Cea mai bună armă cu luneta

de Sergiu Someșan



Chiar dacă Victor Benga suferea de polidactilie – adică avea câte șase degete la fiecare mână – asta nu înseamnă că nu avea un succes nebun la fete. Noi, prietenii lui, mai făceam uneori haz de el, spunându-i că, de fapt, succesul lui se datora în întregime contului bancar al tatălui său. Nu știu precis cu ce se ocupa bătrânul lui, dar în mod sigur avea o grămadă indecent de mare de bani, astfel că în vila lui de vânătoare, aflată în apropierea orașului, s-au ținut cele mai grozave chefuri din câte am pomenit. Din pricina asta nici unul dintre noi nu prea avea chef să-l contrazică sau să-l supere cu ceva, ca nu cumva să ne taie de pe lista următoarei orgii din vila de la marginea pădurii.
Oricum, petrecerea pe care Vasile o pregătea pentru majoratul lui se pare că depășea tot ceea ce ne putusem închipui vreunul din noi. Știu asta pentru că sunt singurul care l-am ajutat personal, pe ultima sută de metri, cu numai o zi înainte de marele chef. Am cărat la sticle și la pachete cu surprize până m-am cocoșat. Iar surpriza surprizelor a fost atunci când bătrânul Benga și-a făcut apariția în mijlocul pregătirilor pentru petrecere și ne-a pus să descărcăm în garaj cel mai nou gadget apărut pe piață: o superbă armă cu lunetă temporală! Probabil că toată lumea știe cum arată și a văzut filmele 3D care îi prezentau performanțele. Era o armă cu lunetă ca oricare alta, atâta doar că în vizor se puteau vedea, în funcție de performanțele și costul armei, scene de acum câteva zeci de milioane de ani. Funcționa simplu, deși puțină lume își putea explica cum: vizai prin lunetă dinozaurul dorit – pentru că dinozaurii erau țintele preferate – ocheai cu grijă și trăgeai. Locul țintit din dinozaur erupea într-o explozie de sânge și oase. Gloanțele folosite, chiar dacă nu erau Dum-Dum, erau totuși de mare calibru, iar dinozaurul se prăbușea spectaculos dacă era atins într-o zonă vitală, iar dacă nu, pornea șchiopătând mai departe. Era deranjant faptul că după bubuitura asurzitoare a armei totul se petrecea într-o tăcere absolută, însoțită cel mult de încurajările prietenilor. Dar se vorbea că în curând vor apărea și arme mai sofisticate, ce vor putea surprinde și sunete din locul unde ajungea glonțul.
Și mai deranjant era faptul că, după ce luai ținta în vizor, trebuia să aștepți un timp de ordinul secundelor până când softul atașat armei verifica dacă ținta vizată nu era cumva „sensibilă”. „Sensibilă” în cazul de față însemna că se verifica dacă ceea ce împușcai nu constituia cumva o piesă indispensabilă pentru viitorul omenirii, astfel ca prezentul să nu fie cumva afectat. Nu știu cum anume se făcea asta, dar uneori, din cauza softului care bâzâia enervant, dinozaurul ales își punea coada pe spinare, ca să zic așa, și-o tăia urgent în tufișuri, de parcă ar fi presimțit ce-l așteaptă. Același soft îl împiedica pe trăgător să-și aleagă o țintă mai apropiată de zece milioane de ani. Se presupunea că această durată este suficientă pentru ca Timpul, răbdătorul Timp, să repare prostiile făcute de oameni. Lucrul bun era că, la cele mai noi modele de cronopuști, imaginea vizată prin lunetă putea fi vizionată de mai mulți participanți, pe un ecran imens, de mare rezoluție. Iar cum pușca cumpărată de tatăl lui Victor era ultimul model, bineînțeles că avea un astfel de ecran, care ocupa aproape tot peretele din spate al garajului.
Am instalat arma cu lunetă pe un trepied solid în garajul vilei, care era mare cât un hangar de avioane, pentru că era necesară o distanță de cel puțin șapte metri între țeava armei și primul obstacol, distanță prin care generatorul temporal încorporat în armă transfera glonțul din prezent în timpul ales de lunetist.
Am și testat-o, funcționa de minune, și chiar după al treilea dinozaur ucis l-am întrebat pe Victor:
― Îl mai ții minte pe Trică?
― Îl țin, cum să nu. Nu cumva este iar „ascuns”?
Am rânjit gândindu-mă că am aflat o dată ceva înaintea atotștiutorului Vasile:
― I-au dat drumul săptămâna trecută. Acum lucrează pentru guvern.
Vasile începu să râdă:
― Înseamnă că, după cum îl știu, săptămâna viitoare o să cadă guvernul.
Am încuviințat serios din cap:
― Poți să fii sigur de asta...
Trică ăsta fusese coleg de clasă cu noi, până când începuse să-și pună talentele în valoare, hăcuind la modul cel mai serios cam toate serverele care i se păreau demne de luat în seamă. A ținut-o așa mai bine de doi ani până când a fost prins în cele din urmă. Pentru că n-avea 18 ani împliniți, a fost închis într-un centru pentru minori, de unde era scos zilnic pentru a rezolva diferite probleme sensibile ale Poliției și ale guvernului.
Vasile mă privi curios:
― Și totuși... de ce m-ai întrebat chiar acum de el?
Am privit în jur, dar eram numai noi doi în hangarul care-i ținea loc de garaj bătrânului Benga.
― M-am întâlnit cu el săptămâna trecută. E liber ca pasărea cerului. Și știi cu ce-și bătea capul?
― Hai, spune o dată! Nu mă mai fierbe atâta!
Vasile Benga era un tip de treabă, dar uneori își aducea aminte că era un băiat de bani gata și simțea nevoia să se poarte ca atare. Și atunci își imagina că băieții de bani gata aflau totul dintr-o dată și nu au chef de divagații, care constituiau în fond sarea și piperul unei discuții.
― Am înțeles, să trăiți! am dat-o eu pe glumă și i-am spus totul dintr-o suflare: vroia să anuleze softul de limitare al armelor cu lunetă.
― Mamă, ce tare! s-a mirat sincer Vasile. Și are ceva succes sau este doar încă o fumigenă de-a lui?
Trică mai aruncase de câteva ori fumigene spre noi, lăudându-se ba cu una, ba cu alta și în cele din urmă s-au dovedit a fi simple laude.
― De data asta spune că-i mai lipsea o singură piesă ca să termine.
— Păi, ce mai stai? întrebă Vasile nerăbdător. Dă-i iute telefon și întreabă-l dacă a rezolvat… iar dacă a rezolvat, spune-i să vină aici să facă treaba.
Am ezitat:
— Nu l-aș întreba așa ceva chiar prin telefon. Precis îl are ascultat…
Vasile nu se gândi mai mult de-o clipă și găsi soluția:
— Atunci cheamă-l doar până aici și explică-i ce cadou mișto mi-a luat bătrânu’. Explică-i doar că nu merge prea bine și-o să priceapă el despre ce-i vorba.
Zis și făcut și, în mai puțin de-o oră, Trică a ajuns la noi cu nelipsita lui trusă de scule după el.
După ce-a privit admirativ spre armă, s-a apucat de treabă în timp ce ne lămurea ce meșterește, deși nici pe mine, nici pe Vasile, nu ne interesa decât rezultatul:
— În primul rând trebuie să-ți spun, se adresă el lui Vasile, că după intervenția mea arma iese din garanție, așa că, dacă…
Vasile dădu nepăsător din mână, ca unul căruia nu i-au lipsit niciodată banii:
— Mă piș pe ea de garanție. Tu fă-ți numai treaba, că dacă se strică îmi cumpără babacu’ alta.
Între timp Trică scoase placa electronică a puștii și fluieră admirativ după ce-o studie cu atenție:
— Mamă, ce noroc pe noi! Arma este modelul Super T. Am auzit că există, dar n-am mai întâlnit așa ceva.
— Ce înseamnă asta mai exact? întrebă curios Vasile, în mod vădit mândru de calitatea puștii, deși n-avea nici un merit în asta, pentru că tatăl lui nici măcar nu-i spusese ce are de gând.
— Înseamnă că este modelul la care tocmai a renunțat armata, dar a rămas cu toate dotările aici, pe placă, atâta doar că sunt blocate. Numai că vine Trică și, cu un mic efort și puțin soft, anulăm limitările.
În timp ce vorbea manevra cu dexteritate un pistol de lipit și, după ce adăugă un cip pe care îl scoase din geanta lui, se dădu la o parte satisfăcut.
— Gata! De-acum putem vâna tot ce ne poftește inima. Și pe deasupra limita de timp este de numai o sută de mii de ani, în loc de zece milioane de ani. Plus că softul de căutare este acum mult îmbunătățit și permite identificarea țintei după mai multe caracteristici decât la modelul de bază.
Își mai admiră puțin opera, apoi închise capacul armei și ne chemă lângă el:
— Veniți să vă arăt cum funcționează… e simplu de utilizat, dar trebuie totuși să vă arăt.
Vasile dădu din umeri nepăsător și arătă spre mine:
— Arată-i lui, că eu am puțină treabă. Trebui să-mi aranjez și să-mi dozez prafurile pentru petrecerea de mâine... N-aș vrea să mă prindă babacu' cu ele...
— Ce prafuri ai? întrebă dintr-o dată curios Trică și tot curios m-am întors și eu spre el, pentru că-l știam cu multe metehne, dar nu și amator de prafuri.
Trică a ridicat a scuză din umeri și-a spus:
— Chiar dacă cei de la poliție nu mi-au pus nici un dispozitiv de urmărire, sunt sigur că din când în când „prietenii” mei mă filează. Ei bine, atunci când vreau să fiu sigur că nu sunt urmărit, tare bine mi-ar prinde să am la mine o doză, două, dintr-un praf care să-i facă să doarmă și să nu-și mai amintească nimic din ceea ce s-a întâmplat.
Vasile începu să râdă și-l întrebă:
— De Vidoxin ai auzit?
Trică ridică vinovat din umeri și se scuză:
— După cum ți-am spus, nu prea este domeniul meu.
Vasile râse mânzește:
— Este exact ce ai tu nevoie. A apărut de curând pe piață și este considerat cel mai bun drog al violului. Când se trezește, cea care a luat drogul nu-și amintește nimic. Și fii atent, spre deosebire de alte prostii, nu dă dureri de cap, amețeli sau gură uscată. Nimic, nimic, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic...
Întinse spre Trică trei pliculețe și i le dădu, apoi spuse:
— Ce-i drept, pe bărbați nu le-am încercat niciodată, dar în mod sigur acționează la fel. Atât doar, să ai grijă cu ele. Dacă te prinde cu ele, nu le ai de la mine. Spune și tu că le-ai cumpărat de la cineva din Bazar.
Am ciulit urechea, dar am făcut pe nepăsătorul și m-am aplecat asupra puștii, iar după ce-a ascuns plicurile în buzunar, Trică a venit lângă mine și mi-a explicat în câteva minute cum funcționează noile dotări ale armei.
Era simplu și-am învățat cu atât mai repede cu cât, de când mă știu, mi-a plăcut să aflu cum funcționează fiecare gadget care-mi pică-n mână.
În timp ce-mi exersam noile cunoștințe, iar Trică își punea sculele în trusa lui, l-am întrebat pe Vasile cu o voce pe care o voiam cât mai nepăsătoare:
— Acum, nu că aș fi curios, dar la ce naiba mai ai nevoie de drogul violului? Până acum nu l-ai folosit la nicio petrecere. De obicei foloseai portofelul sau, în cel mai rău caz, câteva bijuterii.
Vasile oftă greu și ridică dezolat din mâini.
— Este o vorbă că, până la urmă, orice naș își are nașul. Ei bine, așa s-a întâmplat și cu mine.
— Cum așa? am întrebat eu și, de parcă aș fi ghicit răspunsul, am început să modific setările de căutare ale puștii.
— Bănuiesc că o știi pe Elena, bunăciunea aia dintr-a unșpea?
Am setat vechimea de căutare la minimum, adică la o sută de mii de ani, iar la tip animal am scris „hominide”. După ce a ezitat câteva secunde, fiindcă probabil că în softul inițial nu existau hominizi, pușca a acceptat căutarea și-a cerut alte detalii.
— Da, o știu... am spus cu ochii pe ecranul de setări.
— Ei bine, imaginează-ți că am convins-o pe mironosița aia să vină la majoratul meu.
Am privit spre părul roșu ca focul al lui Vasile și-am adăugat la setările de căutare: păr roșu, iar lui i-am răspuns:
— Mișto... Dar cum de-ai convins-o?
Vasile ridică din umeri și spuse:
— Naiba știe cum. O invit de luni întregi la petreceri și m-a refuzat de fiecare dată. Iar ieri, dintr-o dată, am primit telefon de la ea și mi-a spus că vine…
Eu știam ceva mai mult, dar nu aveam de gând să-i dau amănunte. Ieșeam cu Elena de câteva săptămâni și mi se părea o fată minunată, dar am hotărât să păstrăm deocamdată secretă relația noastră. Când mi-a spus că a fost invitată la majoratul lui Vasile, la început, știind ce se întâmpla la chefurile organizate de el, i-am spus că ar fi mai bine să-l refuze. Apoi mi-am zis că, din moment ce o să fiu prezent, voi putea, la urma urmei, să am grijă de ea, așa că i-am spus să accepte. Și prostovanul ăsta polidactil se pregătea s-o violeze mâine! Am trecut în criteriile de căutare și „polidactil”. Speram ca softul să știe ce înseamnă asta... Da, știa, și după ce-a zumzăit câteva secunde, mi-a afișat pe ecran două opțiuni: doi hominizi, dintre care unul semăna perfect cu babacul lui Vasile, iar celălalt era un tip masiv, brunet și-mi părea complet necunoscut.
Am setat arma pe cel care semăna cu tatăl lui Vasile și l-am comutat pe ecran ca să-l văd mai bine. Omul avea o ghioagă în mână și în mod sigur pornise la vânătoare. La un moment dat s-a aplecat în față ca să privească mai bine și s-a sprijinit cu mâna de-un copac, iar eu i-am putut vedea perfect mâna: avea șase degete.
Am ales un glonț trasor. Aș fi vrut să am unul făcut din argint, precum cele folosite pentru vârcolaci, și-am armat pușca.
Trică, după ce terminase de pus mărunțișurile lui în trusă, a ridicat ochii spre ecran și m-a întrebat încet:
— Ce naiba faci?
Vocea lui șoptită i-a atras atenția și lui Vasile, care și-a ridicat privirea dintre plicurile lui și s-a uitat la monitor. A recunoscut imediat imaginea și-a dat să se repeadă spre mine, dar cum aveam deja ținta fixată, am apăsat pe trăgaci. De obicei durează trei secunde până când glonțul este transferat de generatorul temporal al puștii în trecut, dar de data asta mi s-a părut c-a trecut o întreagă veșnicie.
— Ce naiba faci? a întrebat și Vasile, iar am eu reușit să-i răspund doar:
— Vânez monștri, Vasile… doar vânez monștri.
Apoi, dintr-o dată, pe ecran a apărut dâra verzuie a trasorului care s-a înfipt în spatele hominidului roșcat sprijinit de copac. O explozie sângerie a fost tot ce-am mai putut vedea, apoi, spre mirarea mea, ecranul s-a făcut nevăzut împreună cu pușca de mânerul căruia încă mă țineam.
— Ce naiba ai făcut? întrebă tot cu voce șoptită Trică, de lângă trusa lui de scule.
Am întors capul spre raftul unde Vasile își împacheta prafurile, dar nici el, nici prafurile lui nu mai erau acolo. Am privit în jur și, de data asta, garajul părea un garaj normal și nu un hangar de avioane.
— Ce mama dracului ai făcut? întrebă tot șoptit Trică, dar cred că între timp se lămurise și-acum întreba doar așa, să se afle în treabă, conștient de faptul că eu nu aveam de gând să-i răspund.
De afară se auzi lătratul gros al unui câine de talie mare și Trică m-a întrebat:
— Tatăl lui Vasile avea cumva vre-un câine mare? Când am venit n-am văzut nici unul.
Ușa garajului s-a deschis brusc și în ea s-a ivit un bărbat între două vârste, care ținea în lesă un buldog imens:
— Ce faceți voi aici? a întrebat o voce care părea sosită de pe plaiurile Iadului și în prima clipă n-am fost sigur dacă a vorbit buldogul sau stăpânul lui.
Se vede treaba că erau adevărate zvonurile despre talentele de phishing ale lui Trică, pentru că l-am văzut instantaneu transformându-se într-un puști umil, cu umerii căzuți, care i-a răspuns celui din fața noastră cu o vocea plângăreață:
— Doar îmi căutam câinele, domnule. Am un pechinez mic, care mereu fuge când îl las fără zgardă. Piki al meu este tare neastâmpărat.
Omul privi bănuitor prin garajul care era în construcție, pentru că într-un colț erau doar câțiva saci cu ciment, iar în altul o grămadă de scânduri. Cum nu părea să lipsească nimic, își continuă interogatoriul ceva mai liniștit, dar tot bănuitor:
— Îți cauți pechinezul la mine în garaj? De ce tocmai aici?
Trică ridică neajutorat din umeri, iar ochelarii rotunzi îl făceau să-și intre și mai bine în rol.
— Mi s-a părut că-l aud scâncind aici, în garaj, și-am intrat să-l caut… N-am vrut să vă supăr...
Bărbatul ridică din umeri și se dădu la o parte din ușă mormăind:
— Nu mă supăr, numai că nu-mi place să-mi umble cine, cum are chef, prin garajul meu.
Am ieșit afară și ne-am îndreptat spre poartă, sub privirile atente ale omului și însoțiți de mârâielile suspicioase ale buldogului.
— Și ai grijă, mai strigă omul în urma noastră, că dacă ți-l găsește Max al meu primul pe Piki al tău, s-ar putea să-l auzi scâncind pentru ultima dată.
— Am înțeles, domnule, a spus Trică și, după ce-am mai privit încă o dată la vila ce ni se părea mai mică decât cea pe care o avea bătrânul Benga, am ieșit în stradă.
Am privit în stânga, am privit în dreapta, dar nu era nici urmă de mașina mea.
— Asta ce naiba mai e? am întrebat eu fără să-mi vină să cred.
Trică m-a privit pieziș și-a început să râdă:
— Nu te-ai lăudat tu acum două luni că ai cerut bani împrumut de la Vasile, pe un termen nedefinit... parcă așa ziceai... ca să-ți cumperi o mașinuță super?
— Și ce-i cu asta? am întrebat eu, dar chiar în timp ce-l întrebam am găsit și răspunsul.
Trică a confirmat bănuielile mele:
— Dacă nu-i Vasile, nu sunt nici bani de la el și nu e nici mașina cumpărată cu banii lui.
Am pornit pe jos spre oraș, care nu era decât la vreo doi kilometri.
Pe la jumătatea drumului Trică se opri și spuse gânditor:
— Când eram mic am citit odată o povestire SF despre un tip care se duce în trecut și-a călcat pe-o frunză... sau parcă a adus-o în prezent… Nu mai țin minte exact detaliile.
Nu citisem povestirea, deși fusesem fan al acestui gen de literatură în copilărie, așa că am întrebat:
— Unde vrei să ajungi?
— Păi, autorul specula faptul că o schimbare atât de mică din trecut a avut modificări enorme în prezent. Când a revenit, a găsit schimbat nu numai alfabetul, dar a găsit și alt președinte decât cel pe care-l știa el.
— Treaba cu președintele nu mă deranjează prea mult, am spus eu nepăsător, dar varianta cu alfabetul schimbat ar fi mortală pentru mine.
La privirea lui întrebătoare, am răspuns:
— Mâine dau teză la Limba Română și când naiba crezi că mai am timp să-nvăț un nou alfabet?
— Poate nu s-a întâmplat nimic de genul ăsta, spuse Trică liniștitor și și-a reluat drumul spre oraș.
Am ajuns în mai puțin de zece minute și primul lucru a fost să ne uităm după inscripțiile de la reclame, dar totul părea așa cum știam.
Tot cu ochii pe sus, aproape m-am izbit de-o roșcată care aștepta sprijinită de-o mașină Maserati aurie:
— Pardon, am spus eu și-am ocolit-o în ultima clipă, dar după câțiva pași m-am întors siderat: roșcata sprijinită de mașină era Elena.
M-am întors și-am privit lung la ea, dar nu părea să dea vreun semn că m-ar recunoaște.
— Elena, am spus eu, dar ea doar m-a privit uimită înainte de-a răspunde.
— Elena mă cheamă, dar nu cred că ne cunoaștem…
Am vrut să-i explic despre ce e vorba, dar din banca în fața căreia era parcată mașina a ieșit un tânăr brunet cu alură de atlet și care m-a privit urât în timp ce s-a apropiat de noi:
— Elena, e vreo problemă? a întrebat-o el și-a cuprins-o protector de după umeri.
Elena ridică nepăsătoare din umeri:
— Nicio problemă, răspunse ea cu vocea dulce cu care îmi spunea, cu numai două zile mai înainte, că mă iubește. Tipului de aici i s-a părut că mă cunoaște…
— Ar vrea el, rânji el indecent spre mine și îi deschise portiera să urce.
Poate aș fi încercat să-i răspund ceva, dar privirea mi s-a oprit pe mâna de pe umărul ei: omul avea fără îndoială șase degete. Iar mutra mi se părea ciudat de asemănătoare cu a brunetului pe care-l văzusem prin vizor alături de strămoșul lui Benga.
Târziu, mult după ce mașina aurie se pierduse în depărtare, Trică mă scutură de umăr ca să mă facă să-mi revin.
— Hai să mergem… după cum vezi, totul s-a terminat...
M-am scuturat de mâna lui și-am spus răstit:
— S-a terminat pe naiba! Nu s-a terminat nimic…
Cuprins de bănuieli, Trică m-a întrebat:
— Ești nebun? Ce vrei să faci?
L-am privit zâmbind:
— Mai întâi trebuie să fac rost de bani. Apoi trebuie să cumpăr o pușcă cu lunetă temporală. Pe urmă tu va trebui să-i reglezi setările.
Am privit apoi lung spre colțul după care dispăruse mașina aurie cu Elena mea în ea.
— De-acolo, mai departe, fii sigur c-am să mă descurc eu...