urmă spuse:
— Domnule Vladimir Stoica, dumneata îmi creezi o mulțime de probleme.
Așa cum se aștepta, deținutul ridică uimit din sprâncene și privi nedumerit spre director. În primul rând, pentru că, de trei luni încoace, pentru toată lumea era deținutul 35017, iar acum, dintr-odată, însuși directorul închisorii i se adresa pe nume. Și, în al doilea rând, în toate aceste trei luni, încercase să se adapteze pe cât putuse de bine regimului și mai ales să nu creeze nici un fel de probleme. Analiză situația pe toate părțile și în cele din urmă întrebă sincer nedumerit:
— Nu înțeleg, domnule director, ce fel de probleme v-am creat?
Directorul zâmbi blajin, așa cum un părinte zâmbește unui copil poznaș, și spuse:
— Păi, ai rămas ultimul deținut din penitenciar care mai este încadrat în regimul de maximă siguranță. Nu știu dacă realizezi ce-nseamnă asta? În primul rând trebuie să-ți asigur o celulă în care să stai singur. Apoi, un deținut aflat în regimul de maximă siguranță trebuie păzit în permanență de un gardian. Pentru că așa sunt regulile, nu că mi-aș dori eu…
Cum se ivi o pauză, deținutul numărul 35071 ridică din umeri și spuse:
— Nu mă deranjează, domnule director.
Pentru prima dată directorul păru să-și piardă cumpătul și trânti cu palma peste dosarul deținutului, făcându-l pe plutonierul aflat pe hol să deschidă speriat ușa.
La semnul liniștitor făcut de director, gardianul oftă ușurat și închise ușa.
După ce plutonierul se retrase, directorul spuse ceva mai calm:
— Bineînțeles că nu te deranjează cu nimic pe dumneata, domnule Vladimir Stoica. Pe mine mă deranjează! Săptămâna viitoare îmi ies doi gardieni la pensie și tot săptămâna viitoare îmi vine un nou lot de paisprezece deținuți, în ciuda faptului că am făcut o adresă că nu mai am locuri.
— Tot nu înțeleg, spuse Vladimir Stoica, deși se vedea pe fața lui că începea să înțeleagă.
Directorul ridică exasperat din mâini și spuse pe un ton mai aspru decât ar fi vrut:
— Dar e simplu! Dacă faci o cerere de trecere de la regimul de maximă siguranță la regimul de detenție închis sau chiar semiînchis, cum eu sunt președintele comisiei, am să ți-o aprob imediat și, uite-așa, îmi rămân o celulă de 32 de metri pătrați și un gardian disponibil, chiar după ce se pensionează cei doi.
Deținutul lăsă capul în jos și spuse încăpățânat:
— Nu fac cerere, domnule director.
Directorul nu spuse nimic, dar se ridică și se apropie de uriașul gramofon Majestic și îl întoarse cu spatele spre deținut. În spatele gramofonului strălucitor și frumos nu erau decât vreo trei scânduri frumos vopsite, dar scânduri, orișicât. Fostul director, care primise gramofonul de la Mânuță, îi spusese că asta se datorează faptului că meșterul întemnițat reconstituise gramofonul după o fotografie. Dacă ar fi avut ca model un gramofon adevărat, meșterul ar fi făcut unul identic într-o lună. Cel puțin așa îl asigurase fostul director.
Directorul lăsă gramofonul întors cu spatele, apoi se așeză iar în fotoliu.
— Înainte să fac Facultatea de Drept am urmat, pentru propria mea plăcere, cursurile Facultății de Psihologie și am pretenția că am învățat cât de cât să cunosc oamenii.
Deținutul se uita la el fără să spună nimic, așa că directorul continuă:
— Cazul dumitale este la fel de găunos ca gramofonul ăsta. Privit din față, cazul arată așa și este superb argumentat: un tânăr șomer întors din străinătate se hotărăște să-și facă rost de bani pentru a-și continua traiul opulent pe care l-a deprins peste hotare. Dă atacul la o casă de schimb valutar, îi pune cuțitul la gât operatoarei, imaginile apar pe internet, impactul emoțional este imens și sentința este pe măsură.
Deținutul ridică din umeri și spuse resemnat:
— Dar chiar așa este, domnule director… Mi-am pierdut cumpătul, atâta tot.
Directorul zâmbi superior:
— Am privit de zeci de ori înregistrarea scăpată pe net și tot timpul mi s-a părut că e o neconcordanță clară între ceea ce ni s-a spus și ceea ce văd în film.
Cum deținutul nu spunea nimic, directorul continuă:
— Nu ți-ai pierdut nici o clipă calmul, iar trecătorul care s-a „nimerit” întâmplător acolo în momentul jafului a recunoscut în cele din urmă că a primit un pont cu ora și locul unde se va desfășura jaful. Ochii dumitale nu arătau deloc ca ochii unui om care și-a pierdut cumpătul, ci ca ochii unui om care știe perfect ce face. Ca să nu mai vorbesc despre cuțit, care nu a fost nici o clipă în zona gâtului femeii, cum s-a insinuat, ci undeva în zona pieptului, probabil ca nu cumva s-o rănești din greșeală.
După o pauză, directorul se ridică, așeză iar gramofonul cu partea strălucitoare spre ei și spuse:
— Nu știu ce joc faci, domnule Vladimir Stoica. Este foarte posibil să fii un ofițer sub acoperire trimis să verifice condițiile din penitenciarul meu și, în acest caz, să le fie rușine celor care te-au trimis, dar nu mai vreau să fac jocul nimănui. Am nevoie de celula dumitale și de gardieni, așa că te rog să faci odată cererea aia!
Pentru că deținutul clătina încăpățânat din cap, directorul strigă:
— Gardian! și plutonierul intră ca o vijelie.
— Ordonați, domnule director!
Directorul arătă celălalt scaun din fața biroului și-i făcu semn să stea pe el, apoi îi întinse o foaie de hârtie și un pix și spuse:
— Scrie ce îți dictez!
După ce plutonierul se așeză și luă pixul în mână, directorul dictă:
— Subsemnatul… cum te numești, gradul și încadrarea… având în vedere buna purtare a deținutului numărul 35071 în ultimule trei luni, vă rog să aprobați transferul de la regimul de maximă siguranță la regimul semiînchis.
După ce gardianul termină de scris, îi luă foaia de hârtie și scrise clar pe ea „Se aprobă”, apoi i-o dădu iar plutonierului și îi spuse:
— Când ieși, o lași la Registratură ca să-i dea număr de înregistrare și le spui să o dirijeze spre comisia pentru schimbarea regimului de detenție.
Se întoarse spre deținut și spuse:
— Ședința are loc astăzi la ora 12, dar putem considera cererea deja trecută de comisie, pentru că eu sunt președintele ei. Nu știu ce-ai vrut să obții, dar crede-mă că va fi mai bine așa. Vei putea să participi la programele de muncă și îți vei scurta în cele din urmă aproape la jumătate sentința. Poți să pleci!
Plutonierul vru să-i prindă iar mâinile în cătușe, dar directorul îi făcu semn că nu mai este cazul.
Deținutul se ridică, îmbătrânit dintr-odată, și se îndreptă cu pași greoi spre ieșire. Se opri în ușă și, fără să țină seama de regulamentul închisorii, îi spuse directorului:
— Domnule director, țineți minte ce vă spun! Cred că bunătatea dumneavoastră tocmai m-a condamnat la moarte.


Capitolul 14

O anchetă dificilă


Cu timpul, camera de ședințe în care își desfășurau munca cei din Brigada Omucideri ajunsese să fie cunoscută de către toată lumea drept Camera cu Probe, deși probele rămâneau destul de puțin acolo. După ce cazul era rezolvat și probele prezentate instanței, nu mai erau aduse înapoi, ci trimise direct în depozit. Singura problemă era că această Cameră cu Probe nu avea un regim prea sever și în ea puteau intra și polițiști care nu aveau legătură directă cu anchetele.
Necazurile apărură atunci când se publicară în presă informații care ar fi trebuit să rămână în interiorul Camerei cu Probe.
Lucrul cel mai neplăcut fu când, într-o dimineață, inspectorul Alina Dăciulescu le aduse un ziar local și le arătă un titlul de-o șchioapă: „Polițiștii brașoveni o dau din nou în bară!”.
În câteva cuvinte, Iosif Manole, un ziarist care îi mai atacase de câteva ori în articolele lui, își informa cititorii că Brigada Omucideri din Brașov, în lipsa unor rezultate concrete, a început să fabrice ipoteze fantastice care să-i scoată complet din cauză. Astfel, pornind de la o simplă insignă folosită de membrii Legiunii Străine, anchetatorii brașoveni au lansat ipoteza că ucigașul piticilor ar fi un membru al Legiunii Străine. Cum membrii Legiunii Străine nu sunt niciodată extrădați, uite-așa se poate închide, fără probleme, un caz foarte complicat. Ziaristul menționa în finalul articolului că aceasta este o dovadă circumstanțială, pentru că orice copil poate cumpăra de pe internet o insignă asemănătoare cu cea găsită la locul ultimei crime, așa că nu ar trebui să se țină seama de ea. „Și cel mai important”, spunea el, „este că nu există nici un motiv logic pentru care un membru al Legiunii Străine ar dori să ucidă șapte pitici din Brașov”.
— Aici cam are dreptate, bombăni comisarul-șef. Nu există nici un motiv sau, dacă există, nu-l cunoaștem noi.
Puse mâna apoi pe telefon, îl chemă pe administrator și-i spuse că, până mâine, vrea să fie pusă o încuietoare cu cartele la ușa Camerei cu Probe și accesul restrâns la cei cinci membri ai Brigăzii Criminalistice.
Încuietoarea nu ajuta cu nimic la rezolvarea cazului, dar îi făcea să conștientizeze faptul că li se dădea tot ce voiau, doar-doar vor descurca ițele cazului în cele din urmă.
Toți așteptau un miracol de la comisarul Brumaru pentru că era, într-un fel, pe un teritoriu cunoscut. Nu studiase la FBI exact crimele comise de criminali în serie? Comisarul simțea într-un fel marea presiune care se punea pe el și încerca să găsească o breșă.
— O breșă, o fisură cât de mică, de asta avem nevoie ca să putem avansa, le spunea el și privea flipchart-ul cu ochii înroșiți de nesomn.
În cele din urmă breșa fu găsită tot de Alina, tânăra lor colegă, și își dădură seama de asta când apăru la ședința de analiză toată numai un zâmbet, fluturând victorioasă o cordeluță la capătul căreia se legăna un stick USB argintiu.
— Nu cumva ai găsit ceva!? întrebă cu speranță comisarul-șef Câmpeanu.
Fata zâmbi misterios și arătă spre stick-ul de memorie pe care îl flutura triumfătoare.
— Am găsit! Bineînțeles c-am găsit! Problema e că nu știu ce să mai cer, pentru că îmi dau seama c-am fost înaintată în grad prea de curând ca să cer iar o avansare. Dar, poate, o excursie plătită de Poliție prin insulele exotice ale mărilor sudice tot aș merita drept primă.
— Fată dragă, vrei să nu ne mai fierbi? o întrerupse comisarul-șef nerăbdător. Arată odată ce ai și o să ne gândim pe urmă la recompense…
Fata lăsă jaluzelele, apoi conectă stick-ul de memorie la laptop și pe acesta din urmă la proiector, după care îi spuse inspectorului Tudor Mihăilă, care o privea uimit:
— Încuie ușa, te rog! O să vă arăt un film porno și n-aș vrea să ne surprindă cineva…
După ce inspectorul se conformă, fata butonă la laptop și, în timp ce făcea asta, le spuse:
— Am căutat pe net filme despre Albă ca Zăpada. Am găsit zeci de variante, până când mi-a dat prin cap să caut și variantele pentru adulți. Taxele nu sunt foarte ridicate, dar am cheltuit ceva valută până am obținut accesul pe site și, după ore și ore de filme XXX, am un rezultat. Așa că sper să găsim o cale ca șefii noștri să mi-i deconteze...
Comisarul-șef vru să comenteze ceva, dar chiar atunci proiectorul se lumină și pe ecranul din fața lor apăru o căsuță care semăna, în mare, cu ceea ce știau toți că era casa piticilor din poveste. Doar titlul era cu totul altul: Albă ca Zăpada și cei șapte pitici perverși.
Acțiunea filmului, ca și dialogul, lipsea cu desăvârșire și se vedea că era filmat de un amator. Uneori camera prindea numai părți din cadru, alteori se focaliza complet aiurea, dar asta n-avea nici o importanță, pentru că tot filmulețul era despre sex. Sex în toate pozițiile cu cei șapte pitici, pe rând sau toți odată, și o fată care era îmbrăcată, cel puțin la început, exact ca Albă ca Zăpada din filmul de desene animate. La început, pentru că în cele din urmă fata ajungea complet dezbrăcată și asaltată din toate părțile de pitici. Toți păreau ciudat de neîndemânatici, iar cea care juca rolul Albei ca Zăpada arăta de-a dreptul drogată sau, oricum, într-o stare de somnolență și nu era foarte conștientă de ceea ce i se întâmplă.
Filmulețul dură aproape zece minute și, după ce proiectorul se opri, rămaseră tăcuți. Comisarul-șef tuși încurcat:
— Eu ce să zic, ai gusturi destul de exclusiviste, dar tot nu înțeleg unde vrei să ajungi.
— Of, Doamne Dumnezeule! izbucni exasperată Alina. Să nu-mi spuneți că v-a furat acțiunea și n-ați recunoscut piticii nici unul dintre voi?
— A! da, piticii… Păi, ce să zic, doar toți piticii seamănă între ei… Stai puțin! Doar nu vrei să zici că-i vorba de piticii noștri? Mai pune filmul o dată!
Fata mai puse o dată, apoi încă o dată, filmulețul și se convinseră cu toții: în film erau chiar cei șapte pitici care fuseseră uciși în Brașov, cu puține zile în urmă. Și, văzând cât de drogată și străină de acțiune era fata din film, întrezăriră dintr-odată lămurit și motivul pentru care fuseseră uciși piticii: fata fusese drogată de către pitici și pusă, împotriva voinței ei, să fie starletă într-un film porno. Prietenul ei, sau poate o rudă a fetei, aflase de film și se hotărâse să-i pedepsească pe cei care o ademeniseră.
— E clar! spuse încântat comisarul-șef. Dacă aflăm cine-i fata, putem afla și cine-i ucigașul. Sigur face parte din cercul ei de cunoscuți.
Comisarul Brumaru clătină circumspect din cap:
— Problema nu-i chiar atât de simplă. Din câte știu, la ora actuală Poliția Română încă nu are un program de recunoaștere facială.
— Dar dacă ai apela la prietenii tăi din FBI? Precis ți-a mai rămas vreunul din perioada cât ai fost la instruire.
Comisarul Brumaru scutură iar din cap:
— În mod sigur m-ar ajuta. Dar să nu uităm că programul lor de recunoaștere facială se bazează pe compararea cu un lung șir de fețe din baza lor de date. Or, fata asta n-a fost niciodată în Statele Unite. Nu prea văd de unde ar avea-o în baza lor de date. Dar o să încerc, bineînțeles.
Comisarul-șef se dezumflă puțin și se vedea că se gândea intens la ceva. Instinctul îi spunea că erau foarte aproape de rezolvare. Privi cu speranță spre Alina:
— Îți plătesc eu o excursie în Tahiti, dar mai găsește ceva!
Ceilalți, chiar și comisarul Brumaru, întoarseră privirile spre fată, care se ridică exasperată de pe scaun:
— Cum vreți să mă gândesc la ceva dacă vă uitați toți la mine ca la sfintele moaște?
— Gata! Nu ne mai uităm! spuse inspectorul Tudor Mihăilă. Dar găsește, totuși, ceva. Sau, dacă nu găsești nimic, atunci măcar sună un prieten!
Comisarul-șef tocmai se pregătea să-i spună să termine cu glumele pentru ca tânăra lor colegă să se poată concentra, când observă o schimbare pe fața fetei. De unde până în urmă cu numai câteva momente se gândea intens, acum avea fața luminată.
— Ai o idee? întrebă cu speranță Tudor Mihăilă.
— Poate… spuse fata gânditoare. Acum câteva zile i-am trimis unei prietene o fotografie și ea a folosit un progrămel gratuit de căutat poze asemănătoare pe net. M-am distrat pentru că programul mi-a spus că seamăn cu procuroarea din Crimeea. Știți voi! Blonda aia despre care s-a tot vorbit zilele trecute...
— Păi, să știi că semeni puțin. Mai ales când ești în uniformă arăți exact ca ea, comentă și celălalt inspector din încăpere, Vladimir Crăciun.
— Lăsați asta! se răsti comisarul-șef. Mai bine spune dacă știi cum se numea programul.
Alina ridică neputincioasă din umeri:
— Fata asta îmi trimite tone de informații în fiecare zi și zău că nu le rețin pe toate. Dar pot să o sun…
— Păi, ce mai aștepți? întrebă comisarul-șef cu ochii strălucind de speranță.
Alina se retrase lângă fereastră și își sună prietena. După câteva minute în care o lămuri despre ce anume era vorba, ceru prin semne un creion și o hârtie și, după ce le primi, notă adresa în timp ce o repeta în telefon
— www.tineye.com... OK, Andreea! Am notat... Mii de mulțumiri.
Fără să-i mai bage în seamă pe ceilalți, se repezi ca posedată la laptop și rulă iar filmul cu Albă ca Zăpada. Dădu stop cadru într-un loc unde fața fetei era în prim plan, salvă imaginea și rulă programul de căutare care, după ce căută prin unsprezece miliarde de fotografii, în mai puțin de o secundă afișă un singur rezultat.
Mări fotografia și le-o arătă și celorlalți: era vorba de o piatră funerară pe care se vedea o fată de o frumusețe răpitoare. Fotografia era color și, fără îndoială, chiar dacă fusese prelucrată un pic, tot se vedea că exista o asemănare izbitoare cu Albă ca Zăpada din filmul lui Walt Disney.
Dar cel mai important era faptul că, pe lângă obișnuitele cuvinte frumoase de sub fotografie, era și un nume: Eva Nagy (1993 – 2012).
Comisarul-șef socoti repede și spuse:
— Doamne, fata asta a murit la numai 19 ani! Vezi dacă mai poți găsi ceva despre ea.
Alina tastă grăbită numele și, după câteva clipe, le arătă un articol de ziar: „Tânăra Eva Nagy a ales să-și încheie socotelile cu viața în această dimineață. A fost găsită moartă într-o dependință din curte. Părinții sunt disperați, cu atât mai mult cu cât fata abia intrase printre primii pe listă la Facultatea de Medicină, iar anul viitor urma să se căsătorească cu prietenul ei, care era plecat la muncă în străinătate”.
Mai erau câteva articole pe aceeași temă și tot din ziare aflară că, la doar un an după moartea fiicei lor, părinții fetei se mutaseră în Budapesta, la o soră a mamei.
Comisarul Brumaru notă adresa unde locuiseră părinții fetei și cimitirul unde fusese îngropată, apoi spuse:
— Dacă părinții s-au mutat din țară, sunt puține șanse să mai aflăm ceva de la vecini, dar eu am să fac totuși o încercare. Mai vine cineva cu mine?
Era singura pistă pe care o aveau de zile bune și se dovedi că voiau toți să meargă. Încuiară Sala cu Probe și plecară mai întâi la ultimul domiciliu cunoscut al părinților Evei…


Capitolul 15

Surpriza din cimitir

De la sediul Poliției și până pe strada Matei Corvin nu făcură mai mult de-un sfert de oră. Actualii proprietari ai imobilului de la nr. 3 nu știau mai nimic despre cei care locuiseră acolo înainte. Cumpăraseră casa prin intermediul unei agenții imobiliare și aflaseră despre fata care se spânzurase în șopronul din spatele curții imediat ce se mutaseră. Nu erau oameni foarte impresionabili, dar pentru liniștea lor sufletească dărâmaseră șopronul, mai ales că nu aveau nevoie de el, iar în locul lui construiseră o mică seră.
— O vreme am crezut că florile din seră or să se ofilească, spuse cu jumătate de voce doamna care le deschisese.
La întrebarea nerostită din privirea comisarului-șef, dădu din umeri rușinată.
— Păi, mă gândeam că sufletul fetei moarte o să bântuie locul unde a murit, dar uitați-vă și dumneavoastră ce bine le merge la flori!
Au privit cu toții la panseluțele care își etalau culorile zglobii, apoi comisarul Brumaru puse cea mai importantă întrebare:
— Știm că ați cumpărat casa printr-o agenție imobiliară, dar nu știți cumva cum am putea da de vechii proprietari?
Fața femeii se lumină:
— Au lăsat adresa la agenție, iar ei mi-au dat-o și mie, să o am în caz că-i caută vreun prieten care n-a aflat că s-au mutat. Așteptați numai puțin să o caut…
După ce răscoli câteva minute într-un sertar cu acte, se întoarse cu o carte de vizită de la o agenție imobiliară. Pe spate era trecută adresa care îi interesa.
— Budapesta, Kiss Istvan utca, numărul 12, citi cu greutate femeia scrisul de mână și le întinse cartea de vizită.
— Puteți să o păstrați, adăugă ea. Dacă în doi ani nu i-a căutat nimeni, puțin probabil să-i mai caute cineva de-acum încolo.
Comisarul Brumaru puse cartea de vizită în portmoneu, îi mulțumiră femeii, apoi porniră spre cimitirul reformat, unde ajunseră cam într-un sfert de oră. După ce întrebară la administrația cimitirului despre mormântul Evei Nagy, merseră cu toții într-acolo. Era într-o margine, acolo unde se îngropau de obicei sinucigașii, după cum le-a spus cu o jumătate de gură administratorul. Recunoscură imediat fotografia pe care micul progrămel o găsise pentru ei pe internet, dar, oricât se uitară în jur, nu descoperiră nimic altceva. Era un mormânt ca oricare, ceva mai bine îngrijit decât altele. Mormântul era acoperit cu o placă de beton și câteva flori răzlețe își etalau culorile din ghivece de plastic, prinse în suporturi de fier forjat.
Administratorul le spuse că părinții, stabiliți acum în Ungaria, virau anual administrației câteva sute de lei ca să fie folosiți pentru întreținerea mormântului și schimbarea florilor atunci când se ofileau.
Nu, din câte își amintea el părinții nu mai fuseseră să viziteze mormântul de când fata fusese îngropată, dar da, avea și el adresa lor din Ungaria. Adresa coincidea cu cea de pe cartea de vizită, dar o notară încă o dată. La plecare comisarul Brumaru vru să mai vadă încă o dată mormântul.
— De ce? întrebă comisarul-șef. Ai remarcat ceva suspect?
— N-aș putea spune, dar ceva nu-i în regulă cu locul ăsta... mormăi Brumaru.
Când ajunseră acolo, începu să se învârtă încet în jurul mormântului.
— Așa-numita vedere laterală mi-a semnalat o anomalie, dar, cum tocmai atunci vorbeam cu administratorul, am omis-o, spuse el și se concentră asupra plăcii de beton.
Era o placă de beton șlefuit, rezistent la uzură și care avea încorporate pietricele albe, dând impresia finală de mozaic. Placa părea turnată dintr-o bucată și cei trei ani care trecuseră peste ea nu reușiseră s-o afecteze în nici un fel.
Totuși, undeva într-un colț al ei comisarul Brumaru zări o fisură abia perceptibilă. Scoase un briceag din buzunar și reuși să ridice bucata fisurată a plăcii de beton. Acolo pământul fusese scos și în locul lui era așezată o pungă de plastic. Își puse o pereche de mănuși din latex, apoi, vârând cu grijă mâna în adâncitură, scoase cu grijă punga, în care se vedeau câteva degete.
Ridică în lumina soarelui trofeul murdar de pământ și-l arătă și celorlalți, spunându-le:
— Nu le mai număr, dar fac pariu că sunt șapte.
Nici unul nu părea dornic să pună pariu pe așa ceva, așa că-și luară rămas-bun de la administrator și se întoarseră la sediul Poliției, unde se închiseră în Sala cu Probe.
Cum aveau și un frigider, comisarul Brumaru băgat noua probă într-o altă pungă, apoi o puse în frigider până când aveau să găsească o modalitate de a i-o trimite doctorului Rizescu.
Se așezară la masă și se vedea că fiecare aștepta ca altcineva să înceapă discuția. Scena din cimitir îi impresionase pe toți mai mult decât ar fi vrut să recunoască.
Comisarul Brumaru fu cel care sparse gheața, se apropie de flipchart și, punând o foaie nouă, scrise mare pe ea „BUDAPESTA”.
Se întoarse spre ceilalți și spuse:
— Cred că sunteți de acord cu mine că se impune o „excursie” la Budapesta, să stăm de vorbă cu părinții Evei Nagy. Este evident că piticii au fost uciși de cineva apropiat Evei. Dar o să lămurim asta numai după ce stăm de vorbă cu ei.
Făcu o pauză și privi încurcat spre ei:
— Aș vrea să mă duc eu, dar am o problemă…
Cum toți îl priveau țintă, continuă:
— Știu numai vreo trei cuvinte în maghiară… și cred că sunt de fapt o înjurătură, așa că n-o să-mi folosească prea mult.
Comisarul-șef îl întrerupse :
— Stai așa! Nu-i nevoie să știi ungurește. Ai uitat că părinții fetei sunt din România? Sunt sigur că n-au uitat să vorbească românește în trei ani, deci o să te poți înțelege perfect cu ei.
— Nu-i vorba de părinții fetei, spuse comisarul, ci de cei care m-ar putea ajuta să ajung la ei. Am mai fost o singură dată în Budapesta și-am crezut că mor. Deși vorbesc fluent engleza, franceza și germana, n-am găsit pe nimeni cu care să mă înțeleg. Ungurii au impresia că singura limbă care merită vorbită pe lume e maghiara.
Inspectorul Alina Dăciulescu îi spuse hotărâtă:
— Vorbesc eu maghiara. Și încă destul de bine…
— Atunci e în regulă! spuse repede comisarul-șef. Pleci cu el la Budapesta. Și-așa ți-am rămas dator cu o excursie…
— Păi da, domnule comisar-șef, dar era vorba de Tahiti, nu de Budapesta…
Comisarul ridică din umeri nepăsător:
— Acum, fie vorba între noi, ce mi-e Tahiti, ce mi-e Budapesta! Tot cu avionul o să zbori și tot spre vest, așa că ce mai contează… Gata! Nu mai stați pe gânduri și plecați până nu mă răzgândesc. Aveți grijă cât cheltuiți, altfel serviciul financiar n-o să vă deconteze nimic…
— De fapt, pentru Tahiti ar trebui să luăm un avion spre est... bombăni tânăra fată în timp ce ieși pe ușă, dar nu zăbovi să vadă dacă șeful ei îi răspunde ceva.


Capitolul 16

Excursia în Tahiti va avea loc la Budapesta

Ajunși pe aeroportul din Budapesta, comisarul Brumaru ar fi vrut să închirieze o mașină, dar subalterna lui îl temperă:
— Chiar dacă o să fie mai scump cu taxiul, nu avem prea mult de mers: aeroport-hotel, de la hotel la părinții Evei și înapoi la hotel. Ca să nu mai spun că nici eu și nici dumneavoastră nu ne-am descurca așa de bine prin traficul din oraș.
Deși i-ar fi plăcut să-și păstreze libertatea de acțiune pe care ți-o dă o mașină, Brumaru trebui să recunoască faptul că fata avea dreptate, așa că-și luară bagajele de pe banda transportoare și găsiră imediat un taxi.
Spre admirația comisarului, colega lui mai tânără se descurca într-adevăr bine în maghiară, astfel că putu să-l lămurească relativ repede pe taximetrist unde doreau să ajungă. La hotel, de asemenea, după o discuție îndelungată cu fata de la recepție, obținu în cele din urmă cartelele pentru două camere. Stabiliră să se întâlnească jos, la recepție, după un duș, ca să mănânce ceva și să hotărască ce vor face în continuare. Alina începea să regrete că nu veniseră oficial. Așa ar fi putut cere ajutorul poliției budapestane pentru a afla numărul de telefon al familiei Nagy. Încerca să-și imagineze cum vor reacționa părinții fetei când se vor trezi cu doi polițiști la ușă, chiar dacă nu erau în uniformă. Pe de altă parte, a doua zi era sâmbătă și se putea întâmpla ca părinții fetei să plece din oraș. În același timp, își dădea seama că, de când nu mai vorbise maghiara, uitase multe dintre cuvintele uzuale, așa că se hotărî să ceară ajutorul recepționerei care se dovedise atât de amabilă cu ea până atunci.
După un duș scurt, își schimbă hainele și coborî la recepție, unde începu, mai poticnit, să-i povestească fetei despre problema lor. Spre ușurarea ei, recepționera înțelese imediat despre ce este vorba și-i făcu rost de numărul de telefon al familiei Nagy în mai puțin de zece minute.
— Nu știu dacă mai este valabil acum, s-a scuzat recepționera. Baza de date e destul de veche și aproape toată lumea a renunțat la telefoanele fixe pentru cele mobile, dar încercați. Nu aveți ce pierde.
Cu inima îndoită, Alina sună la numărul primit și, după câteva apeluri în gol, răspunse o voce cultivată, de femeie.
Se prezentă și îi expuse, pe scurt, motivul pentru care îi căutau. La capătul celălalt al firului se lăsă o pauză lungă și o clipă tânăra se temu de ce era mai rău. Familia fetei sinucigașe voia să uite trecutul și nu mai dorea să discute cu nimeni despre cele întâmplate atunci. Luaseră în calcul amândoi această ipoteză în timpul zborului și, deși comisarul Brumaru promisese să se gândească la o soluție, până la aterizare nu găsise nimic. Din fericire, nu era vorba de așa ceva, pentru că la celălalt capăt al firului se auzi un suspin înăbușit, apoi vocea spuse:
— Am crezut că nu va mai fi nevoie să ne amintim prin ce-am trecut, dar, dacă ați venit din România până aici, probabil că nu ați făcut-o degeaba…
Când îi zise că ar dori să stabilească o întâlnire pentru a doua zi, femeia se scuză spunând că a doua zi urma să plece și ea foarte de dimineață, după soțul ei, la niște rude, lângă Lacul Balaton. Dar dacă ar putea să ajungă într-o oră la ei acasă, ar fi perfect...
Acceptă înainte ca femeia să se răzgândească și o rugă pe recepționeră să le cheme un taxi, apoi o luă la fugă pe scări. Aveau camere la etajul doi și, până ar fi chemat liftul, sigur ajungea mai repede. Era ora cinci după amiază și până la șase trebuia să ajungă la familia fetei, dar nu știa cât de departe era hotelul lor de Kiss Istvan utca.
Începu să bată cu putere în ușa comisarului și, când acesta îi deschise, văzu că era abia pe jumătate bărbierit. Văzând-o atât de agitată, îi zâmbi și spuse:
— Și mie mi-e foame, dar parcă nu chiar așa de tare încât să sparg ușile…
Răsuflând întretăiat din cauza efortului, fata îl puse repede la curent cu ceea ce obținuse și atunci comisarul îi deschise larg ușa. Era îmbrăcat doar în pantaloni și maiou, cu un obraz încă plin de spumă de bărbierit. După ce înțelese urgența, Alina văzu pentru prima dată diferența dintre bărbați și femei când vine vorba de viteza cu care se pot îmbrăca. În timp ce ea rămăsese în ușă, el mai trase de două ori cu lama pe obrazul plin de spumă, apoi se șterse în fugă cu un prosop, își luă cămașa și, cât se încheie la nasturi, își strecură picioarele în pantofii de lângă ușă, își băgă din mers cămașa în pantaloni, înhăță sacoul din cuier și, înainte ca fata să-și dea seama ce se întâmplă, o împinse afară din cadrul ușii spunându-i:
— Păi atunci să mergem! Parcă spuneai că ne așteaptă un taxi...
De fapt, când ieșiră în fața hotelului văzură că taxiul nu sosise încă, așa că Brumaru avu timp să-și aranjeze ultimele detalii ale ținutei într-unul din geamurile mari de la parterului hotelului. Mai trecură câteva minute până când apăru taxiul comandat și, spre bucuria lor, se dovedi că strada Kiss Istvan nu era prea departe, astfel că într-o jumătate de oră ajunseră la adresa părinților Evei.
După ce sunară și se prezentară la interfon, poarta de la intrarea în curte se deschise și îi întâmpină o femeie înaltă, între două vârste, dar puternic marcată de trecerea timpului și, fără îndoială, de pierderea singurului ei copil. Îi pofti în casă și, deși se vedea că o face din obligație, se purtă foarte politicos cu ei. Le cercetă cu atenție legitimațiile și apoi se scuză că soțul ei lipsește.
— A plecat cu un prieten la vânătoare, la o cabană lângă Lacul Balaton. Acolo unde mă așteaptă și pe mine mâine.
Le servi câte o limonadă rece, apoi adăugă:
— Poate că-i mai bine că este plecat pentru că, dacă ar fi fost și el acasă, în mod sigur n-ar fi fost de acord să stăm de vorbă cu dumneavoastră.
Cum cei doi din fața ei nu spuneau nimic, se simți datoare să explice:
— Soțul meu spunea, atunci când încercam să aflu ce s-a întâmplat: „Fata noastră e moartă și nimic din ceea ce-am putea face nu o va readuce la viață. Așa, ce rost are să ne mai facem sânge rău?”.
Sorbi o gură de limonadă și continuă:
— Nu pot să spun că n-are dreptate, dar, pe de altă parte, ca mamă sunt curioasă ce anume a făcut-o pe fetița mea să-și pună capăt zilelor. Avea tot ce-i trebuia. Mă rog, aproape tot ce-i trebuia și, dintr-odată, în doar câteva zile s-a schimbat cu totul, încât nici nu o mai recunoșteam. S-a închis cu totul în ea, nu mai mânca și abia dacă scotea două, trei vorbe pe zi.
Oftă greu, apoi tăcu un timp îndelungat. Cei doi polițiști din fața ei îi respectară tăcerea, știind că era mai bine să o lase să povestească în ritmul ei. Într-adevăr, după un timp scoase o batistă, își șterse lacrimile și apoi continuă:
— Dacă ne-ar fi spus ce-o frământa, sunt sigură că am fi rezolvat, indiferent despre ce anume ar fi fost vorba. Nu ne putem închipui, nici eu și nici soțul meu, ce-ar fi putut să o schimbe atât de mult în numai câteva zile. Tocmai reușise la Facultatea de Medicină, prietenul ei – care era plecat în străinătate, la muncă – urma să se întoarcă în curând, dar până atunci îi trimitea o mulțime de bani, astfel că putea să-și satisfacă toate poftele… Doamne, era atât de copilăroasă…Nu știu dacă ați văzut casa din Brașov unde am locuit...
La semnul afirmativ al celor doi, explică:
— Îi intrase în cap că seamănă perfect cu Albă ca Zăpada și își confecționase un costum identic cu cel din filmul de desene animate, cumpărase șapte pitici din ipsos pe care îi pusese în grădină, în jurul măsuței la care învăța pentru facultate. Era convinsă că piticii i-au purtat noroc la examen, dar eu sunt convinsă că a văzut-o cineva din stradă și i-a pus gând rău, pentru că era într-adevăr foarte frumoasă.
Se ridică greu, aduse un album și îl puse în poala Alinei, apoi le arătă câteva fotografii cu Eva. Fusese o frumusețe de fată și Alina remarcă o fotografie în care Eva stătea în picioare, îmbrăcată ca Albă ca Zăpada, iar lângă ea era un tânăr solid, care o ținea protector de după umeri.
— El era prietenul ei? întrebă Alina ca din întâmplare.
— Da, încuviință trist mama Evei. Avea un prieten cu vreo zece ani mai mare ca ea. Îi spunea Tony. Nouă nu prea ne-a plăcut de el la început. În primul rând, pentru că ni s-a părut prea bătrân pentru ea și în al doilea rând pentru că...
Ezită câteva momente apoi continuă:
— ... pentru că era român. Noi am sperat să se mărite cu fiul unei prietene de aici, din Ungaria, dar fata nici nu voia să audă.
Mai făcu o pauză, apoi continuă:
— Până la urmă ne-am obișnuit cu ideea, mai ales când am văzut câtă grijă avea de ea și cât de protector era.
— Mai este în țară prietenul acesta al ei? întrebă și comisarul Brumaru.
Femeia șovăi câteva clipe, privi spre Alina care răsfoia tăcută albumul, apoi spuse:
— Prietenul ăsta, Anton Stoicescu, ne-a rugat să nu spunem unde este plecat, dar cred că după atâta timp chiar nu mai contează. A plecat cu un contract de cinci ani și s-a angajat în Legiunea Străină. Nu știu care sunt regulile pe-acolo, dar nici măcar la înmormântarea Evei n-a putut veni. Oricum, de atunci nu l-am mai văzut, dar este de explicat. Soțul meu nu-l suferea și, cum Eva nu mai era, între noi și el nu mai era nimic de zis.
Alina privi lung fotografia din album și întrebă:
— Putem obține și noi o fotografie cu el? Ne puteți da și nouă una?
Femeia răsfoi albumul și găsi o fotografie cu iubitul fetei singur. O scoase și le-o întinse:
— Luați-o, vă rog, pentru că, așa cum spunea soțul meu, fără Eva nu mai este nimic între noi și el. Nu cred că vom mai avea vreodată nevoie de ea.
Comisarul luă fotografia, mai ceru una în care cei doi tineri erau împreună și le puse cu grijă în portofel. Ridicându-se să plece, o întrebă:
— Știți cumva dacă acest Anton Stoicescu locuia în Brașov?
Femeia înclină aprobator din cap și răspunse stins, ca și cum amintirile ar fi secat-o de puteri:
— În Brașov locuia, dar nu știu unde anume. Tot timpul el era cel care venea după Eva, atunci când ieșeau în oraș…
Pe când îi conducea spre poartă, puse mâna pe brațul Alinei și o rugă aproape în șoaptă:
— Aveți numărul meu de telefon… vă rog doar, dacă aflați ce s-a întâmplat, să-mi spuneți și mie...
Își șterse iar ochii, apoi oftă:
— Nici nu știți cum se simte o mamă când se gândește că poate din cauza ei fata ei s-a sinucis. Că poate am greșit sau n-am făcut ceva ce ar fi trebuit să facem…
Alina încuviință din cap și spuse:
— Credeți-mă, doamnă Nagy, nu cred că-i vorba despre vreo vină din partea dumneavoastră și în mod sigur am să vă sun dacă aflăm ce s-a întâmplat…
Taxiul încă îi aștepta, așa că urcară tăcuți în el. La hotel intră fiecare în camera lui și dormiră buștean, fără să mai schimbe vreo vorbă între ei.
A doua zi, pe la ora zece și cinci minute, aveau avion spre București.


Capitolul 17

Probe circumstanțiale


— Sper că vă dați seama că ce-ați adus voi nu sunt decât niște probe pur circumstanțiale, spuse comisarul-șef Câmpeanu privind cum comisarul Brumaru prinde pe panoul de polistiren cele două fotografii aduse de la Budapesta.
Comisarul Brumaru nu răspunse. În locul lui vorbi inspectorul Alina Dăciulescu, care nu voia în nici un fel să le fie diminuate rezultatele deplasării la Budapesta:
— Oricum, e mai mult decât nimic. Chiar dacă probele astea n-o să convingă doar ele singure nici un judecător, noi știm adevărul...
— Nu vreau să fac pe avocatul diavolului, dar poate doar ni se pare că știm adevărul. Am ajuns la el prin deducție și tot așa ne putem imagina o foarte complicată cale prin care un coleg al lui Anton Stoicescu ar vrea să se răzbune pe el.
Comisarul Brumaru terminase de prins și aranjat fotografiile pe panou și se întoarse spre ei:
— Aveți perfectă dreptate că sunt probe circumstanțiale și că se pot țese o mulțime de scenarii care să-l scoată din cauză pe Anton Stoicescu. Dar, dacă ținem seama de Briciul lui Occam, el rămâne singurul suspect cu adevărat valabil.
— Of, că m-ați înnebunit cu briciul ăsta! Lăsați-l naibii și plecați la adresa pe care-ați primit-o! Poate aflați și ceva concret.
Primiseră la începutul ședinței de la Serviciul de Evidenței a Populației adresa unde Anton Stoicescu locuise până în urmă cu câțiva ani.
De data asta plecară pe teren cei doi inspectori mai tineri, Vladimir Crăciun și Tudor Mihăilă. Nu avură prea mult noroc, pentru că garsoniera unde locuise Anton Stoicescu era ocupată acum de un băiat și o fată, chiriași de peste doi ani, care nu auziseră în viața lor de locatarul dinainte. Închiriaseră garsoniera printr-o agenție imobiliară unde, de asemenea, nu știa nimeni nimic despre suspectul lor.
Ieșiră dezamăgiți din sediul agenției imobiliare și se opriră o vreme în fața blocului, care avea o terasă la parter.
— Dacă tot suntem în civil, poate ar merge o bere... să ne vină vreo idee, propuse Vladimir Crăciun. Dar hai să nu stăm pe terasă, să mergem mai bine înăuntru.
— Hai! fu de acord celălalt. Mai ales că l-am văzut și pe Tică intrând. Precis iar are știri proaspete.
Tică era Constantin Nedelcea, un inspector de la Serviciul de Probațiuni pentru persoanele eliberate condiționat și era mereu tolbă de noutăți din lumea infractorilor.
Îl găsiră la o masă, lângă fereastră, împreună cu un bărbat între două vârste, cu priviri furișe, care păreau că văd tot în jur, fără să se uite într-o direcție anume.
— Ia te uită ce găsim noi aici! spuse Vladimir Crăciun și amândoi se așezară fără să mai ceară voie.
Tică ridică halba de bere spre ei și, după ce le comandă și lor câte una, spuse vesel:
— Nu e ce credeți voi, gagiilor! S-a înființat un nou program, numit „Interviul motivațional”, și el trebuie să aibă loc într-o atmosferă relaxată, pentru a permite o manieră interactivă de desfășurare, și ăsta mi s-a părut cel mai bun loc.
Arătă spre omul din fața lui și spuse:
— Limbuță s-a eliberat condiționat din pușcărie ieri și m-am gândit să stabilim de la bun început condițiile de supraveghere…
— Nu-mi mai spuneți așa, domnu’ șef! Cine știe ce-or să creadă colegii dumneavoastră despre mine?
— Fii sigur că nimic de rău, Limbuță. Mai ales dacă le faci și lor cinste c-o halbă…
— O halbă? Vai de mine, mă jigniți! Bere la discreție! Câte pot duce domnii… Astăzi băiatu’ este în bani. Ia priviți! Cu gesturi de prestidigitator, scoase o hârtie de cinci sute de lei și se mângâie fericit cu ea pe bărbie.
O ascunse înapoi și continuă exaltat:
— Vă dați seama? Am ieșit numai de-o zi și deja am făcut cinci sute de lei. Asta înseamnă să știi să-ți vinzi informația.
Veniră cele două beri și, ușor amuzați, cei doi inspectori ciocniră cu Limbuță, care părea de-a dreptul onorat să stea la masă cu trei inspectori de poliție.
După ce băură berea și mai comandară câte una, Tică le făcu cu ochiul colegilor lui și spuse:
— Mare lucru să te poți descurca așa cum a făcut-o prietenul meu. Auzi la el! Cinci sute de lei într-o zi. Dar ce naiba ai putut face ca să-ți plătească cineva atâta amar de bani?
Limbuță privi precaut în jur, apoi spuse:
— N-ar trebui să vă zic, dar, fiindcă vreau să vedeți că nu-i ceva necurat la mijloc, o să vă spun. Mi i-a dat ziaristul ăla, care scrie la rubrica Diverse, pentru-o informație-bombă.
Cei trei inspectori se uitară unul la altul, apoi Tică, care se pricepea cum să-l ia, spuse:
— Ascultă, Limbuță! Știi bine că noi n-avem cinci sute de lei de dat, dar ce-ar fi să ne spui și nouă despre ce-i vorba? Știi bine că mai ai nevoie de mine ca să-ți pun o vorbă bună la următoarea ta eliberare condiționată…
— Nu-i vorba de asta! M-am făcut băiat cuminte și nu mă mai întorc la pușcărie, așa că n-o să mai fie nici o eliberare condiționată. Dar uite, ca să vă dați seama că nu-s băiat rău, o vă spun care-i treaba.
Privi iar în jur, cu un gest devenit deja reflex, apoi se aplecă peste masă și începu să șoptească:
— Chiar înainte de a mi se aproba cererea de eliberare condiționată, în celulă cu noi a fost adus un deținut periculos, care fusese pân-atunci la izolare. Îl cheamă Vladimir Stoica și era mai tăcut ca zidul lângă care avea patul. Că era periculos, mi-am dat seama încă din prima noapte. Șeful de celulă a hotărât că nu se poartă destul de respectuos cu el și că merită o corecție ca să-și cunoască locul. Așa că el și cu doi oameni de-ai lui au încercat noaptea să-l „civilizeze”, cum zicea el. Ei bine, l-au civilizat așa de bine, că dimineața zăceau în pat toți trei, cu oasele zdrobite și vânătăi cât cuprinde. Numai că-n pușcărie onoarea e onoare și nici unul dintre ei n-a depus reclamație, dar din clipa aia și-au cunoscut locul.
Mai bău o gură de bere, apoi privi iar în jur înainte de a continua:
— Dacă tot a primit regim semideschis de detenție, a fost admis și la lucru în cadrul închisorii și-am avut noroc să fiu dat cu el la confecționarea de cutii de ambalaj din carton. E o muncă tâmpită. Toată ziua trebuie să tai cartoane după o matriță și-apoi să le îndoi. Te tâmpești pur și simplu! Ca să mai treacă vremea, mai povesteam una-alta. Mai mult eu, dar îl lăsam în pace și nu-l întrebam nimic. Știam că până la urmă o să se deschidă.
Mai comandă patru halbe de bere și spuse:
— Mutul cu care lucram s-a pornit pe vorbit cam după două săptămâni, după ce tocmai îi povestisem cum am ajuns eu în pușcărie din cauza unei femei, care m-a turnat pentru că m-a prins cu alta. Ãla a-nceput să râdă, apoi a spus: „Se pare că toți ajung în pușcărie din cauza unor femei”. „Cum așa?”. l-am întrebat eu și pe urmă a-nceput să-mi povestească câte un pic în fiecare zi, până când i-am aflat toată povestea.
Cu întreruperi și priviri furișe în jur, deși nimeni nu ar fi putut să-i audă în hărmălaia tot mai mare din berărie, aflară povestea lui Vladimir Stoica.
Vladimir Stoica se iubea cu o fată de aceeași vârstă cu el, din Piatra-Neamț, numai că erau amândoi săraci lipiți. Ca să facă rost de bani, hotărâse să se înroleze în Legiunea Străină, cu un contract pe cinci ani. În tot acest timp, banii pe care-i câștiga acolo îi trimitea fratelui lui și acesta îi dădea și fetei o parte din ei, ca să se descurce până se întoarce el. După trei ani aflase de la un binevoitor că iubita lui e încurcată cu altul și c-ar fi bine să vină să lămurească situația, înainte de-a fi prea târziu. Ce era să facă? Concediul pe anul în curs și-l epuizase, așa că a fusese nevoit să dezerteze. Ajunsese în Piatra Neamț hotărât să-și strângă iubita de gât, dar când se întâlnise cu ea constatase că era însărcinată și tot ea era foarte pornită și întreba că de ce e supărat, că doar e gravidă cu fratele lui, așa că nu-i mare lucru. În loc să-i omoare pe amândoi, îl umflase râsul și-i lăsase în plata Domnului, începând să-și facă griji pentru el. Din ce-i spusese el lui Limbuță, Legiunea nu se purta deloc cu mănuși cu cei care dezertau din post. Nu era vorba nici pe departe de închisoare sau alte pedepse cum se auzise, ci doar erau trimiși niște legionari mai duri, care le aranjau câte un accident. În Legiune te plăteau regește, dar nu exista iertare pentru dezertori. Așa că înscenase un jaf și încercase să se ascundă în pușcărie, care i se părea locul cel mai sigur deocamdată, cel puțin până când avea să uite Legiunea de el.
Cei doi inspectori de la Brigada Criminalistică erau numai ochi și urechi și își dădeau seama că, dacă ar fi scos carnețelele să-și noteze, l-ar fi blocat pe Limbuță, așa că se bucurau că erau amândoi, cu speranța că aveau să se completeze reciproc atunci când aveau să relateze totul colegilor.
Mai aveau o singură nelămurire și Vladimir Crăciun îl întrebă direct, când Limbuță făcu o pauză:
— Și, totuși, cine ar da cinci sute de lei pe-o asemenea informație și de ce?
Limbuță îl privi plecând capul într-o parte și scoase fără să vrea puțin limba din gură, asemenea unui câine care se răcorește. Inspectorul se întrebă dacă porecla de Limbuță și-o datorează obiceiului de-a ciripi sau celui de a scoate din când în când limba, rămânând cu ea scoasă minute în șir.
— Păi, v-am spuse înainte! spuse Limbuță.
— Da, confirmă Vladimir Crăciun, ziaristul de la Diverse. Dar cum se numește?
Limbuță scoase un ziar mototolit din buzunar și le arătă un articol:
— Uitați aici, articolul ăsta! Ieri i-am vândut informația și azi a scris deja despre el.
Cei doi inspectori îi luară ziarul din mână și citiră în grabă titlul: „Un dezertor din Legiunea Străină se ascunde în penitenciarul de la Lodea”. În articol erau descrise aceleași lucruri pe care le auziseră și de la Limbuță, iar articolul era semnat de Iosif Manole, ziaristul care își făcuse un obicei din a critica Brigada Omucideri în tot făcea.
Vladimir Crăciun, după ce citi articolul în diagonală, băgă ziarul în buzunar și spuse grăbit:
— Pe noi vă rog să ne scuzați, dar trebuie să ducem veștile mai departe…


Capitolul 18

O vizită la pușcărie

După ce citiră articolul din ziar, conveniră că se impune fără întârziere o vizită la penitenciarul din Lodea.
Chiar și pentru comisarul Brumaru fu greu să obțină o vizită la cel mai cunoscut deținut din închisoare, Vladimir Stoica, condamnat la șapte ani cu executare pentru tâlhărie. Dar notorietatea lui nu de-aici provenea, ci din faptul că unul dintre ziariștii care relataseră despre cazul lui descoperise că deținutul era un dezertor din Legiunea Străină. După apariția acestei știri în presă, deținutul se transformase brusc și începuse să-și atace colegii de celulă, astfel că fusese nevoie să i se schimbe regimul de detenție și să fie izolat din nou. Din această pricină accesul la el era atât de greu, mai ales că refuza cu obstinație orice vizită, indiferent cine o solicita.
Cu mari intervenții, făcute până la Ministerul Justiției, i se aprobă până la urmă comisarului să-l vadă pe recalcitrantul deținut, dar numai pentru o jumătate de oră, „în interesul rezolvării unui caz”.
— Cam vagă exprimarea asta, spuse comandantul închisorii după ce văzu aprobările, dar comisarul Brumaru ridică dezolat din umeri.
— Va trebui să păstrez confidențialitatea discuției. Este un caz foarte delicat.
Comandantul închisorii zâmbi și dădu ordin ca oaspetele să fie condus în camera de vizite. Era de notorietate cu ce anchetă se ocupa comisarul Brumaru, dar nu putea pricepe în ruptul capului de ce-l interesa totuși acest deținut.
Comisarul Brumaru luă loc la masa metalică din camera de vizite și ascultă absent recomandările plutonierului care urma să aducă deținutul:
— Omul ăsta n-a fost violent la început, dar, după ce ziaristul ăla nenorocit și-a vârât nasul pe-aici, s-a transformat de nici nu-l mai cunoști, așa că-i mai bine s-avem grijă.
În ciuda avertismentelor date de subofițer, atunci când Vladimir Stoica fu adus și încătușat cu mâinile de masă, comisarului parcă nu-i venea să creadă că-i vorba de același om de care vorbea subofițerul. Era calm, avea un zâmbet resemnat pe față și, după ce se așeză pe scaun, privi curios la comisar.
Acesta, după ce se prezentă, spuse cât mai oficial cu putință:
— Am solicitat această întrevedere pentru a vă cere câteva informații care ar putea duce la rezolvarea unui caz.
Deținutul ridică din umeri și spuse curios:
— Nu prea văd ce anume aș putea spune eu ca să vă ajute pe dumneavoastră în rezolvarea indiferent cărui caz.
Deținutul avea o voce liniștită, egală și nu părea impresionat nici de uniforma, și nici de cuvintele comisarului, așa că Brumaru se hotărî să fie scurt:
— Aș dori să-mi spuneți tot ce știți despre Legiunea Străină.
Abia acum Vladimir Stoica îl privi ușor amuzat pe comisar, apoi zâmbi de-a binelea:
— Doamne Dumnezeule, doar nu vreți să vă înrolați? Ar trebui să vă grăbiți, pentru că sunteți cam la limită. Știți că nu înrolează decât bărbați până la 40 de ani? întrebă el și izbucni într-un râs sincer, făcându-l pe plutonierul din colțul camerei să-l privească încruntat.
— Nu, nici vorbă! spuse grăbit comisarul. Dar sper ca informațiile aflate de la dumneavoastră să mă ajute în rezolvarea unui caz.
Abia acum Vladimir Stoica îl privi atent și clătină din cap:
— Citim și noi ziarele pe-aici, domnule comisar. Dumneavoastră anchetați moartea celor șapte pitici?
— Da, sunt unul dintre anchetatori, recunoscu oarecum forțat comisarul.
Deținutul clătină vehement din cap, apoi spuse:
— În acest caz, sunteți pe-o pistă complet greșită. Credeți-mă, am fost înrolat trei ani și am avut timp să învăț stilul de acțiune al celor din Legiunea Străină. Bag mâna în foc că n-a fost un legionar.
Comisarul vârî mâna în buzunarul vestonului și scoase o fotografie pe care, după ce i-o arătă subofițerului care încuviință cu un semn din cap, o puse pe masă, în fața deținutului.
— Insigna din fotografia asta a fost găsită în mâna ultimei victime. Era prinsă la capătul unui lănțișor de argint și se pare că ucigașul nu a observat că a pierdut-o.
Vladimir Stoica privi lung la foaia de hârtie din fața lui, se încruntă și spuse:
— Insigna asta a fost concepută să fie purtată pe veston, prinsă cu un ac. A fost modificată în așa fel încât să poată fi purtată ca un medalion cu un lănțișor. Probabil că proprietarul era prea atașat de ea, dar, pe de altă parte, nu voia să fie vizibilă.
Întoarse fotografia pe partea cealaltă, dar, cum nu era nimic acolo, întrebă:
— Pot vedea și originalul?
Comisarul privi spre subofițerul din colț, dar deținutul spuse:
— Îi dați plutonierului insigna și, după ce-o verifică, mi-o poate arăta fără grijă. Dacă a fost modificat, înseamnă că nu mai are ac și nici altă parte ascuțită care s-o facă periculoasă.
Făcu întocmai și în cele din urmă insigna ajunse la deținut, care, după ce-o privi îndelung, o întoarse și îi privi reversul în lumină, apoi oftă adânc și i-o întinse comisarului.
— Insigna asta a aparținut unui membru al Regimentului de Parașutiști. Pe spatele ei sunt două crestături abia vizibile cu ochiul liber și, dacă nu știi ce înseamnă, ai putea crede că sunt făcute din greșeală sau de la uzura normală. Dar nu-i deloc așa…
Cum deținutul tăcu privind fix insigna, comisarul făcu la fel, respectându-i într-un fel tăcerea. Când i se păru că a trecut suficient timp și subofițerul din colț începuse să se impacienteze, întrebă:
— Și ce semnificație au cele două crestături?
Vladimir Stoica tresări și zâmbi absent, apoi răspunse:
— Prima dintre ele semnifică faptul că purtătorul ei face parte din elita elitei, adică niște trupe de comando cum nu sunt altele pe lume, și spun asta fără nici un pic de exagerare, pentru că i-am văzut la lucru.
Cum tăcerea se așternu din nou între ei, tot comisarul fu cel care o întrerupse:
— Și-a doua crestătură?
Tăcerea se prelungi din nou, făcându-l pe plutonier să se răstească la el:
— Hei! Domnul comisar te-a întrebat ceva!
Deținutul îl privi absent și îi răspunse abia fu pregătit să o facă.
— Asta înseamnă că sunt ca și mort.
Ridică ochii spre comisar și spuse:
— Cred că ați venit la timp, fiindcă mâine, pe vremea asta, nu știu dacă o să mai fiu în viață.
— Ei, ce vorbă e asta? întrebă supărat subofițerul, deși el ar fi trebuit doar să asiste tăcut la discuție și nimic mai mult. Te afli la izolare, în cel mai bine păzit loc din toată închisoarea.
Deținutul îl privi atent, apoi îl întrebă:
— Domnule plutonier, aveți copii?
Deși discuțiile cu caracter personal erau strict interzise între personalul închisorii și deținuți, plutonierul simți că întrebarea ascunde un rol în continuarea discuției, așa că răspunse cu voce scăzută, privind neliniștit spre ușa de intrare, ca și cum i-ar fi fost frică să nu-l audă cineva:
— Doi copii.
Vladimir Stoica înclină aprobator din cap, apoi spuse:
— Ia imaginați-vă că azi, când vă duceți acasă, vă găsiți copiii legați de scaune și pe un vlăjgan care le ține cuțitul la gât și vă spune: „Pune mâine cele trei picături din fiola asta în mâncarea deținutului Vladimir Stoica sau altfel nu-ți mai vezi copii în viață”. Ce-ați face în acest caz?
Văzând privirea pierdută a subofițerului, continuă:
— Nu-mi răspundeți, fiindcă nu aștept nici un răspuns. Vreau să spun doar că este unul din cele o mie de moduri prin care un recuperator ar putea ajunge la mine.
— Ce-i acela un recuperator? întrebă comisarul în timp ce plutonierul încă privea spre ei, parcă fără să-i vină să creadă ce a auzit
Deținutul ridică din umeri dezolat:
— Recuperatorii sunt unul dintre cele mai bine păstrate secrete ale Legiunii. Sunt ucigașii ei și singurul lucru pe care-l recuperează este viața cuiva pe care Legiunea îl consideră nedemn să mai trăiască… așa cum sunt eu, de exemplu.
Comisarul întrebă nedumerit:
— Stați, că nu înțeleg… vrea un recuperator să vă elimine?
Vladimir Stoica îl privi cu milă:
— Pentru că sunt un dezertor, de-asta. Sunt un nenorocit de dezertor și înainte de a depune jurământul ți se spune clar că o să fii pedepsit. Dar nu-ți spune nimeni că pedeapsa pentru dezertare este moartea. Mai ales dacă dezertezi din post și din cauza fugii tale mor oameni în urma ta. Pentru că în cazul meu exact asta s-a întâmplat.
— Stai așa, îl întrerupse comisarul. Pedeapsa cu moartea pentru dezertare se dă numai pe timp de război.
— Așa este, îl aprobă Vladimir Stoica, numai că Legiunea se află tot timpul în stare de război și, când semnezi un contract, Legiunea te plătește regește, dar are pretenția ca, atunci când are nevoie de tine, să te găsească acolo, și nu umblând hai-hui, după curve.
— Dumneavoastră așa ați făcut?
— Fix așa! confirmă deținutul și, după câteva momente de tăcere, continuă:
— De asta nu primesc în Legiune decât bărbați tineri, necăsătoriți, pentru a evita încurcăturile amoroase. Numai că eu, când am semnat contractul cu ei, aveam o prietenă cu care am discutat foarte serios că este o bună modalitate prin care puteam agonisi ceva bani repede și mulți. A fost de acord și eu, ca nătărăul, am plecat să câștig bani pe care-i trimiteam în țară fratelui meu. Fratele meu îi dădea o parte din bani ei, ca să aibă cu ce să trăiască, iar o parte să-i păstreze pentru când aveam să mă întorc.
Urmă iar o pauză lungă pe care comisarul nu o întrerupse. După câteva momente Vladimir Stoica continuă să vorbească:
— Cineva m-a informat că lucrurile nu stau chiar așa pe roze cum presupuneam eu și că fratele meu s-a combinat cu… hai să-i zic prietena mea. Deși știam la ce mă expun, am profitat de primul prilej ivit și-am dezertat. În câteva zile am sosit în România și, când am ajuns acasă, am văzut că lucrurile stăteau mult mai rău decât mi se spusese: fosta mea iubită era gravidă cu fratele meu. Bunul meu frate, pentru că se simțea vinovat, a-nceput să bea ca să-și mai uite din vină. Din banii mei, bineînțeles, pe care eu speram ca el să-i adune pentru când ajung acasă, ca să-mi întemeiez o familie. Am ajuns acasă hotărât să-l împușc pe el, iar pe ea s-o strâng de gât. În loc de asta, m-a umflat râsul când am văzut pentru cine era să-mi las oasele prin junglele Africii. I-am lăsat în plata Domnului și-am vrut să plec în Japonia, unde îmi aranjasem din timp un loc de scăpare, numai că prietenul la care urma să stau a fost ucis de Yakuza, pe care nu știu cu ce-i supărase. Mai aveam o singură șansă să scap de mâna lungă a recuperatorilor Legiunii și n-am ezitat să dau un jaf la o casă de schimb valutar. I-am pus cuțitul la gât fetei de la ghișeu și m-am predat când a sosit poliția. Fiind tâlhărie însoțită de violență, am fost judecat în regim de urgență, dar, pentru că am colaborat cu autoritățile și mi-am regretat fapta, am primit numai șapte ani de detenție. Speram să nu afle nici un recuperator de mine și probabil n-ar fi aflat dacă ziaristul ăla nenorocit nu și-ar fi băgat nasul. L-am rugat ca pe Dumnezeu să păstreze doar pentru el ce-a aflat, pentru că altfel mă condamnă la moarte sigură. A spus că nu poate face așa ceva, că asta-i meseria lui. Așa, dragă domnule comisar, vă rog să îmi dați o foaie de hârtie, să vă notez numele lui și să puteți feri de el. Îl cheamă Iosif Manole și e un om care n-are mamă, n-are tată când i se pare că e rost de un articol bun.
Cu acordul tacit al plutonierului, comisarul Brumaru îi întinse o foaie de hârtie și un creion, iar deținutul scrise câteva cuvinte.
— Chiar am crezut că o să scap și că nici un recuperator nu a citit articolul din ziar. Era un ziar local totuși, dar insigna asta îmi spune că încă mă caută. V-a dat cineva descrierea prezumtivului criminal?
— Un singur om l-a văzut, când a coborât de pe cortul circului, dar în afară de faptul că i s-a părut uriaș și că avea o față pătrățoasă, altceva n-a putut preciza.
— E destul și atât, spuse morocănos Vladimir Stoica, pentru că dintre recuperatori un singur român arată așa. I se spune Jean Valjean și aici, în barul ăsta, poate fi găsit un om care, pentru o mie de euro, o să vă spună toate mișcările lui.
Mai scrise ceva pe bilet și i-l întinse comisarului. După ce citi biletul, comisarul întrebă uimit:
— Jean Valjean? Ãsta nu-i un personaj din Mizerabilii?
Deținutul ridică din umeri:
— Cât timp ești sub contract, poți să-ți alegi ce nume vrei. Poți să-ți spui și Mickey Mouse, ei îți fac un pașaport pe numele ales de tine și îți dau drumul în lume. Așa ai posibilitatea să uiți pentru totdeauna de vechiul tău nume.
Comisarul scoase din portofel fotografia lui Anton Stoicescu și i-o arătă. Deținutul încuviință resemnat din cap:
— El e. Cel mai bun dintre cei mai buni... Nu i-a scăpat nimeni până acum.
Comisarul învârti de câteva ori biletul primit de la deținut, apoi întrebă grăbit, observând că plutonierul se uita ostentativ la ceas, semn că jumătatea de oră se apropia de final:
— Dacă ziceți că acest Jean Valjean a venit după dumneavoastră, atunci cum vă explicați că a început să ucidă pitici în loc să vă caute?
Vladimir Stoica ridică din umeri, apoi spuse după o clipă de gândire:
— Nu-mi explic în nici un fel. Poate, când s-a ivit misiunea referitoare la mine, s-o fi oferit voluntar pentru că avea și el de rezolvat ceva în particular… mă refer la pitici.
Comisarul își strânse hârtiile, gata să plece, iar plutonierul desfăcu cătușele deținutului de la masă și îl conducea spre ieșire când acesta mai întrebă:
— Domnule comisar, sunteți înarmat? Aveți un pistol?
Nedumerit, comisarul privi de la plutonier la deținut, apoi riscă un răspuns, neștiind dacă nu încalcă cine știe ce regulament de ordine interioară.
— Bineînțeles că am. Dar nu este permisă intrarea cu el în închisoare și l-am lăsat în seiful de la poartă spre păstrare. Dar de ce mă întrebați așa ceva?
— Voiam să știu doar… în cazul în care, într-una din zilele următoare, o să fiu găsit mort.
— Ce-are a face una cu alta? întrebă comisarul confuz.
— Păi, are! spuse Vladimir Stoica. Dacă mor, eu mor din cauza ticălosului de ziarist pe care l-am scris pe foaie. El e cel care m-a condamnat la moarte, prin dezvăluirile lui tâmpite, deși îl rugasem să păstreze tăcerea. Ca să se facă dreptate, o să trebuiască să-l arestați, nu? Doar cu asta vă ocupați, nu? Faceți dreptate... deși ca să faceți dreptate cu adevărat ar trebui să-l împușcați direct.
Comisarul Brumaru surâse în fața unei interpretări atât de puerile a sarcinii lui și se porni să-i explice deținutului:
— Eu nu ucid oameni, domnule Stoica, ci îi aduc în fața justiției dacă încalcă legea.
— Þineți minte numele, domnule comisar: Iosif Manole. Faceți un bine lumii și ucideți-l înainte să mai facă și alte blestemății!
Subofițerul îl prinse de mână și-l trase spre ieșire:
— Hai, că a trecut jumătatea de oră și, oricum, spre sfârșit ai vorbit numai prostii…
Zâmbi încurcat spre comisar și închise ușa în urma lor, iar ofițerul rămase locului la masă, privind îndelung la bilețelul pe care era scris numele unui bar din Marsilia și numele unui ziarist pe care ar trebui să îl ucidă. Cel puțin după părerea deținutului Vladimir Stoica.
Ajuns la ieșirea din penitenciar, își recuperă pistolul și își aduse aminte fără să vrea de cuvintele deținutului, apoi se gândi că prea mult timp petrecut la izolare putea să conducă pe cineva și la astfel de idei ciudate.

*

A doua zi, înainte să înceapă ședința de analiză, inspectorul Alina Dăciulescu se apropie tăcută de Brumaru și îi întinse un ziar local. Puse degetul pe un articol semnat de Iosif Manole și i-l arătă.
Articolul era scurt și bine informat: „Ieri comisarul Ovidiu Brumaru l-a vizitat pe deținutul Vladimir Stoica la penitenciarul de maximă siguranță din Lodea și, în ciuda greutăților pe care le-a avut în a-l vedea, în cele din urmă i-a fost permisă o vizită de o jumătate de oră. Nu se știe ce au discutat cei doi, dar putem presupune că se încearcă legarea anchetei privind uciderea celor șapte pitici de un om sau mai mulți din Legiunea Străină. Această ipoteză, cel puțin hazardată, arată cât de puține date au cei din Brigada Criminalistică Brașov. Nici una dintre dovezile pe care le au criminaliștii nu duce spre această ipoteză, ci doar dorința de a încurca ancheta cu ipoteze fantastice, pentru a-și ascunde lipsa de profesionalism”.
Comisarul strânse din dinți și începu să înțeleagă de ce era așa de pornit Vladimir Stoica pe ziarist. Din numai câteva fraze în numele libertății de expresie, reușise să-i jignească pe toți și să arunce în derizoriu toate eforturile lor.
Îi întinse ziarul Alinei fără să comenteze, dar aceasta îi mai arătă câteva rânduri, aflate la sfârșitul ultimei paginii, în care se spunea: „În această dimineață deținutul Vladimir Stoica a fost găsit mort în celula sa. Doctorul patolog Horia Rizescu a confirmat, după autopsie, că moartea a fost una naturală și s-a datorat unui atac cerebral. Se pare că deținutul a avut mai multe altercații cu colegii săi în ultima vreme și din acest motiv a fost închis separat de ceilalți deținuți, în sectorul de izolare. Vom reveni cu amănunte în ediția de mâine a ziarului”.
În afară de Alina, nimeni nu observă cât de mult îl marcaseră articolele din ziar. Ședința se desfășură apoi ca de obicei. La sfârșitul ei, comisarul Brumaru scrise câteva rânduri pe o foaie de hârtie și i-o prezentă comisarului-șef să o semneze.
— Ce-i asta? întrebă comisarul-șef și își puse ochelarii să citească.
— Cererea de concediu pe anul ăsta, domnule comisar-șef. Se pare că evenimentele din ultima perioadă m-au marcat mai mult decât aș fi vrut să recunosc, așa că simt nevoia de odihnă. Neapărat.
Comisarul-șef îi semnă aproape ca în transă cererea, apoi, după ce Brumaru plecă să o ducă la Serviciul Personal, se întoarse spre ceilalți:
— Se vede pe el că-i obosit… ca și noi, de altfel, dar nu mă așteptam să fie el cel care pleacă să se bronzeze când avem un asemenea caz pe cap, spuse comandantul lor vădit nemulțumit.
Alina zâmbi ușor și le spuse încet, ca și cum i-ar fi fost frică să n-o audă cel care tocmai ieșise:
— Nu pleacă la bronzat...
— Cum adică? De unde știi dumneata unde pleacă?
— Am eu o bănuială, spuse fata zâmbind misterios. Și-aproape că-mi vine și mie să plec cu el.
— Nu ne mai ține pe ace și spune-ne, dacă știi ceva! îi ceru comisarul-șef.
— Nu știu nimic, dar am o bănuială că nu pleacă să se bronzeze, ci să vâneze.
— Să vâneze?! Ce să vâneze? întrebă comisarul-șef.
— Pe ucigașul piticilor. Și pe cel al lui Vladimir Stoica. E convins că și ăsta a fost ucis tot de același membru al Legiunii Străine.
— Prostii, spuse comisarul-șef. Nu avem nici cel mai mic indiciu, cu excepția unei insigne-medalion, care poate că nici nu i-a aparținut ucigașului.
Tăcu privind spre masa cu probe, apoi adăugă:
— Cu ce este aici nu avem nici măcar cu ce să acuzăm pe cineva și cu atât mai puțin să-l aducem în fața justiției.
— Poate că nu vrea să-l aducă în fața justiției... insinuă fata.
— Și-atunci ce vrea să facă?
— Poate vrea să-l ucidă. Pur și simplu.
În încăpere se lăsă o tăcere grea. Fiecare dintre cei prezenți încerca să și-l imagineze pe comisarul Brumaru într-o astfel de ipostază, dar nici unul nu-l credea capabil de așa ceva.
— N-ar face el așa ceva! conchise comisarul-șef în numele tuturor, dar tânăra lor colegă făcuse să încolțească în sufletele lor sămânța îndoielii.


Capitolul 19

Avocata diavolului

Alina Dăciulescu locuia într-o garsonieră de pe bulevardul 15 Noiembrie și doar ce-și pusese, de vreo trei zile, geamuri termopan, pentru că nu putea deloc să se odihnească din cauza circulației infernale de sub ferestrele ei. Abia pe la două noaptea începea să se rărească, dar în fiecare dimineață, începând de pe la patru dimineața, mașinile vâjâiau iar pe lângă blocul ei, așa că fusese nevoită să facă această investiție, deși era hotărâtă să se mute într-un an, doi, undeva la periferie, într-o zonă unde nopțile era mai liniștite.
Era zece seara și asculta zgomotul mult atenuat al mașinilor gândindu-se că va putea, pentru prima dată de când se mutase în garsonieră, să asculte muzica preferată și la boxe, nu numai la căști. Tocmai alegea un CD, pregătită pentru câteva minute de relaxare, când sună telefonul. Era comisarul Brumaru și își spuse că precis era vreo urgență, pentru că, de când lucrau împreună, nu o mai sunase niciodată la o oră atât de târzie.
— Știu că-i târziu și-mi cer scuze pentru asta, începu comisarul să vorbească, dar trebuie neapărat să stăm de vorbă câteva minute. Mâine de dimineață plec la București și aș prefera să vorbim în seara asta.
Pentru că nu spunea nimic, încercând surprinsă să analizeze informația, comisarul insistă:
— Nu-i cine știe ce, dar am o ipoteză nouă și aș vrea să faci puțin pe avocatul diavolului…
Își reveni din surpriză și spuse repede în telefon:
— Da, sigur că da! Nici o problemă... Vă aștept.
— În cinci minute ajung, spuse Brumaru și închise.
Alina aruncă o privire spre dezordinea din cameră și, deși știa că este inutil, începu să strângă febril lucrurile aruncate la întâmplare prin mica ei garsonieră. Începu cu obiectele de îmbrăcăminte feminină pe care un bărbat n-ar trebui să le vadă împrăștiate prin camera unei fete, cel puțin nu la prima vizită.
Tocmai terminase de aruncat în șifonier două bluze și-un sutien când auzi soneria. Privind disperată în jur, se hotărî că nu poate face nimic în plus, așa că deschise larg ușa. În prag, cu un buchet de trandafiri în mână, aștepta comisarul Brumaru cu o mină foarte serioasă pe față.
Pe Alina o pufni râsul, dar încercă să se abțină și-l pofti grăbită înăuntru, conștientă fiind de faptul că erau cercetați intens prin vizoarele celorlalte trei uși de pe palier.
Comisarul Brumaru, de obicei atât de atent când cerceta scena unei crime, păru să nu bage în seamă dezordinea din garsonieră și, după ce-i întinse absent trandafirii, spuse:
— Cu riscul să pară o întâlnire romantică pentru vecinii tăi, nu puteam să vin cu mâna goală, așa că am adunat niște trandafiri de pe lângă blocul meu. Ai grijă la spini! Ajunge că m-am înțepat eu! zâmbi el și se așeză pe unicul fotoliu din garsonieră, scoțând din buzunar câteva foi de hârtie.
Alina se așeză și ea pe unul dintre scaunele de lângă masă și întrebă:
— Ceva de băut? O bere, un ceai, o cafea… Nu eram pregătită pentru vizite și din cauza asta nu prea am nimic prin casă, chiar și eu, când vreau ceva, prefer să merg într-un bar sau o cofetărie.
Comisarul făcu semn cu mâna că nu dorește nimic și arătă spre hârtiile din mâna lui:
— În după-amiaza asta, ca niciodată, după ce-am ajuns acasă, în timp ce mă gândeam la cazul nostru, am ațipit în fotoliu. Câteva minute, nu mai mult, dar în timp ce moțăiam mi-a venit o idee și aș vrea să-ți cer părerea despre ea. Chiar dacă ești cea mai tânără membră a echipei, ai o minte parcă anume făcută pentru descifrarea cazurilor încâlcite. Nu e un compliment, ci doar o constatare. Fă, te rog, pe avocatul diavolului pentru mine, pentru că în funcție de ceea ce-o să-mi spui, mâine dimineață o să plec spre Marsilia sau spre Budapesta.
Alina înghiți în sec și nu spuse nimic pentru că își vedea astfel confirmate toate bănuielile.
— Vă ascult, spuse ea și se așeză mai bine pe scaun.
Comisarul își aranjă hârtiile mai bine pe genunchi, apoi privi în jur, de parcă ar fi căutat un flipchart să-și noteze ideile. Cum nu găsi nimic asemănător, își plecă ochii peste hârtii și întrebă:
— Ce înseamnă Nagy în ungurește?
Alina îl privi ciudat și răspunse:
— Nagy înseamnă mare.
Comisarul încuviință tăcut, apoi scoase o hârtie din teancul de pe genunchi și spuse după ce o consultă atent:
— Așa știam și eu, dar voiam să mă asigur… În trecut, numele de familie se dădea de multe ori după o caracteristică aparte pe care o aveau membrii familiei. Putem presupune că membrii familiei Nagy erau destul de… mari, să zicem.
Alina clătină din cap cu îndoială:
— Regula asta nu s-a prea aplicat în cazul lui Alexandru Mare.
Comisarul alungă obiecția fetei cu un gest:
— Alexandru Mare era rezultatul unei anomalii genetice… și, de fapt, nu știm cum arătau părinții lui. Poate tatăl lui era… mare și, dacă genele nu și-ar fi făcut de cap, și Alexandru Mare ar fi fost un om cu o înălțime peste medie.
— Foarte posibil, confirmă Alina, dar tot nu-mi dau seama unde vreți s-ajungeți.
— O să-ți explic imediat, spuse comisarul, dar mai am o întrebare. Când am fost la Budapesta și mama Evei ne-a dat albumul cu fotografii, cât stat eu de vorbă cu ea tu ai ținut albumul pe genunchi și l-ai răsfoit, nu-i așa?
Fata aprobă printr-un gest, neștiind unde vrea să ajungă comisarul.
— Eram interesați doar de fotografiile Evei și de felul cum arăta prietenul ei, își continuă el ideea, dar ai văzut întâmplător și vreo fotografie cu tatăl Evei?
Alina rămase gânditoare câteva momente, apoi spuse:
— Aveți dreptate că mă interesau doar fata și prietenul ei, dar am văzut și fotografii de când Eva era puțin mai mică și apărea în poze împreună cu tatăl și mama ei.
Comisarul se plecă în față, ca și cum ar fi vrut să o vadă mai bine, și întrebă:
— Tatăl ei cum arăta?
Alina închise ochii și încercă să-și amintească:
— Nu-mi aduc aminte foarte bine, dar mi s-a părut un bărbat solid... foarte solid.
Continuă ezitant:
— În toate fotografiile cred că era cu aproape un cap mai înalt decât soția lui…
Brumaru o întrerupse:
— Iar soția lui, din câte am observat când ne-a deschis poarta, era aproape de înălțimea mea, care am fix un metru și optzeci de centimetri.
— Acum că mă gândesc mai bine, mi s-a părut într-o formă fizică foarte bună. Dădea impresia de putere, de om care știe ce vrea...
— Și vârsta? Cam câți ani crezi că are?
— În fotografii părea să aibă în jur de patruzeci, dar erau făcute în urmă cu patru, cinci ani. Deci acum ar trebui să aibă cel mult patruzeci și cinci.
Rămase pe gânduri privind spre comisar, dar parcă fără să-l vadă. După un timp întrebă:
— Credeți că ucigașul piticilor ar putea fi tatăl Evei?
Comisarul nu răspunse. Scoase doar din buzunar insigna de parașutist și i-o arătă fetei și abia apoi o întrebă:
— Când ai descoperit ce este, ai spus că-i plin internetul de astfel de insigne. Sunt și de vânzare?
Fata deschise laptopul și, după ce tastă câteva minute, îi arătă ecranul comisarului:
— Copiile se vând pe Ebay cu 4-5 euro, dar o insignă originală se dă de la 45 de euro în sus. Uitați-vă aici!
Comisarul privi insignele puse la vânzare, apoi întrebă:
— Vrei să spui că, dacă eu aș fi dispus dau 45 de euro, aș putea face rost de o insignă de parașutist originală?
Fata aprobă din cap, mai privi o dată ecranul și preciză:
— 45 de euro insigna, plus 7 euro transportul și, în cel mult o săptămână, o puteți avea. Chiar mai repede, pentru că vine din Germania, de la un colecționar de insigne militare. Cont pe Ebay am eu. Dacă vă doriți cu orice preț una, îmi dați banii și eu o comand.
— Nu vreau, zâmbi comisarul. Voiam doar să știu cât de ușor ar fi putut să facă rost de una tatăl Evei.
O tăcere adâncă se lăsă și comisarul o privea curios pe tânără. Putea vedea pe fața ei felul cum analiza, rând pe rând, ipotezele.
După un timp, comisarul se ridică în picioare și se apropie de geam. Un moment Alina avu impresia că o să scoată o carioca și o să înceapă să-și scrie ipotezele pe sticla ferestrei, dar păru să se abțină în ultimul moment și se întoarse spre ea, vorbind și enumerând pe degete:
— Deci avem doi suspecți până acum: primul ar fi iubitul fetei, plecat să se înroleze în Legiunea Străină pentru a câștiga bani ca să-și întemeieze o familie. După sinuciderea fetei descoperă întâmplător pe net filmul și profită de misiunea primită ca „recuperator” pentru a afla identitatea piticilor din film, pe care-i ucide apoi pe rând, iar la final își îndeplinește și misiunea pentru care a fost trimis în România. Se întoarce în Franța, unde este lăudat și răsplătit pentru misiunea îndeplinită, știind că nu va fi extrădat niciodată.
Făcu o pauză și privi spre Alina să vadă dacă-i urmărea raționamentul. Păru mulțumit de ceea ce văzu, așa că ridică al doilea deget și continuă:
— În același timp, tatăl fetei – care nu îl putea suferi pe viitorul lui ginere – află, întâmplător sau nu, că Tony urmează să vină în România. Să reținem faptul că tatăl fetei are cel mult patruzeci și cinci de ani, este înalt, masiv, într-o bună formă fizică, vânător, iubitor de mișcare în aer liber și, într-un fel sau altul, află și el de filmulețul porno de pe internet.
Arătă spre insigna de parașutist și spuse:
— Cumpără de pe internet o insignă de tipul celor folosite în Legiunea Străină și o „uită” în mâinile ultimei victime, ca să ne pună astfel pe urmele lui Anton Stoicescu, și rezolvă în felul ăsta două lucruri dintr-o lovitură: se răzbună pe cei șapte pitici din cauza cărora murise fata lui și în același timp se răzbună și pe cel care îndrăznise să se îndrăgostească de fata lui. Unii tați pot reacționa și astfel, mai ales când fata lor urmează să se căsătorească și observă că nu mai este singurul bărbat importat din viața ei. Sunt cazuri în care devin deosebit de protectori și de posesivi.
— Am cunoscut pe pielea mea genul ăsta de protecție, spuse zâmbind amar Alina, dar comisarul nu păru să o fi auzit, adâncit cum era în gândurile lui.
După ce tăcu aproape un minut cu privirile ațintite în hârtii, comisarul o întrebă direct:
— Deci, după părerea ta, unde-ar trebui să plec mâine? La Budapesta, să verific dacă nu cumva ucigașul piticilor e tatăl Evei, sau la Marsilia, să-l verific pe iubitul ei?
Alina oftă adânc și în cele din urmă spuse:
— Domnule comisar, dacă vreți să fiu sinceră, aș spune să stați acasă. Sau, dacă aveți bani destui de cheltuit, să vă duceți într-o excursie în Tahiti sau în alt loc exotic, unde să vă odihniți pur și simplu.
Brumaru o privi uluit, ca și cum i-ar fi propus cine știe ce nerozie, așa că Alina insistă:
— De obicei asta fac oamenii în concediu.
— Da, știu, se scuză comisarul, dar am crezut c-ai înțeles că n-o să am liniște până nu rezolv cazul ăsta.
Văzându-i privirea confuză, adăugă:
— Știu, o să spui că n-o să găsesc niciodată suficiente probe, nici pentru unul, nici pentru altul, ca să-i pot aduce în fața justiției, dar… Nu știu, cum să-ți explic ca să mă-nțelegi? Vreau să dezleg enigma asta pentru mine însumi.
Alina plecă ochii înainte de a-i răspunde:
— În cazul ăsta, inima îmi spune să vă îndemn să mergeți la Budapesta.
— Crezi că tatăl fetei este cel care…?
— Nu contează ce cred eu, dar acolo este cel mai puțin periculos și vreau să vă întoarceți întreg și sănătos, pentru că mi-ar plăcea să fiți cel care-i ia locul comisarului-șef când iese la pensie.
Brumaru o privi cu atenție, dar nu păru să înțeleagă cu adevărat sensul vorbelor ei, pentru că flutură exasperat din mână, ca și cum argumente de genul ăsta erau nesemnificative:
— Știu asta, dar realizezi că nu pot să țin cont de un asemenea raționament. Vreau să aud opinia inspectorului Alina Dăciulescu. Nu vreau să te laud, dar am deplină încredere în judecata ta atunci când este profesională, nu temperamentală.
— Atunci rămâne Marsilia, domnule comisar. N-am argumente pentru un oraș sau altul, dar hai să-i zicem intuiție feminină. Sau subconștient… Cumva, informațiile despre caz s-au tot adunat în zilele astea și cred că Anton Stoicescu este ucigașul celor șapte pitici. Dar sper că sunteți conștient că este un om periculos, căruia se pare că a început să-i placă să ucidă. Este… Nu vreau să folosesc un titlul de film de serie B, dar cred că este un profesionist al crimei. Ce-o să faceți când o să-l întâlniți? Am toată stima pentru calitățile dumneavoastră, dar…
Comisarul nu răspunse. Doar o privi ciudat, apoi își strânse hârtiile înșirate pe genunchi și le îndesă înapoi în buzunar. Se ridică să plece și se apropie de ea, iar Alina îl privi curioasă să audă ce va spune:
— Îți mulțumesc mult. Mi-ai fost de mare ajutor, spuse el aproape șoptit și se aplecă spre ea.
Alina închise ochii așteptând, dar el o sărută cast pe frunte.
Ajuns la ușă, se întoarse ca și cum ar fi uitat ceva și-i spuse:
— Când mă-ntorc, trebuie să facem rost de un flipchart și la tine acasă. Aș gândi mult mai ușor cu ajutorul lui, dacă mi-aș putea vizualiza ideile.
Alina se apropie de ușa închisă în urma lui și începu să râdă încetișor. I se părea cea mai romantică întâlnire pe care o avusese până atunci.


Capitolul 20

În trecere prin Marsilia


Comisarul Brumaru mai fusese în Franța de două ori, dar nu avusese posibilitatea să ajungă și în Marsilia. Prima dată la Paris, unde fusese târât de-a dreptul prin toate locurile importante din capitala Franței de către fosta lui soție. Nu din plăcerea de a le vedea, ci doar pentru a mai completa un punct din agendă. A doua oară, tot cu soția lui, pe Valea Loarei, și abia pe la jumătatea excursiei își dăduse seama că-l luase cu ea pentru franceza lui fluentă, și nicidecum pentru că-i făcea plăcere să viziteze superbele locuri împreună. Din cele două excursii se aleseseră cu o mulțime de fotografii și nici o amintire plăcută și comisarul se gândea de multe ori că atunci, în timpul ultimei excursii, începuse cu adevărat ruptura între ei.
Își alungă gândurile despre trecut pentru că un taximetrist perseverent îl întreba pentru a doua oară unde vrea să ajungă. Nici nu realizat când se urcă în mașină și-i spuse insistentului șofer că vrea să ajungă la gară.
— Sunt patru gări în Marsilia, domnule. La care din ele doriți să ajungeți?
Brumaru oftă adânc. Uite că așa ceva uitase să-l întrebe pe Vladimir Stoica și nici în ghidurile pe care le citise pe internet despre înrolarea în Legiunea Străină nu găsise informația asta. N-ar fi vrut să spună așa, chiar oricui, despre destinația lui finală, dar se pare că n-avea de ales.
— Păi, vreau să ajung în gara de unde aș putea lua un tren spre Aubagne.
În timp ce-i punea bagajul în portbagaj, șoferul îl măsură din priviri curios și în cele din urmă-l întrebă:
— Iertați-mă că vă întreb, dar de ce vă duceți în Aubagne? Sper că nu vreți să vă înrolați în Legiune.
— Nu, nici vorbă! Caut pe cineva.
Șoferul așteptă să urce și el, apoi porni spre oraș spunându-i:
— Atunci e-n regulă. Mi s-a părut că sunteți cam în vârstă pentru înrolare. Mereu duc tineri dornici să se înroleze în Legiune, dar media lor de vârstă este de 25 de ani. Din câte știu, limita până la care se primesc recruți este de 40 de ani, or, dumneavoastră cred că ați depășit ușor limita.
Comisarului nu-i plăcea să dea amănunte despre el, dar își dădea seama că trebuia să încropească un fir de conversație cu șoferul. Poate așa mai afla și el câte ceva în plus față de informațiile pe care le avea deja. Aeroportul International Marseille-Provence era situat la vreo 30 de kilometri de orașul propriu-zis, așa că aveau tot timpul pentru conversații. Cam pe la jumătatea distanței, după ce-l studie mai bine în oglinda retrovizoare, șoferul întrebă:
— Poate că nu-i treaba mea să insist, dar ce vreți să faceți în Aubagne?
Brumaru oftă adânc, deși fusese conștient de la bun început că va fi întrebat în cele din urmă și asta.
— După cum am spus, doar caut pe cineva.
Șoferul conduse în tăcere câteva minute, apoi vorbi iarăși:
— Nu vreau să mă amestec, dar știți că nu o să fiți foarte bine primit în Aubagne dacă mergeți cu trenul?
— Cum așa? întrebă Brumaru, iar șoferul spuse:
— Orășelul Aubagne îmi pare că are un singur scop în ultima vreme: primirea și testarea recruților pentru Legiune. În gară așteaptă microbuze care să-i ducă pe candidați la centrul de recrutare. Toți străinii care rămân stingheri în gară sunt luați imediat la ochi de poliția lor militară.
— De ce? întrebă curios Brumaru, care nu fusese prevenit de o asemenea complicație.
— Pentru că străinii în Aubagne înseamnă de obicei probleme. Ori sunt părinți care vin să-și recupereze copiii, ori iubite isterice care-și revendică tații pentru copiii lor. Oricum, polițiștii lor sunt foarte eficienți, din ce-am auzit. Vă propun, dacă doar căutați pe cineva, să vă duc eu cu taxiul. Din Marsilia la Aubagne sunt 15 kilometri și vă iau numai un euro pe kilometru, iar dacă e nevoie, vă și aștept… bineînțeles, asta numai dacă credeți că merită. E-adevărat că trenul vă costă doar cinci euro, dar eu zic să vă gândiți bine înainte de a vă hotărî. Poate merită diferența…
Brumaru rămase gânditor câteva minute, cântărindu-și opțiunile, și când să spună ceva văzu că șoferul trage pe marginea drumului și oprește fără să spună nimic, privindu-l lung prin oglindă.
— S-a întâmplat ceva? întrebă alarmat Brumaru.
— Nimic deosebit, aștept doar să-mi spuneți ce-ați hotărât. Dacă mergem la Marsilia trebuie să o luăm pe acolo, arătă el drept în față, iar dacă doriți la Aubagne, trebuie să o luăm pe șoseaua de centură.
— Asta era... se liniști Brumaru. Credeam că m-a depistat deja poliția legionarilor, încercă el să facă o glumă, dar șoferul nu păru deloc amuzat.
Bani avea suficienți la el, așa că opțiunea prezentată de taximetrist îi surâdea, mai ales dacă îl găsea suficient de repede pe cel numit Mangusta. Îl privi încă o dată pe șofer prin oglinda retrovizoare și spuse:
— OK. Mergem atunci la Aubagne, la barul Legionarul.
Șoferul pufni pe nas, dar nu spuse nimic.
— Ce nu e în regulă? întrebă Brumaru ușor uimit de reacția taximetristului.
— Păi, barul ăsta e chiar sub nasul lor, la doar doi pași de Muzeul Legiunii și Centrul de Recrutare. Dar sper să vă confunde cu vreun Legionar nostalgic care a venit să-și amintească de faptele de vitejie din trecut.
Îl privi cu un ochi critic și adăugă:
— Un pic de aspect milităros aveți... părul tuns scurt... dar pe polițiștii lor nu cred că-i puteți induce în eroare, așa că ar fi bine să vă mișcați repede.
Nu dură mai mult de-un sfert de oră și ajunseră în fața barului. O clipă, Brumaru se gândi la bagajele lăsate în portbagajul taxiului și la posibilitatea ca șoferul să dispară cu ele. N-avea decât haine de schimb în ele, pentru că actele și banii îi avea asupra lui, așa că ridică din umeri nepăsător și coborî din taxi.
— Vă aștept, dar să vă grăbiți! spuse șoferul în urma lui.
În bar era semiîntuneric și, venit din lumina puternică de afară, în primul moment nu desluși decât tejgheaua lucioasă din alamă, unde un barman plictisit îl privi fără chef cum se apropie de el. În spate, la mese, se aflau deja câțiva clienți la fel de plictisiți ca și barmanul.
Deasupra raftului cu sticle era atârnat un tablou, destul de stângaci desenat, cu un legionar târându-se prin junglă cu un cuțit însângerat în mână, sub care erau scrise cursiv versurile:

„Si tu tues pour le plaisir, tu es un sanguinaire.
Si tu tues pour l’argent, tu es un mercenaire.
Mais si tu tues pour les deux, tu es un Légionnaire.”

— Aș dori să stau de vorbă cu Mangusta, spuse el privind în ochii legionarului din tablou și abia atunci își dădu seama cât de caraghioasă suna cererea lui.
Barmanul luă un pahar și începu să-l șteargă încet, în timp ce-l privea tăcut. După câteva clipe, plictisit de pahar, îl așeză pe tejghea și întrebă:
— Vi se pare cumva că ați intrat într-o grădină zoologică? Nu cunosc nici o șopârlă sau ce animal o fi ăla.
Așa cum fusese sfătuit, scoase o bancnotă de 10 euro și-o puse pe tejghea, în fața barmanului, care-și schimbă imediat părerea:
— Pe hârtia asta scrie că șopârla care-și spune Mangusta este chiar acolo, la masa din colț, spuse el și arătă spre una dintre mesele aflate în obscuritate. Hei, Mangusto! Te caută cineva! strigă el și de la masa indicată imediat se ridică un om mărunțel care se apropie repede.
Avea o față îngustă, aducând puțin cu cea a unui animal, dar Brumaru nu garanta c-ar fi fost vorba chiar de o mangustă. Întinse o mână mică și parcă lipsită de oase spre Brumaru, în timp ce-l privea atent:
— Mie mi se spune Mangusta. Ne cunoaștem de undeva?
— Nu chiar, răspunse Brumaru, strângând în silă mâna rece și umedă a celui din fața lui. M-a trimis un prieten la dumneavoastră, să vă salut…
Mangusta îi făcu semn să tacă și arătă spre barman, care părea extrem de interesat de conversația lor.
— Haideți la o masă, să nu stârnim curiozități inutile. Și să știți că prietenii prietenilor mei sunt întotdeauna bine primiți, mai ales dacă fac cinste c-un Calvados.
După ce comandă și plăti o sticlă de Calvados, care părea să fie băutura preferată a omului din fața lui, Brumaru scoase un pix din buzunar, apoi scrise cu litere de tipar pe un șervețel: Jean Valjean. Întoarse șervețelul spre omul din fața lui. Acesta îl privi abia după ce dădu pe gât paharul care-l avea în față.
Citi atent și ochii i se luminară. Întinse mâna spre Brumaru.
— Sper că prietenul nostru comun v-a spus și tariful.
— Da, mi-a spus, confirmă Brumaru, și sper ca informația primită să merite banii.
— Merită! confirmă Mangusta. Am o sursă chiar la Serviciul de Personal al Legiunii. Știu tot, despre toți!
Cum fusese informat despre ce sumă este vorba, Brumaru scoase din buzunar fișicul de zece hârtii a câte o sută de euro și i-l înmână discret Mangustei, care le numără sub masă, pe pipăite. Mulțumit, băgă banii în buzunar, îi ceru prin semne pixul și, pe același șervețel, scrise și el câteva cuvinte.
— Ar fi bine să memorați locul unde se găsește acum Jean Valjean și apoi să ardem șervețelul. Este mai sigur, chiar dacă suntem între prieteni, spuse el și făcu un semn discret spre barman.
Brumaru citi de câteva ori cuvintele de pe bilețelul improvizat, apoi i-l dădu Mangustei care, cu gesturi precise, îl rupse în bucățele mici și le dădu foc în scrumieră. Așteptă până când arseră toate bucățelele complet, apoi le fărâmiță atent printre mucurile de țigări.
— Þineți minte! Prețul traversării până în Alger e de 100 de euro, dacă aveți viză, și de 500 de euro fără. Dar bănuiesc că n-aveți…
La semnul negativ al lui Brumaru, Mangusta zâmbi parșiv:
— Ei, asta o să-l încânte pe căpitanul la care vă trimit. Are o ascunzătoare la pupa, pe care nu-i place s-o țină nefolosită.
Pe moment Brumaru își imagină cele mai sumbre scenarii, dar Mangusta îl liniști, parcă intuind la ce se gândea:
— Nu trebuie să vă fie teamă. Căpitanul la care vă trimit este de toată încrederea. Colaborez de multă vreme cu el…
„Tocmai de asta mi-e frică”, gândi Brumaru și se ridică să plece.
— Nu uitați! spuse Mangusta turnându-și încă un pahar de Calvados. Dacă vă oprește pe drum cineva de la poliția militară și vă întreabă ce-ați făcut aici, îi spuneți că l-ați căutat pe Piratul. E un fost legionar care-și făcea veacul pe aici și care-a murit anul trecut.
Brumaru nu răspunse și ieși afară, în căldura toridă a zilei de vară. Nu fu deloc mirat când văzu că, lângă taxiul care-l aștepta, se aflau doi polițiști militari care stăteau de vorbă cu șoferul.
Se apropie încet și unul dintre polițiști îl salută politicos, apoi spuse:
— Bună ziua! Actele dumneavoastră la control!
Brumaru privi spre șoferul taxiului, dar acesta tocmai își așeza în torpedo actele mașinii care îi fuseseră controlate și lui. Ezită o clipă, dar, cum nu cunoștea prea bine legislația franceză în domeniu, preferă să nu creeze probleme, mai ales că nu încălcase nici o lege până în prezent, după cunoștința lui.
Scoase pașaportul și-l înmână polițistului, apoi își luă o mină veselă și întrebă:
— Vi se pare că semăn a legionar?
Celălalt îl privi încruntat și răspunse în timp ce colegul lui își nota datele din pașaport într-un carnet:
— A evadat un legionar de vârsta dumneavoastră, așa că trebuie să controlăm toate persoanele care corespund descrierii.
O scuză ca oricare alta, și nici măcar nu puteau fi contraziși.
Primul polițist terminase de copiat datele din pașaport și-l privea la rândul lui încruntat.
Îl întrebă:
— Cu ce treburi prin Aubagne, domnule Ovidiu Brumaru?
Numele lui suna caraghios în gura polițistului francez, dar lui Brumaru nu-i ardea de râs. Își aduse aminte de sfatul Mangustei și spuse, încercând să nu pară prea grăbit:
— Am căutat un prieten… i se spune Piratul.
Polițistul îi înmână pașaportul și spuse:
— A murit anul trecut. A fost împușcat pe când ajuta un legionar să evadeze. Nu a oprit la somații…
— Așa mi s-a spus și mie, răspunse Brumaru, deși recunoscuse imediat intenția de intimidare a celor doi.
Practicase și el jocul ăsta de câteva ori, deși i se părea că trecuseră ani de zile de atunci.
— Mai aveți și alte treburi pe aici? întrebă unul din ei și Brumaru dădu din cap că nu.
— E bine asta, îl completă celălalt, pentru că Aubagne poate deveni un loc periculos pentru străinii între două vârste. Pot fi oricând confundați cu vreun dezertor.
Brumaru ocoli mașina, se urcă în taxi și, fără să privească spre cei doi polițiști, îi făcu semn șoferului să pornească.
După ce parcurseră vreo sută de metri, Brumaru întoarse capul și se uită în urmă. Cei doi polițiști, plictisiți să mai urmărească taxiul cu privirea, tocmai se pregăteau să intre în bar.
Alibiul lui cu Mangusta și cu Piratul n-avea să reziste mai mult de cinci minute după ce polițiștii aveau să stea de vorbă cu barmanul cu priviri piezișe, așa că scoase o sută de euro din buzunar și-o întinse peste umărul șoferului:
— Asta-i suplimentar dacă reușim să ajungem la dana trei fără să ne mai oprească polițiștii.
Șoferul înhăță banii și rânji:
— Or fi ei foarte buni la căsăpit oameni, dar pe șosea eu sunt regele. Mai ales că după ce ne apropiem de Marsilia nu ne mai urmăresc, pentru că polițiștii din oraș nu prea îi au la inimă.
Rege sau nu, șoferul se descurcă și, chiar dacă auziră un timp sirenele mașinii de poliție în spatele lor, în cele din urmă se pierdură pe niște drumuri lăturalnice și după o oră coborî teafăr și nevătămat pe dana trei, cu geamantanul în mână și căutând vasul Mont Blanc.


Capitolul 21

Hotel Paradis


Cândva, probabil că Hotelul Paradis din Tanene arătase ca un hotel adevărat, dar în ziua când ajunse Brumaru în el, abia se deosebea de ruinele din jur. La această primă impresie se adăugau și cele câteva găuri de proiectile din pereți, acoperite de bine, de rău cu cartoane, dar care nu împiedicau nici insectele și nici șopârlele să se plimbe prin cameră ca la ele acasă.
În schimb, prețul putea rivaliza cu cele de pe riviera franceză, așa că se hotărî să nu se uite la cheltuieli, numai să afle cât mai repede locul unde se afla Jean Valjean. Primii bani se duseră în van, pe aiurelile unui gură spartă care se lăuda că știe tot, dar se dovedi până la urmă un simplu escroc în pană de monetar.
Cum nimeni nu știa nimic și nimeni nu părea să fi auzit de Jean Valjean, în cele din urmă ajunse la concluzia că probabil nici Mangusta nu fusese chiar atât de inocent pe cât ar fi vrut să pară și că-l trăsese sfoară copios.
Deși poate că îl suspecta degeaba, pentru că pontul cu vasul Mont Blanc fusese bun și căpitanul se oferise să-l ducă chiar el de la Alger și până la Dakar, de unde urmă să se descurce cum va putea până la Kolia, un mic orășel din Guineea Franceză, ultimul loc unde fusese trimis regimentul din care făcea parte Jean Valjean. Numai că transportul pe mare cu vasul care abia plutea nu-i surâdea deloc. Risca să i se termine concediul cu mult înainte de a se apropia de țintă. Până la urmă reușise să găsească un avion care părea că datează din al doilea război mondial și, înghesuit între capre și baloți în care suspecta că sunt droguri, ajunsese la Kolia. Orășelul era complet distrus de bătăliile dintre cele două facțiuni rivale și fusese nevoit să se adăpostească în Tanene, unde, de bine, de rău, luptele încetaseră și hotelul se ținea încă pe picioare. Recepționerul se numea Sekouba Doré și, stimulat de câțiva euro, îi promisese că-l va ține la curent cu tot ce va auzi despre Regimentul II/2 al Legiunii, din care făcea parte și omul căutat de el.
Trecuseră trei zile de când se plimba în jurul hotelului, pentru că nu îndrăznea să se depărteze prea mult, mai ales că din interiorul pădurii se auzeau din când în când rafale prelungi de mitraliere și arme automate. Nu era obișnuit cu inactivitatea, așa că stătea ca pe jar. În ultima seară, când se întoarse din mica lui hoinăreală, îl văzu pe recepționer că-i face un semn discret să se apropie. Răsuflă ușurat, sperând că așteptarea lui luase sfârșit.
După ce se îndepărtară și ultimii clienți de la recepție, Sekouba Doré se aplecă spre el și șopti:
— Câțiva dintre refugiații care au venit azi au spus că legionarii au fost văzuți prin apropiere. S-au auzit focuri de mitralieră și pe-aici se știe că rebelii au numai arme de asalt Kalașnikov. Legionarii au eliberat niște oameni de afaceri francezi și cred c-o să-i aducă să-i cazeze în hotel, până când o să fie evacuați. E posibil să apară și omul dumneavoastră.
Brumaru îi mulțumi și îi întinse o hârtie de 10 euro, îngrijorat că banii pe care-i luase cu el la plecare erau pe terminate.
Adormi greu, dar în cele din urmă adormi. Gândul că este aproape de ținta lui îl făcu să aibă un vis agitat, cu urmăriri și oameni cu fețele vopsite care trăgeau în el. Se trezi la un moment dat pentru că simți o apăsare rece pe gât, dădu cu mâna s-o îndepărteze și descoperi că nu se poate mișca.
Era în patul lui, cu fața în jos și mâinile legate la spate, cu un cuțit rece și bine ascuțit la gât.
— Am auzit că mă cauți? întrebă o voce răgușită și Brumaru își aminti de cei șapte pitici și de degetele lor tăiate. „Oare o să-mi taie și mie degetul mic, după ce mă ucide?”, se întrebă el în timp ce era întors brutal cu fața în sus.
Da, îl avea în fața lui pe Jean Valjean sau pe Anton Stoicescu, exact așa cum arăta în fotografiile pe care le primise de la mama Evei.
— Vorbește încet, îl avertiză legionarul frunzărindu-i pașaportul, apoi întrebă: De ce mă cauți, domnule Ovidiu Brumaru? Ai un mandat internațional de arestare pe numele meu?
Brumaru nu simți nevoia să răspundă, ci doar clătină din cap că nu.
— Atunci de ce mă cauți? repetă întrebarea omul aplecat deasupra lui.
Brumaru își pusese și el, de multe ori, aceeași întrebare. Avea să-l găsească până la urmă pe legionar. Dar nu își pusese niciodată întrebarea ce se va întâmpla atunci. Uite că sosise momentul pe care-l aștepta de atâta vreme și el nu era în stare să răspundă la o întrebare atât de simplă.
— Vrei să mă ucizi? întrebă legionarul și un ton ușor amuzat se simțea în vocea lui.
Brumaru clătină din cap că nu și omul de deasupra lui păru că înțelege asta, dar tot nu aflase de ce străbătuse jumătate din Africa pentru a-l întâlni.
— Atunci de ce? insistă el și în cele din urmă Brumaru se hotărî să vorbească.
Tuși ușor ca să-și dreagă vocea, apoi spuse:
— Sunt ofițer criminalist și pentru mine este important să aflu adevărul. Cu orice risc.
Anton Stoicescu îl privi ciudat, ca și cum nu i-ar fi venit să creadă. Clătină neîncrezător din cap:
— Ai bătut atâta drum numai ca să afli? Ai riscat să fii ucis, pentru că, sincer să fiu, a lipsit doar un pic să te las în pat cu gâtul tăiat, numai ca să afli?
— Da, confirmă Brumaru. Vreau să aflu adevăratul motiv. E greu de înțeles, dar oarecum e ca în poezia lui Arghezi: „Vreau să te pipăi și să urlu: «Este!».
Legionarul îl privi ciudat, apoi luă cuțitul și îi tăie legăturile care-i țineau mâinile imobilizate. Scoase un telefon și-l ținu în fața lui Brumaru, apoi porni filmulețul cu Albă ca Zăpada.
— L-am văzut și eu pe internet, așa că am bănuit că acesta ar fi motivul crimelor.
Legionarul tastă ceva pe telefon, apoi spuse:
— Uită-te, te rog, și la filmul ăsta. Dacă din primul nu-ți dai seama bine ce se-ntâmplă, ba chiar la un moment dat fata pare și ea o participantă entuziastă la filmări, în al doilea se vede clar că ea era drogată de către un bărbat căruia ceilalți nu-i spun pe nume. Îi spun doar Regizorul.
Legionarul îl lăsă să urmărească filmul, apoi adăugă:
— Este ceea ce se cheamă un making-of, adică un filmuleț despre felul cum s-a realizat filmul cu adevărat. Până n-am văzut filmul ăsta, încă mai credeam că Eva are partea ei de vină și că poate își meritase soarta, dacă a fost atât de ușuratică. Apoi m-am convins de nevinovăția ei, ba chiar și de faptul că piticii sunt oarecum victime colaterale, iar principalul vinovat este Regizorul. I-ai recunoscut vocea, când dădea prețioasele indicații regizorale?
— Nu, spuse Brumaru. Deși mi pare extrem de cunoscută.
— Așa mi s-a părut și mie, și până la urmă am primit confirmarea de la ultimul pitic ucis. Regizorul își proteja identitatea și numai prin el făcea toate plățile către ceilalți pitici. La filmări apărea când totul era deja pregătit și atât Eva cât și piticii erau fie beți, fie drogați.
— L-ai ucis și pe el? întrebă Brumaru.
— Nu încă, recunoscu legionarul cu o ușoară părere de rău. Mi s-au terminat și concediul, și timpul acordat pentru misiune.
Zâmbi crud și continuă:
— O să-l omor anul viitor pe vremea asta. Atunci îmi iau ultimul concediu, pentru că pe urmă îmi expiră contractul cu Legiunea. E un om important acum. Până la anul o să ajungă și mai important, dar asta nu mai contează. Tot îl omor. O să fie mult mai bine păzit și uciderea lui o să fie o adevărată provocare.
— Ciudat mod de a-ți petrece concediul, comentă Brumaru și tot ce obținu fu un hohot de râs.
— Nu cred că ești cel mai indicat să critici felul în care îmi petrec eu concediul. Uită-te la tine! Nu era mai bine să-ți cheltui banii în Tahiti, cu colega ta?
— Știi și asta? se miră Brumaru.
— Știam tot pentru că cineva, nu spun cine, a montat un microfon în suportul de polistiren, așa că auzeam și urmăream ipotezele voastre live.
O vreme se priviră în tăcere, apoi legionarul întrebă:
— Ei, ești mulțumit? Ai aflat tot ce te interesa?
Brumaru dădu din umeri:
— Să zicem că-ți înțeleg motivația parțial în cazul piticilor și chiar al Regizorului, dar camaradul de arme? De ce-a fost nevoie să-l ucizi?
Legionarul zâmbi disprețuitor:
— În cazul lui am fost poate cel mai motivat. Dezertarea pe timp de război s-a pedepsit întotdeauna cu moartea.
— Franța nu este în război, din câte știu eu, răspunse Brumaru.
— Franța nu, dar Legiunea Străină da. Legiunea este tot timpul în război fie într-un loc, fie în altul. Și, dacă vrei să știi concret ce s-a întâmplat, ei bine, „camaradul” meu și-a abandonat colegii dintr-un cuib de mitralieră și-a fugit acasă cu prima ocazie, când a auzit că mândra lui își face de cap cu altul. El trebuia să asigure spatele celor din cuib, dar, pentru că n-a făcut-o, au fost luați ca din oală și împușcați. Legiunea nu iartă așa ceva.
— Cineva mi-a spus despre tine că te-ai dezumanizat cu totul și că te-ai transformat într-o mașină de ucis.
— Deja vorbim ca să ne aflăm în treabă. Bineînțeles că m-am transformat într-o mașină de ucis, pentru că ăsta a fost singurul mod în care puteam supraviețui. În primele zile după ce-am ajuns în Legiune am învățat o poezie care sună cam așa:

„Dacă ucizi pentru plăcere, ești un sadic.
Daca ucizi pentru bani, ești un mercenar.
Dar daca ucizi pentru amândouă, ești un legionar…”

— Am văzut-o pe peretele barului din Aubagne.
— E și acolo, dar mai e și-n inimile noastre… O vreme am luat poezia în glumă, pe urmă mi-am dat seama că cei mai buni dintre legionari erau tocmai cei care se potriveau cu versurile ei.
— Și după ce-o să termini cu Legiunea ce-o să faci? Nu poți rămâne o viață întreagă aici.
Legionarul se ridică de pe pat, băgă cuțitul în teacă și spuse:
— După ce-l omor la anul pe Regizor, mai am un an și-mi expiră contractul. Probabil mă-ntorc în țară să-l ucid pe Regizor și să fac ordine.
— Ce înțelegi prin „să faci ordine”? întrebă Brumaru.
— Păi, o să-i ucid pe toți criminalii care scapă datorită tertipurilor avocățești. Cel puțin o bună parte din ei. Așa că, dragă comisare, du-te acasă și odihnește-te. De anul viitor o să ai foarte multă treabă.
Legionarul se urcă pe pervazul ferestrei și dispăru tăcut în noapte, asemenea unei feline uriașe, iar Brumaru își căută pașaportul și își numără puținii bani rămași, pregătindu-se să se întoarcă acasă.


Capitolul 22

În loc de epilog


La prima ședință a Brigăzii Omucideri la care participă după revenirea din concediu, Comisarul Brumaru etala o față bronzată și, chiar dacă nu arăta foarte fericit, părea oarecum împăcat cu sine însuși. Colegii lui mustăceau, dar el era mulțumit. Îl descoperise pe autorul crimelor, iar faptul că nu-l putea aduce în fața justiției nu părea să mai aibă atâta importanță pentru el, deși uneori îl încerca un sentiment de vinovăție pentru asta.
— Ei, cum a fost în concediu? întrebă comisarul-șef abia ascunzându-și un zâmbet.
— Bine, răspunse Brumaru cu o jumătate de voce.
Nu dorea să dea amănunte, dar nici nu era capabil acum să inventeze minciuni în care să se încurce mai târziu.
— Mă bucur să aud asta… Pentru că noi, aici, în timp ce dumneata te odihneai, am rezolvat cazul.
Spusese toate astea cu pauze lungi. Privind din când în când spre Brumaru, se apropie de masa cu probe și ridică pixul greu și butucănos al celei de-a șaptea victime, viceprimarul pitic care fusese ucis în butoiul cu apă regală.
I-l întinse comisarului spre a-l cerceta și zise cu un zâmbet larg:
— Rezolvarea era aici, în pixul ăsta, care are încorporată o mini cameră ascunsă. Se pare că viceprimarul nostru se simțea amenințat de cineva, pentru că îl pornea de fiecare dată când ieșea din Primărie și îl oprea doar atunci când ajungea acasă. Spre norocul nostru, a procedat la fel și în seara în care a fost ucis, așa că a înregistrat toată crima… și pe criminal, firește. Vrei să vezi?
— Vreau! Sigur că vreau! răspunse comisarul și speră să nu se observe cât de tare îi tremura vocea.
— Stimată colega, te rog! i se adresă comisarul protocolar Alinei și aceasta se apropie de el, îi luă pixul din mână și, apăsând un buton minuscul, îl desfăcu în două bucăți.
Una dintre părți avea un conector USB, pe care fata îl racordă la proiector, în timp ce unul dintre inspectorii mai tineri lăsă jaluzelele. Pe ecran se desfășura una dintre serile obișnuite ale viceprimarului.
— Imediat ajung și la seara în care a fost ucis, se scuză fata și, ajutându-se de cursorul mouse-ului, derulă filmul mai spre final.
Pe ecran, Anton Stoicescu sau Legionarul, cum se obișnuiseră să-i spună în ultimul timp, își apropie fața de cameră și întrebă:
— Hai, adună-te și vorbește românește dacă vrei să scapi de chin. Cine este regizorul?
— Ustură, spuse viceprimarul în ungurește. Groaznic ustură...
— Știu că ustură, spuse calm Legionarul… nu știu dacă mă-nțelegi, dar ăsta a fost scopul… ca să-mi spui cum îl cheamă pe regizor. Am o bănuială, dar vreau să-mi confirmi tu. Deci pentru ultima dată te întreb: știi cum se numește regizorul filmului?
— Ighen, spuse stins viceprimarul.
— Bănuiam eu. Acum vrei să-mi spui?
— Ighen, răspunse stins viceprimarul, iar Legionarul se apropie și mai mult de cameră.
— Bănuiam eu..., spuse el după ce auzi răspunsul. La anu’ o să-l ucid și pe el, pentru că mi-am terminat concediul pe anul ăsta.
Se mai auzi un zgomot ca de luptă, după care urmară numai sunete confuze și un vaiet continuu, până când se auziră sirenele mașinilor de poliție. Erau chiar cele în care veniseră ei și figura comisarului Brumaru acoperi tot ecranul când spuse:
— Aici! strigă el spre ceilalți. Veniți cu mașinile aici și luminați locul cu farurile!
În fundal se auzi și vocea Alinei comentând:
— Doamne, ce monstru a putut să facă asta?
Urmau apoi imagini confuze din timpul cât viceprimarul era ridicat din butoi și așezat pe prelată. Alina opri proiectorul și inspectorul Crăciun ridică jaluzelele și în cameră se făcu lumină din nou.
Văzuseră de nenumărate ori filmul, dar tot erau impresionați. Într-un târziu comisarul-șef își reveni și spuse.
— Filmul, împreună cu fotografia în care Legionarul apare alături de Eva, au convins un complet de judecată încă de la prima prezentare a probelor. La ora actuală avem un mandat de arestare pe numele lui Anton Stoicescu și chiar în timp ce vorbim se lucrează la acte pentru a se emite un mandat internațional de arestare de către Interpol.
Era mândru și se vedea asta pe fața lui radioasă:
— După cum vezi, datorită eforturilor noastre conjugate, cazul a fost rezolvat și așa am închis gura tuturor. De-acum e treaba altora să-l aducă în fața justiției. Noi ne-am rezolvat partea noastră de treabă cu brio, așa că ticălosul ăla de ziarist n-are decât să ne pupe-n fund.
Toți făcură ochii mari pentru că nu erau obișnuiți să-l vadă pe comisarul-șef luat de val, nici măcar în momentele când era cuprins de euforie.
În timp ce Alina își făcea de lucru cu proiectorul, iar ceilalți păreau preocupați să se laude unul pe altul, Brumaru profită de un moment de liniște și strecură întrebarea:
— Am o curiozitate totuși. Cine a descoperit că pixul are încorporată o cameră de filmat ?
Fața comisarului-șef se lumină într-un zâmbet larg și o prinse protector pe Alina de după umeri:
— Mai are rost să-ntrebi? Bineînțeles că Minitehnicus a noastră. Și pot să-ți spun că, fără să vrei, ai avut un rol în această descoperire.
— Cum așa? întrebă Brumaru mirat.
— Păi, imediat după ce-ai dat telefon din București c-ai ajuns cu bine în țară, Alina noastră s-a dus glonț la pix și l-a desfăcut în două. Acum bineînțeles că trebuie să mă gândesc la o recompensă…
Văzând că Alina începe să zâmbească, completă repede:
— Te rog, nu începe iar cu excursia în Tahiti, că m-ai exasperat cu ea. Uite, dacă vrei, pot să-ți fac rost de un bilet la mare, prin sindicat. Chiar dacă pentru asta trebuie să renunț la al meu…
— Nu, mulțumesc! spuse fata și îl privi pe Brumaru ca și cum ar fi gândit: „premiul meu este că s-a întors cu bine acasă”.
Brumaru își feri privirea și nu spuse nimic. Își imagină cum ar fi reacționat legionarul dacă i-ar fi spus că există un mandat internațional de arestare pe numele lui și că trebuie să îl aresteze.
Își pipăi cicatricea subțire lăsată de cuțitul legionarului pe gâtul său și întrebă ca să abată atenția de la el:
— Și cum rămâne cu amenințarea legionarului c-o să se întoarcă anul viitor să-l ucidă pe Regizor?
Comisarul-șef ridică din umeri:
— Eu ce să spun? Mi-am anunțat șefii, n-au decât să hotărască ei! La urma urmei, e demnitar și e păzit de SPP. N-au decât să-l păzească ei! Eu n-am să mișc un deget pentru el, dacă se dovedește că el e Regizorul. Să nu uităm următorul principiu de drept: Primum non nocere!
— Ãsta-i din medicină, domnule comisar-șef, spuse zâmbitoare Alina.
— Crezi că nu știu? Voiam doar să vă pun la încercare. Dar văd că se aplică foarte bine și aici. Nu putem încerca să facem bine făcând mai mult rău. Să-i lăsăm pe alții să hotărască asta. Noi să ne vedem mai bine de treabă și să golim Camera de Probe, în așteptarea viitoarelor cazuri.
Pe când mutau probele în arhiva din subsol, Brumaru desfăcu foile de hârtie cu piticii de pe panoul de polistiren și luă microfonul plantat acolo, fără să-l observe cineva. Știa că nu face bine ascunzând o asemenea probă, dar simțea că asta era cea mai mică dintre ilegalitățile pe care va fi nevoit să le facă dacă legionarul se va întoarce în țară. Și, din cele zece minute cât discutase cu el, era convins de-un singur lucru: înaltul demnitar, protejat sau nu, va fi ucis anul viitor.