agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2016-07-21 | | Someșan Sergiu Despăgubiri de război Există mai multe minuni în lume decât purici în blana unui câine – Lao Þing – învățat chinez din secolul II B.C. Încă din prima zi de lucru a Evei, noua mea secretară, am văzut acest afiș așezat de ea la vedere chiar deasupra siglei firmei. „Există mai multe minuni în lume decât purici în blana unui câine – Lao Þing – învățat chinez din secolul III.” Era realizat din litere care imitau caracterele chinezești pe ceea ce părea a fi o hârtie de mătase și era suficient de bine realizat încât să se potrivească în orice decor. Nu mai auzisem până atunci nici de Lao Þing și nici de butada lui dar am hotărât să nu întreb nimic; cel puțin nu atâta vreme cât exista Google! Așa cum mi s-a părut normal am întrebat-o cum se descurcă în prima zi de muncă. Aveam o mică firmă care se ocupa cu creșterea și comercializarea plantelor exotice. Criza mă afectase destul de puțin pentru că cei care făceau parte din comunitatea amatorilor de rarități botanice formau un fel de casta închisă care nu prea ducea lipsă de bani. E drept că și eu încercam să îmi păstrez reputația intactă, lucru foarte important într-o astfel de afacere. Uneori am dat exemplare superbe în pierdere numai pentru a-mi păstra un client sau pentru a-mi face puțină reclamă. Pozele superbe ale exemplarelor vândute de mine erau peste tot pe net și în revistele de specialitate iar comenzile curgeau una după alta. Pentru specimene mai deosebite făceam o listă de așteptare care se lungea de la un an la altul dar până la urmă nu lăsam nici un client nesatisfăcut. De fapt treaba secretarei chiar asta era: să actualizeze lista de așteptare și dacă nu puteam crește chiar noi planta solicitată să ia legătura cu furnizorii noștri și să urgenteze comenzile. Plus alte câteva lucrări mărunte de secretariat pentru că așa cum am mai spus firma era destul de mică. Eva mi-a răspuns că se descurcă foarte bine și chiar când să plec a sunat telefonul astfel că am asistat la o discuție care m-a cam pus pe gânduri. Cel care sunase era Max Resler, un evreu afurisit care conducea o firmă aproape concurentă. Spun aproape, pentru că el comercializa plante de toate felurile nu doar din cele exotice, dar în cantități care sfidau bunul simț. Rar de tot se ivea pe lista lui vreo plantă de care să am nevoie și chiar și în acest caz evitam să iau legătura cu el de frică să nu îmi scape vreo informație crucială. Avea un talent aparte de a mă trage de limbă lucru care mă înfuria îngrozitor mai ales după ce îmi scăpa fără să vreau vreun nume sau altă relație importantă. Din acest motiv doamna Lidia, fosta mea secretară m-a sfătuit de nenumărate ori ca pe cât posibil să țin legătura cu el numai prin email ca să nu mă mai dau de gol. Așa că în ultimul timp am evitat să apelez la firma lui pentru că era genul de comerciant care ar fi fost în stare să vândă frigidere eschimoșilor. Întotdeauna după câte o discuție cu el mă trezeam că am cumpărat mai mult, mai scump și cu totul altceva decât aveam nevoie. Chiar înainte de a se pensiona doamna Lidia, am aflat că Resler primise un transport de iriși africani din care aș fi avut nevoie de câteva zeci de bucăți pentru un club privat ai cărui membrii apreciau în mod deosebit asemănarea dintre petalele irisului și capul unui leu. Tocmai în ideea de a evita o discuție directă cu el am preferat să îi trimit un email apoi, cum nu mi-a răspuns nimeni la el, am uitat de toată afacerea. Se vede treaba că asta îl sâcâia pe Max, dovadă telefonul de acum. Aș fi vrut să-i spun fetei să întrerupă legătura cât să-i spun ceva despre firea dificilă a interlocutorului dar Eva deja răsfoia fișele doamnei Lidia. Eva asculta preocupată în timp ce parcurgea în viteză fișa arțăgosului interlocutor apoi răspunse: — Dar nici vorbă să vă neglijăm domnule Resler! Cum am putea să ne permitem așa ceva tocmai cu dumneavoastră care sunteți unul dintre cei mai importanți furnizori ai noștri. Singura încurcătură este că doamna Lidia s-a pensionat și că a fost nevoită să plece urgent pentru a-și rezolva o problemă de sănătate așa că nu am avut foarte mult timp să mă pun la punct cu toate problemele. Îmi cer mii de scuze pentru asta. Și cu ocazia asta permiteți-mi să mă și prezint: mă numesc Eva Walsh și voi fi de azi înainte legătura dumneavoastră cu firma „Superb Flowers”. Ascultă câteva clipe în receptor apoi îmi zâmbi și își puse delicat un deget pe buze ca să îmi facă semn să tac și pe urmă răspunse: — Îmi pare rău domnule Resler dar șeful a plecat acum câteva minute să vadă unul din magazinele din oraș. Dar sunt sigură că același lucru vi l-ar fi spus și el. Avem în continuare nevoie de iriși dar la prețul obișnuit. Și mă gândesc că poate că nu ar strica ca pentru a pune sub bune auspicii începutul colaborării noastră să îmi oferiți o mică reducere ca să mă pot lăuda și eu cu ceva în fața patronului. Făcu o mică grimasă auzind răspunsul lui Resler apoi își compuse cel mai fermecător zâmbet ce mi-a fost dat să îl văd și spuse dulce: — Sunt sigură că șeful meu ar aprecia o reducere de 2% dar eu aș propune mai degrabă 25% și să vă cumpăram tot stocul de iriși africani. Nu uitați că se apropie sărbătoarea Șavuot și orice act de bunăvoință va fi bine văzut în ochii Domnului. S-a făcut că nu vede cum m-am apucat cu mâinile de cap și zâmbi mai departe telefonului susurând: — Foarte bine domnule Resler! Așa rămâne atunci: vă cumpărăm toți cei patru sute de iriși africani cu o reducere de 20%. A fost o plăcere să facem afaceri cu dumneavoastră. Puse receptorul în furcă și se întoarse cu același zâmbet strălucitor spre mine spunând: — Știu ce vreți să spuneți domnule Adams: clubul „ Lion Gates” nu a cumpărat niciodată mai mult de cincizeci de iriși africani o dată: am văzut în fișă. Dar asta numai pentru că nu li s-a explicat că ar fi mult mai elegant ca pe fiecare masă să fie patru iriși africani și nu doar unul, în așa fel încât fiecare client să privească drept în față imaginea leului formată în mod atât de minunat de petalele irisului. Am putea să le livrăm irișii în ghivece cu motive africane și astfel am putea dubla prețul de livrare fără nici o problemă. Am dat să spun ceva dar Eva mai avea ceva de adăugat: — Am văzut că mai există cel puțin trei cluburi și cinci restaurante în oraș care au cuvântul „leu” în componența numelui. Dacă li s-ar explica în mod discret că cel mai select club din oraș a găsit de cuviință să își împrospăteze și să înnobileze estetica interioară prin folosirea irișilor africani sunt sigură că ar cumpăra bucuroși diferența care ne-ar rămâne. Am rămas cu gura ușor căscată: am privit afișul apoi iar pe Eva și tot ce am putut spune a fost: — Sunt sigur că dumneata ești una din minunile lumii de care vorbește Lao Þing și nicidecum unul din animalele acelea mici care populează blana câinilor. A zâmbit la modul meu complicat prin care i-am adus primul meu compliment și am dat să plec dar m-am oprit în ușă ros de curiozitate și am întrebat: — În familia dumitale există cumva evrei? Mi s-a părut că l-ai atins pe Resler chiar unde îl doare. Este un evreu destul de religios ca să țină cu sfințenie toate sărbătorile religiei lui. — Sunt irlandeză domnule Adams, născută în Irlanda dar venită de mic copil cu părinții în State. Cât despre domnul Resler am citit în fișele doamnei Lidia cam tot ce aveam nevoie ca să pot purta o discuție convenabilă cu dânsul. Iar bunicul meu din partea tatălui mi-a spus chiar înainte de a pleca spre America: „copila mea dacă vei nimeri vreodată la masă cu pisicile nu uita să miauni la fel ca ele; dacă vei ajunge însă în cușca câinilor tot ce îți rămâne de făcut este să latri.” — Și dacă vei ajunge la o florărie nu ți-a spus ce trebuie să faci? A ridicat din umeri și a spus în timp ce aranja înapoi în biblioraft fișele doamnei Lidia: — Asta nu mai trebuie să îmi spună nimeni pentru că văd și singură: într-o florărie va trebui să fiu ca un iris. Dar nu unul african ci un iris irlandez albastru. Nu-i așa? Odată cu întrebarea a ridicat spre mine doi ochi atât de albaștri încât păreau într-adevăr doi iriși irlandezi desprinși parcă din rafturile cu flori. Am dat doar din cap și am ieșit afară cuprins de sentimente amestecate. Pe doamna Lidia pe care o moștenisem de la tatăl meu împreună cu afacerea nu era nevoie să o întreb nimic și adevărul este că nici ea nu mă întreba aproape niciodată nimic. Era o secretară bună, corectă și eficientă dar niciodată nu avea nici o inițiativă ba dimpotrivă părea de-a dreptul reticentă la schimbări și la tot ce nu se încadra într-un anumit tipar pe care ea îl cunoștea bine. Să fie oare numai vârsta de vină? Doamna Lidia se apropia de șaizeci de ani atunci când am preluat eu firma pe când Eva părea să aibă douăzeci cel mult douăzeci și doi de ani. Singura dată când mi s-a părut că doamna Lidia a depășit puțin barierele pe care singură și le stabilise a fost atunci când a plecat. Tocmai terminase instruirea noii secretare și după ce a terminat a trecut pe la mine pe la birou să își ia rămas bun. I-am urat toate cele bune și la final am întrebat-o dacă crede că Eva se va descurca. — Se va descurca, se va descurca, m-a liniștit doamna Lidia zâmbind. Se va descurca atât de bine încât înainte să vă dați seama firma „Superb Flowers” se va numi „Superb Flowers - Adams și fiii”. A ieșit zâmbind înainte să apuc să o rog să îmi explice ce a vrut să spună. Doar nu eram nici măcar căsătorit așa că de unde fii? Sau își imagina cumva că Eva o să încerce să mă seducă? Va trebui să stau cu ochii pe ea mi-am spus eu și amintindu-mi de formele ei apetisante mi-am spus ca asta nici nu ar trebui să fie așa de greu. Apoi mi-am spus că de fapt nu asta am vrut să spun și tot contrazicându-mă singur pe tema asta am ajuns la hala de ambalare unde mă aștepta a doua surpriză pe ziua de azi. Marko, băiatul angajat recent de mine, împacheta atent sub supravegherea lui Tom, un transport urgent de cactuși aurii. Mâinile lui Marko se mișcau ușor și rând pe rând ghivecele cu cactuși își găseau locul între bucățile de polistiren pregătite din timp. Deși pare floare la ureche ambalatul cactușilor este una din cele mai dificile operații și în cazul cactușilor aurii cu atât mai mult. Toată frumusețea lor rezidă tocmai în spinii aurii lungi de câțiva centimetri și care trebuie să ajungă intacți la clienți. Aveam forme de polistiren care se îmbinau perfect peste ghiveci și meținând astfel cactusul relativ nemișcat în timpul transportului. Dar nu era nici pe departe așa de ușor cum pare să te ferești de acele subțiri și elastice ale cactusului care parcă îți urmăreau mâinile cu îndemânare de pisic jucăuș. Asta pentru că la fel ca orice cactuși din genul Haageocereus, cactușii aurii aveau sub rândul principal de spini încă un rând mai scurt și mai periculos. Și totuși Marko părea că se descurcă fără să se înțepe după numai câteva ore de practică. Urmărindu-i de la depărtare mâinile care i se mișcau cu agilitate aveai impresia că și-a petrecut toată viața numai printre cactuși și flori. În timp ce mă apropiam Tom îmi făcu semnul victoriei peste umărul băiatului. Se pare că bătrânul Tom, destul de morocănos de felul lui găsise în sfârșit pe cineva de care era mulțumit. Atât Eva cât și Marko au apărut în viața mea acum câteva zile în mod aproape miraculos. Eram în oraș în drum spre unul din magazine când s-a pornit brusc o ploaie torențială. Amintindu-mi că magazinul avea cinci tarabe stradale pe care își expunea florile am grăbit pasul cu gândul să le ajut pe cele două vânzătoare să ducă ghivecele în magazin. Până să ajung, ele două, ajutate de Eva și Marko au reușit să ducă toate florile la adăpost. Când am intrat am văzut că una din vânzătoare, recunoscătoare, le arăta celor doi magazinul iar cealaltă s-a apropiat discret de mine și m-a întrebat dacă ar putea să le dea ceva din magazin drept răsplată pentru că fără ajutorul lor o mulțime de flori ar fi fost total compromise. I-am privit pe cei doi cum ascultau explicațiile vânzătoarei și cum atingeau cu delicatețe florile. „Oameni ăștia chiar iubesc florile” mi-am spus și m-am hotărât să le ofer ceva mai mult decât o floare sau un buchet drept cadou. Din vorbă în vorbă am aflat că amândoi erau în căutarea unui loc de muncă astfel că i-am luat cu mine la firmă și pe Marko l-am prezentat lui Tom, iar pe Eva, doamnei Lidia. Tom de multă vreme se plângea că nu mai face față volumului tot mai mare de muncă iar despre secretară știam de câteva luni că va trebui să îi găsesc înlocuitoare, dar tot amânam cu speranța că problema se va rezolva de la sine. Nu îmi venea să cred ce noroc avusesem și mulțumit de mine însumi am intrat în biroul meu și am pornit calculatorul. Mai aveam câteva mici probleme de lămurit pentru ca mulțumirea mea să fie deplină. Despre Lao Þing nu am aflat nimic. Google nu știa mare lucru sau poate că era mână în mână cu Eva și nu voia să îmi spună. Cunoștea doua sute și ceva de milioane de Lao dar numai o mie de Þing dar despre Lao Þing nimic. Aici era o mică enigmă pe care eram hotărât să o rezolv, chiar dacă simțeam că era lipsită de importanță. Oricum pentru prima dată de la preluarea firmei simțeam că mă puteam relaxa deși motivele nu îmi erau foarte clare. Poate că fusesem și eu molipsit de energia tinerei secretare sau pur și simplu eram mulțumit de felul cum decurgeau lucrurile. Și așa, fără să bag aproape de seamă zilele au început să se scurgă una după alta, profitul ajungând și el pe o pantă ascendentă lucru care mi-a permis să mai angajez doi oameni, să repar și să modernizez vechea seră, să înființez un mic atelier de ceramică unde confecționam ghivece personalizate. Era încă o idee strălucită a Evei pe lângă multe altele pe care le punea una după alta în aplicare cu o energie pe care uneori o invidiam. Marko avea ceva probleme cu serviciul de imigrare pentru că nu numai că vorbea extrem de puțin engleza dar când îl întrebai cum a ajuns în America se cufunda într-o tăcere posacă. Tot Eva a fost cea care a scos cu greu adevărul de la el: era croat și toată familia lui fusese masacrată de sârbi pe stadionul din Vukovar în anul 1991. El a scăpat ca prin minune pentru că mama lui căzuse peste el și l-a adăpostit cu trupul ei de gloanțele ucigașe. A stat acolo până noaptea târziu și când a ieșit a fost salvat de un sârb bătrân care a aranjat după câțiva ani ca el să ajungă în State. Îmi explicam acum de ce tresărea la zgomote puternice și uneori se oprea din treabă și rămânea cu ochii pierduți în depărtare. M-am bucurat că soarta l-a scos în calea mea și când am aflat că nu are unde să doarmă am făcut rost de o canapea și l-am lăsat să doarmă în cămăruța de la capătul serelor. Eva s-a ocupat de actele lui și mi-a promis că în cel mult un an îl face cetățean american cu drepturi depline. Într-una din zile a venit la mine în birou și mi-a arătat un CD. — E cu muzică croată, l-am cumpărat pentru Marko, dar aș vrea să îl ascultați și dumneavoastră. Era o muzică ritmată în care spunea Eva se putea recunoaște toată resemnarea și în același timp speranța popoarelor slave. Era vorba în ele despre dragoste, despărțire, jale, dor, depărtări, trădări și ochi negri care nu se pot uita. Fără să înțeleg nici un cuvânt, furat numai de linia melodică după câteva minute m-am trezit cu ochii în lacrimi. — Nu trebuie să vă fie rușine, a spus Eva văzând că încerc să mă șterg pe furiș. Așa am pățit și eu când am ascultat prima dată cântecele. „ Da, dar tu ești fată, ai voie să plângi când vrei” aș fi vrut eu să spun, dar în loc de asta am rugat-o să îmi cumpere și mie un CD cu muzică croată. Când să plece i-am spus: — Știi ce nu înțeleg? Cum este posibil ca cineva să vrea să omoare oameni care iubesc și cântă o asemenea muzică? Eva m-a privit lung cu ochii ei albaștri ca doi iriși irlandezi apoi mi-a răspuns: — La fel de bine cum oamenii care iubesc o astfel de muzică pot ucide și ei la rândul lor. După numai patru ani croații au masacrat civili sârbi care se refugiau din calea războiului pe șoseaua din Petrovac. Căruțele erau pline cu bătrâni și copii care au plătit cu viața pentru masacrele pe care nu ei le comiseseră. Toți de pe această șosea au fost bombardați ore întregi de aviația croată. Făcu o pauză cu ochii în zare gândindu-se poate la Irlanda ei natală apoi continuă: — Războiul, indiferent de cauza pentru care e purtat, e prostia maximă și ultimă a speciei umane. Am ridicat din umeri: — Se pare că asta este o caracteristică specifică speciei umane așa că nu prea avem ce face. Eva avea însă altă părere așa că scutură cu îndărătnicie din cap: — De câte ori guvernanții nu mai găsesc soluții la problemele curente decretează starea marțială și strigă “Aux armes, citoyens!”. Bunicul meu a fost primul care m-a încurajat să vin în America spunând că aici cetățenii sunt mai mulți și în cazul în care va răsuna chemarea există șansa să îmi vină rândul mai târziu. Deci politicienii sunt de vină… dacă ar dispărea ei sunt sigură că ar dispărea și războaiele. Am privit-o cum strângea înflăcărată din pumnii mici și mă privea cu ochi scânteietori și mi-a părut rău să o aduc cu picioarele pe pământ: — Eva, dragă, noi vindem flori nu eradicăm politicieni. Și chiar dacă am găsi cum să-i stârpim pe cei de acum ca pe păduchii de trandafiri sunt sigur că în numai câțiva ani ar apărea alții. Întotdeauna se vor găsi unii care să se așeze în fruntea noastră spunând că ei se pricep cel mai bine să ne conducă, iar când vor da de greu și ei la rândul lor vor striga “Aux armes, citoyens!”. Eva zâmbi și spuse: — Aveți perfectă dreptate, ca de obicei…Deci armele trebuie eradicate nu politicienii. Am să mă gândesc la asta. A plecat cu CD-ul cu muzică pentru Marko făcându-mă să zâmbesc ușor în urma ei deși poate că nu ar fi trebuit să o fac. În scurtul timp de când o cunoșteam încă nu avusese nici o idee pe care până la urmă să nu o pună în aplicare. Dar nici chiar pe Eva nu o vedeam în stare să scape lumea de politicieni. Sau de arme. * Au trecut câteva zile și am uitat cu totul de mica noastră discuție prins cum eram de rutina zilnică. Tocmai împachetam împreună cu Tom și Marko un lot delicat de orhidee când dinspre oficiu și-a făcut apariția Eva fluturând agitată în mână o foaie de hârtie: — Șefu’ v-am printat un email pe care cred că ar trebui să îl vedeți urgent. Mi-am dat seama de gravitatea problemei încă de la primul rând al emailului la care se aștepta un răspuns urgent: era vorba de o comandă de o mie de agave albastre varianta variegata. Livrarea nu era foarte urgentă dar confirmarea comenzii da. Și un soi de rara avis în afacerea mea: se oferea plata întregii comenzi în avans. I-am zâmbit Evei și i-am spus: — Confirmă comanda… — Șefu’, nu avem decât trei agave albastre pe stoc. Nu aveam nevoie să consult fișele de inventar ca să știu câte exemplare de agave albastre avem așa că am continuat: — Confirmă comanda și pe urmă încalecă telefonul și nu te oprești până nu mai obții încă 997 de exemplare de agave albastre varianta variegata. Încercă mai întâi la Resler. M-a privit și a oftat dar cum mai făcuse și altădată așa ceva nu mă îndoiam că va reuși să se descurce. După ce a plecat am început să ambalez cu Tom și Marko orhideele dar gândul îmi stătea numai la comanda de agave albastre. Din câte știam agava albastră, mai ales varianta vărgată deși o adevărată minunăție în sine nu era foarte căutată în special datorită costului destul de piperat și la urma urmei nu se deosebea decât prin culoare de surata ei banală și verde. Încă mă mai gândeam la ciudățenia acestei comenzi când am văzut-o iar pe Eva. Avea încă un print în mână și în ochi o ușoară neliniște: Mi-a întins foaia și mi-a spus: — Am confirmat comanda și în câteva minute au transferat toată suma. Dar emailul acesta îmi pare ciudat… Am coborât ochii pe foaia de hârtie și am citit că o condiție specială a comenzii este ca plantele să fie ambalate în timpul transportului în hârtie de ambalaj curată și fără înscrisuri pe ea. Se solicita în mod expres ca plantele să nu fie ambalate în ziare pentru că se puteau încărca negativ de la știrile din paginile lor. Am privit în ochii albaștri ai Evei și mi-am adus aminte ce mi-a spus Tom acum câteva zile când am plecat cu el la o bere: toți angajații firmei erau convinși că între mine și tânăra secretară este o relație destul de strânsă. Poate că nu ar strica să trec la fapte dacă și așa toată lumea este convinsă de asta. Cred că o parte din gândul acesta mi s-a citit în ochi pentru că Eva a plecat ochii în jos și a roșit puțin. Și-a mușcat buza de jos apoi m-a privit drept în ochi și mi-a spus: — Șefu… vreți să ne concentrăm puțin pe emailul acesta? Dar mie mi s-a părut că sună: „șefule hai să rezolvăm naibii problema asta ca să ne putem ocupa pe urmă de noi” Am scuturat din cap ca să îmi revin și am arătat spre Tom care tocmai închidea lăzile: — Nu am folosit în viața mea ziare pentru împachetatul plantelor. Doar carton ondulat de ambalaj și polistiren expandat. Poți să confirmi că dorința lor este lege pentru noi… A plecat să confirme, dar eu rămăsesem cu gândul la ciudata cerință a clientului. De-a lungul timpului de când preluasem firma întâlnisem tot felul de dorințe care mai de care mai ciudată, dar atâta vreme cât nu încălcau legea și clientul plătea nu mă împotriveam niciodată. Așa cum am bănuit în numai trei zile Eva primise confirmarea pentru toate cele 997 de agave albastre care ne lipseau. După numai câteva zile aveam hala de depozitare scânteind în albastru pal de la agavele înșirate peste tot și pentru că veneau de la o mulțime de furnizori arătau destul de diferit așa că într-o încercare de uniformizare am început să le transferăm în ghivece produse de noi. Abia am terminat replantarea lor că am mai primit încă un email de la client: eram rugați să le mai ținem încă patruzeci de zile în cele mai bune condiții pe care le puteam oferi. Clientul urma să plătească acest efort suplimentar dar mai avea încă o cerință, de fapt chiar două: era foarte important ca toate ghivecele cu agave să stea împreună la cel mult un metru una de alta și în tot timpul nopții să li se pună muzică dintr-o listă care era anexată emailului. Era virată suplimentar o sumă pentru achiziționarea unei stații de sonorizare performante și a boxelor aferente. Pentru a face economie eu și Tom ajutați de Marko am început singuri să instalăm stația de sonorizare și să tragem firele la toate boxele din hală în timp ce Eva a plecat în oraș cu lista de piese muzicale. Până am terminat noi de tras firele prin uriașa încăpere Eva s-a întors și mi-a întins teancul de CD-uri. — Le-am găsit pe toate de pe listă. Sunt numai marșuri războinice, a subliniat ea apăsat, dar nu am dat importanță atunci acestui amănunt. Am luat unul din ele la întâmplare și am început să probez stația. După numai câteva încercări am reușit să-i dau de cap și l-am instruit pe Marko să aibă grijă de ea și să alimenteze cu CD-uri din când în când peste noapte magazia combinei muzicale. Urma să funcționeze conform instrucțiunilor primite de la client între ora douăzeci și două și șase dimineața. Clientul nostru stăpânul nostru, mi-am spus eu și chiar dacă îmi blocasem hala de ambalare pentru patruzeci de zile mă bucuram că temperatura exterioară era acceptabilă așa că nu trebuia să mai cheltuim și cu încălzitul ei. Deși aveam impresia, după cum decurseseră lucrurile până acum, că asta nu ar fi fost o problemă pentru ciudatul nostru client. Se pare că voia foarte mult agavele astea. Cum agavele, fie ele și albastre nu erau plante pretențioase, le-am lăsat aproape în totalitate în grija lui Marko, deși Tom își făcea o datorie din a trece de câteva ori prin hală pentru a verifica starea lor. Totul s-a desfășurat fără probleme și când au trecut cele patruzeci de zile am început ambalarea lor și în numai trei zile am reușit să le pregătim pe toate pentru transport apoi le-am expediat la adresa indicată. Au ajuns a doua zi și clientul ne-a confirmat că au ajuns în perfectă stare. Vreo cinci au ajuns puțin deteriorate dar se încadrau în pierderile prevăzute în contract așa că am primit mulțumirile obișnuite, am închis dosarul și ne-am văzut mai departe de treabă deși parcă aveam în sinea mea așa o ușoară reținere la modul în care se desfășurase această ciudată afacere. Problemele au apărut la mai puțin de o lună după ce livrasem uriașele ghivecele cu agave. Ca de obicei printr-un email printat și adus de Eva. Mi-am dat seama că ceva nu era în regulă după modul ferit în care mi l-a înmânat, mai ales că în ultima vreme rezolva probleme curente ale firmei aproape fără să mă mai consulte. Tocmai îi ajutasem pe băieții de la ambalare, eram încălzit iar transpirația îmi intrase în ochi așa că ne-am tras la o parte și am rugat-o să îmi facă un scurt rezumat. — Probleme șefule, mi-a spus ea scurt. Clientul cu agavele are o reclamație și vrea să vină până aici să ne expună problema direct poate vom găsi o cale amiabilă de rezolvare. A propus mâine la ora zece. E bine așa? Pot să îi confirm ziua și ora? Nu prea aveam de ales așa că i-am spus că totul era în regulă și m-am întors lângă băieți din hală. În ultimul timp pusesem câteva kilograme așa că ori de cate ori se ivea ocazia dădeam o mână de ajutor simțind că ambalatul și ridicatul ghivecelor mă ajutau mai mult decât orele de la sală. A doua zi, fix la ora zece în parcarea firmei a apărut un microbuz cu geamurile mate din care a coborât un șofer îmbrăcat la patru ace. S-a apropiat de noi și după ce s-a prezentat a spus: - Șeful meu suferă de o formă rară de astm bronșic așa că trebuie să rămână mereu într-o atmosferă controlată. Dacă nu vă deranjează ar prefera să discutați amănuntele în mașină. Am privit-o pe Eva care a dat din umeri și am urcat amândoi prin ușa laterală a microbuzului. Înăuntru era semiîntuneric și un ușor miros sulfuros. — Eu nu urc acolo, ne-a anunțat șoferul și a trântit ușa în urma noastră. Un timp nu am văzut nimic apoi ochii ni s-au obișnuit și am văzut două scaune pe care am luat loc pe bâjbâite și am privit în fața noastră unde era un fel de cușcă de sticlă în care plutea o ceață ușoară. — Mă scuzați pentru disconfortul creat, s-a auzit o voce răgușită din mijlocul norului de ceață, dar nici lumina nu o suport foarte bine așa că prefer, dacă nu aveți nimic împotrivă, să discutăm în aceste condiții. Am dat din cap spre silueta care se zărea din când în când prin ceața din cușcă și am auzit un mormăit aprobator. — Atunci să trecem direct la subiect: aceste plante pe care le-am cumpărat de la dumneavoastră urmau să fie folosite drept soldați psi pe o planetă unde acest lucru se practică în mod curent. Dacă sunt îndoctrinate suficient cu marșuri militare ele devin niște războinici redutabili. În loc de asta agavele dumneavoastră pe câmpul de luptă s-au comportat lamentabil. În loc să nimicească inamicul a fraternizat cu el și în loc să îl zdrobească pe notele unor marșuri războinice a început să le fredoneze cântece de dragoste. Am profitat de o pauză în discursul oaspetelui ca să privesc spre Eva care îmi întoarse o privire la fel de nedumerită ca și a mea. După cum am mai spus am întâlnit mulți ciudați în activitatea firmei, dar nici unul de calibrul acestuia. Mi-am dres glasul și am încercat să îi cânt în strună: — Păi, stimate domn, nu știu ce vină avem noi mai ales că am respectat întocmai indicațiile primite de la dumneavoastră, am spus eu cât mai ferm posibil ,deși aveam inima cât un purice; într-una din nopțile când nu aveam somn trecusem prin dreptul halei unde erau agavele și mi s-a părut că aud unul din cântecele de dragoste și jale ale lui Marko. — M-am gândit că nu o să credeți, așa că am sacrificat o agava și la autopsia psi ascultați ce melodie am găsit. Se auzi abia o umbră de melodie, dar fără îndoială că era una din cele mai triste pe care le ascultasem de pe CD-ul lui Marko. Am privit spre Eva și a ridicat neputincioasă din umeri. Sunt sigur că atât eu cât și ea îi vom găsi circumstanțe atenuante bietului băiat. Aproape uitasem că el avea patul la capătul halei de ambalare așa că probabil se săturase la un moment dat de atâtea marșuri și încercase să își pună o muzică mai familiară. — E în regulă, am spus eu. Se pare că greșeala ne aparține așa că suntem gata să vă returnăm sumele plătite în avans de dumneavoastră. Dinspre cușcă s-a auzit un fornăit disprețuitor și valurile de ceață s-au învârtejit brusc: — Nu este vorba pur și simplu de recuperarea banilor. Firma noastră are o vechime de mii de ani și încă niciodată nu a pățit o asemenea rușine. Renumele nostru de vânzători de arme onești a fost făcut de ocară și nu poate fi spălat cu numai câteva mii de dolari. E nevoie de mult mai mult pentru a șterge această pată de pe obrazul nostru. — OK, spuneți ce anume doriți! Dinspre cușca transparentă s-a auzit o tuse aspră ca și cum cineva s-ar fi înecat apoi vocea și-a revenit și a spus: — Este nevoie de despăgubiri de război. Le solicit atât eu în calitate de reprezentant al firmei păgubite cât și în numele planetei care a pierdut războiul din pricina voastră. — Despre ce anume este vorba? Ce fel de despăgubiri v-am putea oferi noi? Am întrebat eu și am privit consternat spre Eva care în ciuda semiîntunericului din mașină se vedea că este tot atât de derutată ca și mine. — Cum despre ce este vorba? Despre arme bineînțeles, se auzi vocea metalică din cabina plină de ceață. Orice fel de arme. Nu îmi plac jocurile de cuvinte gratuite, dar cuvintele omului din cabina cu ceață chiar că m-au băgat cu totul în ceață și m-au făcut să mă gândesc la Coltul vechi de colecție pe care îl primisem cadou de la tatăl meu când am împlinit douăzeci și unu de ani. I-am și spus asta ființei din fața mea, dar s-a mulțumit doar să fornăie disprețuitor apoi a spus. — Vă rog să nu ne insultați inteligența, domnule Adams! Locuim de mulți ani pe planeta dumneavoastră și știm foarte bine de ce arme dispuneți. Din cauza meseriei noastre am fost nevoiți să ținem o evidență extrem de precisă a arsenalelor dumneavoastră. Începând cu cel mai nou tip de rachetă balistică și până la ultima praștie așa că, vă rog, să nu ne prefacem că nu știm despre ce anume este vorba. În ciuda situației extrem de neplăcute în care ne aflam, fără să vreau, am izbucnit în râs: ființa din fața mea confunda sertarul în care țineam bătrânul Colt cu arsenalele lumii. — Stimate domn, am început eu vesel să vorbesc, dar am primit un ghiont discret din partea Evei care mi-a luat vorba din gură. — Stimate domn, cum eu mă ocup de contabilitatea firmei dați-mi voie să vă întreb dacă armele existente în evidențele dumneavoastră ar acoperi în totalitate prejudiciul cauzat de firma noastră firmei dumneavoastră. Dinspre cușca de sticlă s-a auzit un mormăit aprobator apoi după o scurtă ezitare și încă o tuse vocea a spus: — În principiu da, numai că trebuie să luăm în calcul și neprevăzutul și eventualele daune solicitate ulterior de terțe părți așa că ar trebui să preluăm și producția de arme pe…următorii să zicem 200 de ani. — Să nu exagerăm, vă rog, a spus Eva pe tonul unui negociator experimentat. Cred că o sută de ani ar fi mai mult decât acoperitor. Dinspre cabină nu s-a auzit un timp nimic apoi am auzit parcă niște șoapte și o siluetă vag umană s-a apropiat prin valurile de ceață de peretele de sticlă părând că vorbește preocupată la ceea ce părea a fi un telefon. După un timp s-a auzit un fâșâit ușor și o fantă s-a deschis în perete, iar câteva foi de hârtie au alunecat într-o tăviță aflată în prelungirea fantei. — Semnați, vă rog, contractul în două exemplare și un exemplar puneți-l înapoi în tăviță. Am putea prelua instantaneu armele, imediat după semnarea contractului, dar am lăsat o oră, termen de grație, ca să aveți timp să comunicați celor interesați efectele contractului astfel că numai începând cu ora douăsprezece vom ridica armele. Ora locală bineînțeles. Totul va dura doar câteva minute și efectele contractului se vor face simțite pe toată planeta în același timp. De asemenea cum suntem negustori de arme nu ucigași vom permite celor aflați în situații deosebite evacuarea în siguranță în locurile prevăzute în contract. Ne referim în special la personalul militar de pe avioanele aflate în zbor, la cei aflați pe submarine sau nave militare. Vom lua toate măsurile de siguranță pentru că nu dorim să complicăm în mod inutil o problemă și așa complicată. Eva care se chinuia să citească în lumina sărăcăcioasă prevederile contractului întrebă: — Ce înțelegeți de fapt prin termenul generic de arme? — Este specificat în ultimul rând al anexei de pe pagina doi: orice artefact uman susceptibil de a provoca moartea sau lovituri cauzatoare de moarte unei ființe umane. Intră aici totul începând de la arc și săgeată până la ultimul tip de rachetă balistică nucleară, arme chimice, biologice, psihice și ca o concesie am trecut aici și armele ne-letale folosite de obicei pentru împrăștierea manifestanților. Sunt denumite neletale ,dar la o folosire necorespunzătoare pot foarte ușor provoca moarte sau răni grave. Am lăsat bețele și cuțitele cu lama mai mică de 15 centimetri ,dar vor fi atent monitorizate și la primul semn că ar fi folosite împotriva unor oameni vor fi instantaneu confiscate. „Super” mi-a venit să exclam dar mi-am dat seama că nu asta se aștepta de la mine așa că am luat contractele de la Eva și le-am semnat fără să le mai citesc. Am pus unul înapoi pe tăviță și cu o mină gravă am spus cât de serios am putut: — Asta e! Dacă am greșit trebuie să plătim. Vă mulțumim pentru înțelegere și la revedere. — La revedere, a spus vocea din cușca plină de ceață și noi am deschis ușa și am coborât în lumina strălucitoare a soarelui. — Să nu strigați de bucurie și să nu mă îmbrățișați până nu se îndepărtează mașina vă rog, a spus Eva pe un ton serios. Așa am făcut, dar după ce am luat colțul am luat-o bucuros în brațe și am învârtit-o de câteva ori făcând-o să țipe încântată fără să observ că aproape toți angajații micii mele întreprinderi erau la geamuri. L-am trimis pe Mark să le spună la toți să se adune în hala de ambalare pentru că era destul de mare ca să încapă lejer toți cei aproape douăzeci de angajați. După ce au venit toți am privit la ceas: mai era aproape o oră până la douăsprezece așa că am tras-o pe Eva mai aproape de mine și am început să vorbesc: — Avem să vă comunicăm o veste foarte mare! Și foarte bună în același timp… — Vă căsătoriți! Mi-a luat Marko vorba din gură în timp ce toți ceilalți au început să aplaude. Eva a roșit ușor apoi a plecat rușinată capul și a confirmat tuturor. — Aveți dreptate, așa este! Și m-a luat în brațe sărutându-mă lung pentru prima dată. Apoi, profitând de năuceala mea mi-a șoptit la ureche: — Cred că este mai bine să ne prefacem că bucuria noastră este produsă de această veste și nu de cea adevărată. Pe aia ar trebui să o ținem doar pentru noi pentru că nu cred că furnizorii de arme ai lumii vor fi foarte bucuroși de ceea ce se va întâmpla peste patruzeci și cinci de minute. În timp de angajații aplaudau mai departe m-a privit șăgalnic și a adăugat: — Bineînțeles dacă nu vrei putem pe parcurs renunța la varianta cu căsătoria. — Nu, nici vorbă că nu, am spus eu grăbit, strângând-o mai tare în brațe ca și cum mi-ar fi fost frică să nu mi-o ia cineva. M-am întors spre cei din hală și am spus: — Veștile bune trebuie sărbătorite așa că restul zilei avem liber. Tom, haide la mine să îți dau niște bani apoi mai ia pe cineva să te ajute și du-te după șampanie și ce mai trebuie pentru o petrecere adevărată, iar tu Mark adu televizorul de la mine din birou și instalează-l aici. În timp ce toată lumea s-a pus în mișcare i-am spus Evei care acum mă ținea de braț fără nici o reținere: — Petrecere, petrecere, dar nu aș vrea pentru nimic în lume să scap astăzi știrile de la ora doisprezece. Eva a încuviințat zâmbind și a plecat să-i ajute pe ceilalți să aranjeze mesele pentru petrecere. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate