Buclă de histerezis

Stăteam în coconul meu de zealit și citeam. Altceva nu prea îmi rămânea de făcut între două misiuni, așa că citeam. Tocmai terminasem povestirea Bucla de histerezis a scriitorului Ilia Varșavski, în care un cercetător rus se teleportează cu ajutorul mașinii timpului în vremea lui Iisus – pe care îl caută pentru a-l studia – și este confundat cu el într-un final, înainte de a fi extras din acele timpuri. Cercetătorul avea o pelerină de plastic care îl ajuta să plutească pe apă, avea și o sticlă de votcă cu aspect de apă din care i-a cinstit pe pescari, avea texte comuniste prin care îi indemna la solidaritate socială și mai avea antibiotice cu care a înzdrăvenit o bolnavă care li se păruse moartă celorlalți.
Înainte să mă întreb ce părere ar avea comandații mei dacă ar afla că citesc din scriitorii ruși – posibilii noștri inamici la un moment dat – eu mă gândeam dacă aș putea încerca măcar cândva, în viitor, ceva asemănător. Nu prea am avut timp să adâncesc ideea, pentru că un maior dichisit s-a apropiat de modulul meu, individ pe care – cu toate că îl văzusem din timp pe monitoarele care mă înconjurau – l-am lăsat să turuie câteva minute fără să activez microfonul exterior. Era distractiv și cei care mă monitorizau aveau să adauge, fără îndoială, câteva semne de întrebare în dreptul numelui meu pe fișele lor de observații.
La dracu’! Uneori chiar mă săturam să fiu la fel de ascultătoare ca Max, câinele sergent folosit pentru depistarea minelor. Bietul câine se bucura de câte ori cineva îi dădea un cât de mic semn de afecțiune.
Priveam la maior cum dădea aiurea din gură și mă simțeam răzbunată pe câine. Era clar că ceva nu e în regulă cu mine, așa că am scuturat din cap ca să-mi revin și-am activat microfonul, pentru că maiorul luase o piatră de jos și începuse să bată cu ea în sferă. Era ca și cum ar fi bătut cu o floare într-un tanc, dar nu eram eu cea care urma să-i explice situația.
Am dat sunetul la maxim și-am rostit:
― Spune, domnule maior!
Nu știu precis câți wați aveau difuzoarele incintei de zealit, dar mi s-a spus că au hăulit toate dealurile din jur atunci când le-am mai folosit la putere maximă, de câteva ori, în cazul alarmelor.
Efectul asupra spilcuitului maior a fost de-a dreptul comic. Mai întâi a căzut în fund, apoi s-a ridicat cu viteza unui sportiv de performanță și-a vrut să fugă spre dealuri, să-și caute scăparea. Dar chiar în timp ce făcea primii pași și-a amintit că are o misiune de îndeplinit, așa că s-a întors și s-a scuturat nervos de praf. Apoi a spus țâfnos, privind în direcția unde bănuia el că s-ar găsi obiectivul prin care îl observam:
― Sergent Erin Green, ești chemată urgent la general!
I s-a părut că nu a fost destul de clar, așa că a adăugat:
― La comandantul diviziei, generalul Bill Carson.
„Să mă pupi în fund împreună cu generalul tău!” am gândit eu, dar cu voce tare am spus doar:
― Auzi, maior Ray Wells, dacă am citit eu bine numele pe ecuson, pentru că îl ai acoperit de praf. Du-te și întreabă-l pe generalul tău dacă are habar de regulamentul după care se conduce divizia lui.
Difuzorul rămăsese dat la maxim. Probabil au auzit și generalii de la diviziile vecine despre îndoielile mele.
Aș minți dacă aș spune că nu mi-a făcut plăcere să-l văd cum se înroșește de furie neputincioasă. În mod sigur era primul sergent care i se adresa așa. Din câte știam, sfera de zealit rezista unui lovituri directe de 40 de megatone, deci cu atât mai mult unei priviri de maior, oricât de furios ar fi fost el.
Tuși, strănută, dracu’ știe ce-a mai făcut pentru că își reveni suficient în cele din urmă încât să mă întrebe cu o voce seacă:
― Ce vrei să spui cu asta?
― Ce vreau să spun? Ce vreau să spun? l-am maimuțărit eu. Păi vreau să spun că, dacă generalul s-a instalat ieri la comanda diviziei și nu cunoaște cu ce se ocupă fiecare om din subordinea lui, ar fi trebuit să fie informat de unii ca tine că eu NU POT părăsi incinta de zealit decât în caz de atac nuclear. Acu’ pricepi ce mama dracului am vrut să spun?
Nu știu precis cât a înțeles, dar și-a strâns bucățelele de orgoliu de pe jos și s-a dus să mă raporteze generalului. Așa se zice în armată, „să raporteze” cică. Unul ca el ar fi fost sigur numit pârâciosul clasei în școală.
Probabil că au citit regulamentul ăla până la urmă. Cel puțin partea care se referea la mine și n-am mai fost deranjată un timp. În schimb am observat că au mutat cortul în care fusese instalat statul major ceva mai aproape de sfera de zealit unde eu îmi tocam mărunt nervii. Având ceva vechime, știam și de ce. Ca să ajungă repede la mine în caz de alarmă.
Sunt un Timer. Cei mai mulți pronunță Taimer, alții îmi zic Tumberline. Dar am auzit că unii îmi spun Prințesa din Palatul de Cleștar, deși puțini m-au văzut la față, cât să-și dea seama dacă sunt sau nu asemănătoare unei prințese. Întâmplător, pe vremea când mai ieșeam în lume, mi se spunea că sunt frumușică. Dar acum mă puteam șterge la fund cu părerea lor despre mine, pentru că nu a mai văzut nimeni cum arăt de peste un an de zile. Fac doar o dată pe săptămână duș și mi-e dor de o baie cu spumă ca de mama. În restul timpului stau cuminte în sfera mea – construită din cel mai scump și mai dur material din univers – și aștept să se întâmple o nenorocire. Atunci, folosindu-mă de un talent pe care nu îl înțeleg nici eu și probabil că nici alții, mă deplasez cu câteva ore înapoi în timp, dau alarma și îl anunț pe comandantul de divizie că acolo va cădea în curând o rachetă. Înainte de a mă întoarce în timp lansez o dronă care filmează locul impactului, astfel ca generalii care conduc divizia să știe cât de mult să o mute și unde anume.
Cum de rezista sfera unui asemenea impact direct? Habar n-am! Dacă doriți amănunte, ar fi mai bine să întrebați un specialist în fizică cuantică, deși nici ăia nu cred că știu prea multe datorită secretului militar. Oricum, era construită dintr-un material dat dracului și pot să spun că am încasat ceva rachete în plin și abia dacă le-am simțit. Iar unele păreau în mod sigur mai mari de 40 de megatone, cel puțin din discuțiile pe care le-am auzit ulterior.
Cum de mă puteam deplasa în trecut câteva ore? Iar nu am habar și nici nu știu la cine să vă trimit să întrebați de data asta. În timpul unor controale de rutină, care se fac la încorporare, s-a observat că unele candidate aveau această abilitate. Nu exista nicio modificare genetică la cele care puteau face așa ceva și nici nu se descoperise o altă metodă de a le depista decât experimentul în sine. Însușirea asta o aveau numai femeile și era destul de rară, de una la câteva milioane. Iar cele mai multe nici nu voiau să audă de angajarea în armată, ci doreau să uite de „talentul” lor și să-și trăiască viața ca orice fată normală. Pentru că talentul ăsta dispărea pe măsură ce posesoarea lui înainta în vârstă. După 30 de ani, încetul cu încetul, capacitatea de a se întoarce în timp se micșora cu fiecare an care trecea astfel că, în jurul vârstei de 35 de ani, dispărea cu totul sau se reducea la doar câteva minute complet nefolositoare pentru armată și erau pensionate.
Dar eu aveam abia 21 de ani și o dată m-am întors în timp cinci ore, ceea ce era un fel de record, așa că mi se făceau aproape toate mofturile. Mi se aducea mâncare și apă o dată pe săptămână și tot atunci se golea și toaleta. Mă așteptam să văd mutre îmbufnate la soldații care se ocupau de treaba asta, dar nimeni nu mai făcea nazuri că trebuie să-mi strângă rahatul după ce le salvasem de câteva ori fundurile. Ba mai mult, știind că îi pot vedea pe monitoare, de cele mai multe ori îmi făceau semne voioase cu mâna când treceau pe lângă sferă.
O dată am încercat să văd până unde pot să întind coarda și am cerut un grătar de vită kobe. Am motivat că am visat așa ceva și că există riscul să-mi pierd puterile dacă nu mănânc. În 24 de ore a sosit cotletul de vită kobe și bucătarul generalului l-a gătit pe un grătar chiar acolo, lângă ușa ovală prin care se făcea comunicarea cu exteriorul.
L-am scuipat îngrețoșată după ce l-am gustat și l-am pus deoparte pentru Max. Pentru că, din când în când, atunci când mă credeam neobservată, deschideam ușa de aprovizionare și îl chemam încet pe Max ca să-l răsfăț cu bunătățile de care dispuneam. De fapt, bietul Max cred că venea nu de dragul mâncării – îl hrăneau și pe el destul de bine – ci pentru că era dornic și el să fie băgat în seamă. Cum dimensiunea ușii era destul de mare, o dată a intrat cu totul înăuntru și m-a umflat râsul. Cum ar fi fost să-l păstrez doar pentru mine și să nu-i mai dau drumul? Apoi mi-am dat seama că sărmanul câine, pe lângă nevoia de afecțiune, mai are nevoie și de mișcare astfel că, după vreo câteva ore în care a fost căutat peste tot, cu părere de rău, i-am dat drumul în cele din urmă.
Cred că momentul în care am clacat a fost acela când sora mea mai mare m-a anunțat că se mărită și am fost informată de comandanții mei că nu voi putea participa la nuntă. Se așteptau câteva atacuri serioase, iar eu nu aveam înlocuitoare. De fapt, plecatul meu la nuntă era mai mult un moft, dar a fost picătura care a umplut paharul. La urma urmei, poate că a fost mai bine că n-am participat. Mie oricum nu îmi plăcea de Mike, băiatul pe care îl alesese sora mea să-i fie soț. Era un băiat de treabă, dar plictisitor până peste poate, așa că aveam de gând să-l pun să îngenuncheze de câteva ori în fața miresei, folosindu-mă de abilitățile mele ascunse, pentru a mai pigmenta puțin momentele de plictiseală.
Sunt sigură că o asemenea folosire a talentului meu nu ar fi fost deloc pe placul comandanților mei, dar ce puteau să îmi facă? Să mă bage la arest? O singură dată a avut tupeul un comandant să mă amenințe că o să mă aresteze dacă o să mă mai port obraznic cu ofițerii și s-a blocat când l-am întrebat nevinovată: „ Mă scuzați, dar nu sunt arestată deja? Eu așa am crezut!”
De obicei mă împăcam bine cu generalii ce comandau divizia la care eram arondată, care erau schimbați destul de des din cauza stresului. Ei erau stresați pentru că mureau și știau că mor dar se pare că eu, care îi vedeam murind, nu trebuia să fiu stresată deloc. Ciudat mod de a gândi mai au și cei din armată. Oricum, chiar dacă nu aveau încredere în mine, cred că nici unei minți luminate de la Pentagon nu i-a trecut prin cap ce le coceam eu.

De generalul Bill Carson nu mi-a plăcut de cum a sosit la comanda diviziei. Nu îmi plăcea pentru că era încrezut și, mai ales, pentru că îl suspectam că mai era și laș pe deasupra. Mi-a confirmat bănuielile încă de la primul atac, când s-a urcat în elicopter și a șters-o, lăsându-i pe cei din subordine să organizeze deplasarea diviziei în afara razei de acțiune a rachetei.
Racheta a sosit pe la ora zece. Inamicii noștri nu aveau deloc imaginație sau poate că aveau și ei un program de respectat. Nu era o rachetă mare, dar a pustiit totul în jurul sferei de zealit. Monitoarele au atenuat automat luminozitatea, astfel că am văzut cu claritate cum toate cele din jurul meu au fost azvârlite în aer. De data asta epicentrul exploziei a fost destul de departe de sferă. Dacă ar fi fost mai aproape, totul ar fi fost transformat instantaneu în praf incandescent. Așa am avut plăcerea să văd cortul generalului trecând cu viteză pe lângă sferă și o clipă am avut impresia că-l văd și pe general zburând pe lângă mine. Mi-am dat seama că totul nu era decât un produs al imaginației mele în momentul când mi s-a părut că acesta îmi trimite din zbor bezele. Am izbucnit în râs, fără să-mi pun problema ce vor spune cei care îmi analizau cu grijă comportamentul, că eu izbucnesc în râs când mor zece mii de oameni în jurul meu – sau câți vor fi fost în divizia mea.
Cu gândul la generalul care zbura pe lângă mine, trimițându-mi bezele, am făcut prima greșeală. În loc să-mi drămuiesc puterile, m-am întors în timp cât de mult am putut, adică vreo cinci ore. După asta ar fi fost nevoie de cel puțin 24 de ore ca să-mi revin cât de cât și să mă pot întoarce o oră, cel mult două. De obicei aveam nevoie de 48 de ore de odihnă deplină pentru a-mi recăpăta forțele și pentru a mă putea întoarce în timp tot cinci ore. În principiu, dacă nu-mi foloseam toate cele cinci ore pentru primul salt, se presupunea că îmi mai rămâneau ceva rezerve. Calculele nu se făceau prin simplă scădere, dar îmi rămânea destul timp la dispoziție.
Așa cum am spus, după ce-am recuperat drona care a filmat dezastrul din jurul meu, cu gândul la generalul zburător m-am întors cinci ore fără să îmi mai las niciun minut rezervă. Am dat alarma și-am predat înregistrările compartimentului tehnic, apoi m-am prăvălit în fotoliu încercând să-mi recapăt puterile. Racheta a fost una destul de prăpădită. Abia dacă a pârjolit vreo câțiva kilometri în jurul epicentrului, deci la o distanță de 20-30 de kilometri depărtare explozia abia dacă depășise efectul unui uragan. Și să deplasezi o divizie la 30 de kilometri în cinci ore, mai ales când te aștepți la un atac, era un fleac.
Ei bine, fleacul ăsta a fost lăsat de generalul Bill Carson pe seama celor din statul major și el a tăiat-o la o distanță sigură, de vreo 50 de kilometri.
Sfera de zealit avea posibilitatea să se deplaseze singură așa că, după ce-am ajuns la locul unde s-a stabilit divizia, m-am întors cu fața spre locul unde urma să aibă loc explozia. De la 32 de kilometri – unde ne aflam – explozia abia dacă a părut ceva mai puternică decât un fulger îndepărtat. Soldații au început să amplaseze corturile și să execute lucrările de geniu stabilite din timp pentru asemenea situații. Generalul Bill Carson s-a întors și el după o vreme și se învârtea în jurul cortului unde urma să-și instaleze statul major. Își certa subordonații cu o voce ascuțită care mă călca pe nervi, așa că am închis microfoanele exterioare. Gesticula cu mâinile de parcă ar fi condus mari armate, dar de fapt cerea să-i fie mutat cortul mai aproape de sfera mea. Era un om laș și detestabil. În ciuda acestui fapt, mă așteptam să-și deplaseze fundul până la sfera mea, să-mi mulțumească măcar formal pentru că i-am salvat viața și divizia. Nu a făcut-o și cred că atunci când mi-am dat seama că nici nu va veni și-a semnat sentința.
Max, câinele-sergent care era dresat să descopere minele, se învârtea de colo-colo, debusolat și mi-am zis că, în graba mutării, cei de la intendență au uitat să-i dea de mâncare.
Tocmai mă gândeam să-l chem la mine să-i dau eu ceva de mâncare, când a avut loc a doua explozie. Nu cred că au trecut mai mult de două ore de la prima explozie și, după cât de tare a fost zguduită sfera, de data asta m-am aflat mult mai aproape de epicentru sau, pur și simplu, racheta a fost una mai puternică. Ultimul lucru pe care l-am văzut înainte ca monitoarele să-și atenueze aproape complet strălucirea a fost Max ce alergând spre sfera mea, dând vesel din coadă. Când monitoarele și-au recăpătat strălucirea, în jurul meu nu se vedea decât un pustiu înfiorător. În mod clar, de data asta a fost o rachetă de mare putere, iar faptul că a sosit atât de repede după cealaltă era un semn că cineva din tabăra cealaltă începea să gândească.
Adică nu era posibil ca, după ce trântești o rachetă cu un focos de 20 de megatone în capul unei divizii, să o regăsești peste numai câteva ore, întreagă și nevătămată la 30 de kilometri distanță. Într-un fel sau altul aflaseră și despre modul în care mă întorceam eu în timp să anunț atacul. Și, mai ales, aflaseră faptul că nu-mi pot regenera instantaneu puterea de a călători în timp.
Am scuturat din cap și-am încercat să mă întorc cât am putut de mult: patru minute. La dracu! În patru minute nu aveam timp nici măcar să dau alarma, necum să mai scot drona ca să analizez distrugerile. Generalul Bill Carson se învârtea în jurul cortului unde urma să-și instaleze statul major și își certa pentru a doua oară subordonații. Pentru mine era a doua oară și, revăzându-i gesturile pline de importanță, m-am hotărât. L-am strigat ușor pe Max și am șoptit:
― Max, hamburger!
Știam că nu refuză niciodată așa ceva și la fel a făcut și-acum. Am deschis chepengul de aprovizionare, l-am lăsat să intre și l-am închis exact la fix. Max m-a privit puțin speriat cât timp sfera s-a zguduit de explozie, dar s-a liniștit atunci când i-am dat hamburgerul promis.


*

În cele din urmă, după ce și-au dat seama că nu mai este nici o primejdie, locul din jurul sferei a început să se populeze. În ultimul timp de foloseau încărcături „curate” pentru rachete, astfel că imediat ce se așeza praful și se răcea locul, se putea vizita fără nici un pericol pentru că nu era nici urmă de radiație reziduală. Soldații de la intendență au început să ridice corturi pe cenușa celor spulberate de explozie și, foarte aproape de sfera mea, a apărut iar cortul de stat major.
Totul s-a încadrat oarecum în șablonul obișnuit, până când am predat specialiștilor înregistrările și-au văzut isprava mea. Când s-a aflat că am salvat un câine în locul unui general, locul a început să semene cu un cuib de viespi. Lângă cortul de stat major a mai apărut unul, iar dintr-un elicopter, sosit puțin mai târziu, au coborât câțiva generali cu trese ciudate. După ce-am căutat prin baza de date, am aflat că erau din magistratura militară. Au privit încruntați spre sfera de zealit și-au intrat în cort.
Lucrurile aveau să devină în scurtă vreme interesante, așa că m-am grăbit să fac un duș pentru că presimțeam că voi fi chemată să dau socoteală.
Un maior – tot un maior! – mi-a adus un ordin, câteva minute mai târziu, prin care mi se comunica faptul că literele a, b și c din regulament erau momentan suspendate, iar eu eram convocată în fața curții marțiale, constituită în scopul analizării faptelor mele de indisciplină și a încălcării unor ordine directe.
În spatele lui au apărut și doi zdrahoni din poliția militară care m-au condus, fără să spună nici un cuvânt, spre cortul cel nou.
Am intrat și m-am oprit în ușă, dar unul din polițiștii militari m-a împins și mi-a arătat un scaun în fața unei mese la care erau nu mai puțin de șapte generali și doi colonei. Parcă îmi doream să cadă acum o rachetă în capul nostru, să le mai taie puțin din aerele pe care și le dădeau.
Mi-am manifestat teama pentru o asemenea posibilitate, dar am fost pusă la punct de comandantul curții marțiale, care m-a informat că s-a convenit la un armistițiu cu partea adversă pe durata procesului și să fac bine să iau odată loc și să nu mai răspund decât când sunt întrebată.
― Am înțeles! Să trăiți!
Am luat loc și am fost informată despre actele mele de indisciplină și despre alte chestii care au considerat ei necesar să mi le comunice. Nu eram foarte atentă la ce spuneau când unul, când altul și priveam în jur, dar nu-l vedeam pe Max. Dacă planul meu reușea, voiam ca măcar o ființă dragă mie să mă însoțească în necunoscutul ce ne aștepta.
Într-un târziu, când procurorul a terminat de încadrat faptele mele, a început să vorbească apărătorul meu din oficiu. Acesta părea chiar mai pornit împotriva mea decât procurorul.
L-am lăsat și pe el să vorbească, apoi am spus:
― Îl vreau martor pe sergentul Max.
― Cine-i sergentul Max? a întrebat comandantul completului de judecată.
― Câinele pe care inculpata l-a salvat în locul generalului Bill Carson, a răspuns avocatul meu din oficiu, privindu-mă ciudat.
Cred că avea impresia că vreau să mizez pe cartea nebuniei temporare, dar nici vorbă de așa ceva.
L-au adus și pe Max care, atunci când s-a văzut în sala plină de oameni necunoscuți, a venit și s-a așezat lângă scaunul meu. A ridicat capul spre mine, iar eu i-am zâmbit încurajator.
M-am ridicat în picioare și-am spus:
― Recunosc toate acuzațiile care mi se aduc. Vă rog să pronunțați sentința!
― Nu dumneata spui curții când să pronunțe sentința! a tunat procurorul de caz, dar comandantul completului i-a făcut semn să ia loc și, după o scurtă dezbatere, am fost condamnată la moarte. Având în vedere că faptele au fost comise pe timp de război, nu se acordă drept de recurs, iar sentința va fi executată imediat.
― S-o credeți voi, am mormăit eu și m-am ridicat în picioare, îndreptându-mă spre ușă.
Cei doi polițiști militari m-au condus afară și…
…am intrat iar în cort și m-am oprit în ușă, dar unul din polițiștii militari m-a împins și mi-a arătat iar un scaun în fața unei mese, la care erau așezați nu mai puțin de șapte generali și doi colonei. Parcă îmi doream să cadă acum o rachetă în capul nostru să le mai taie puțin din aerele pe care le afișau.
Mi-am manifestat iar teama pentru o asemenea posibilitate, dar am fost pusă din nou la punct de comandantul curții marțiale, care m-a informat că s-a convenit la un armistițiu pe durata procesului, să iau loc odată și să nu răspund decât întrebată.
― Am înțeles! Să trăiți! am răspuns eu iarăși.
Am luat loc și-am încercat să mă port exact la fel ca data trecută, cu speranța că astfel îi voi face și pe cei din fața mea să se comporte identic. Până acum mă țineam întocmai de planul meu și se părea că nimeni nu își dădea seama că în Timp se săpau făgașe adânci.
― Îl vreau martor pe sergentul Max, am spus eu iar.
― Cine-i sergentul Max? a întrebat comandantul completului de judecată.
― Câinele pe care inculpata l-a salvat în locul generalului Bill Carson, a răspuns avocatul meu din oficiu, privindu-mă iar ciudat.
L-au adus și pe Max care, atunci când s-a văzut în sala plină de oameni necunoscuți, a venit și s-a așezat lângă scaunul meu. A ridicat capul spre mine, iar eu i-am zâmbit încurajator. Din câte auzisem, Eternitatea poate fi foarte lungă, așa că mă bucuram că-l aveam lângă mine.
M-am ridicat în picioare și-am spus din nou:
― Recunosc toate acuzațiile care mi se aduc. Vă rog să pronunțați sentința!
― Nu dumneata spui curții când să pronunțe sentința! a tunat procurorul de caz, dar comandantul completului i-a făcut semn să ia loc și, după o scurtă dezbatere, am fost condamnată iar la moarte. Având în vedere că faptele au fost comise pe timp de război, nu se acordă drept de recurs, iar sentința va fi executată imediat.
― S-o credeți voi, am mormăit eu iar și m-am ridicat în picioare, îndreptându-mă spre ușă.
Cei doi polițiști militari m-au condus afară și în fața mea a venit un tânăr căpitan preot care m-a oprit și, cu un gest, i-a îndepărtat câțiva pași pe polițiști.
― Știu ce vrei să faci, mi-a spus el. Dacă și a treia oară repeți aceeași scenă prin Timp, se vor săpa asemenea urme, încât nimeni nu o să vă mai poată scoate de acolo. Am privit spre gardul de sârmă ghimpată construit de soldații de la intendență, lângă care se aduna deja plutonul de execuție. Am zâmbit și-am spus:
― Asta și vreau!
I-am arătat spre soldații din plutonul de execuție:
— Alternativa de acolo nu-mi convine.
— Putem rezolva asta cumva... a spus el și mi-am dat seama, după voce, că era la fel de preot pe cât eram eu Papă, așa că i-am răspuns:
— Ar fi trebuit să o faceți până acum.
Mi-am dat seama că trăgea de timp, în speranța că-mi va întrerupe planul așa că…
… am intrat și m-am oprit în ușă, dar unul din polițiștii militari m-a împins și mi-a arătat un scaun în fața unei mese, la care erau nu mai puțin de șapte generali și doi colonei.
Și de data asta totul a decurs la fel, așa că l-am cerut iar pe Max.
― Îl vreau martor pe sergentul Max.
― Cine-i sergentul Max? a întrebat comandantul completului de judecată.
― Câinele pe care inculpata l-a salvat în locul generalului Bill Carson, a răspuns avocatul meu din oficiu, privindu-mă ciudat.
L-au adus pe Max a treia oară care, atunci când s-a văzut în sala plină de oameni necunoscuți, a venit și s-a așezat lângă scaunul meu. A ridicat capul spre mine, iar eu i-am zâmbit încurajator. L-am mângâiat pe cap și m-am gândit că era singura ființă dragă mie care avea să mă însoțească în eternitatea care ne aștepta.
M-am ridicat iar în picioare și am spus:
― Recunosc toate acuzațiile care mi se aduc. Vă rog să pronunțați sentința!
― Nu dumneata spui curții când să pronunțe sentința! a tunat procurorul de caz, dar comandantul completului i-a făcut semn să ia loc și, după o scurtă dezbatere, am fost condamnată la moarte. Având în vedere că faptele au fost comise pe timp de război, nu se acordă drept de recurs, iar sentința va fi executată imediat.
― S-o credeți voi, am mormăit eu și m-am ridicat în picioare, îndreptându-mă spre ușă.
Cei doi polițiști militari m-au condus afară apoi…
… am intrat iar în cort, pentru a patra oară, din infinitatea de dăți în care aveam să o fac.
De data asta, în loc să aștept să fiu împinsă de polițiștii militari, m-am ferit și m-am oprit în loc. Polițiștii au împins aerul, iar completul de judecată a început să certe scaunul pe care ar fi trebuit să stau eu.
Așa cum am bănuit, numai ceilalți erau obligați să joace mereu, și mereu, aceeași piesă. Eu, în calitate de regizor al acestei piese suprarealiste eram exonerată. Eram bucuroasă că prevăzusem asta, altfel cred că aș fi căpiat. Nu am fost așa de bucuroasă când am văzut că bietul Max, atunci când a intrat în cort, a trecut pe lângă mine și s-a dus să se gudure pe lângă scaunul meu gol.
A zecea oară am început să mă plictisesc. Am luat cariocile de pe masă și-am început să le desenez mustăți și bărbi celor din completul de judecată. La fiecare reluare, desenele mele se ștergeau, așa că am avut destul de lucru încă vreo cinci reluări, până când am început să mă plictisesc. L-am mângâiat pe Max, dar nu părea să mă bage în seamă, atent cum era la ceea ce vedea el pe scaun.
Am ieșit afară din cort, însă nu mă puteam îndepărta mai mult de câțiva metri. O ceață groasă și lăptoasă, de consistența cauciucului dur, înconjura tot cortul.
Am ținut evidența până pe la vreo două sute de repetiții, apoi am renunțat. Am luat pistolul din tocul unui polițist militar și-am tras un foc în sus. Glonțul s-a pierdut dincolo de pânza cortului. Când m-am dus afară și-am tras un foc în zidul de ceață, glonțul a ricoșat din el și mi-a trecut șuierând pe lângă urechi.
La următoarea reluare pistolul polițistului avea iar încărcătorul plin și, înainte să-l pun în toc, am rămas multe minute cu el în mână. Da, asta ar putea fi o soluție, o posibilă ultimă soluție, deși nu eram sigură că după două ore nu m-aș fi sculat din moarte să asist iar și iar la dezbaterile completului de judecată.
Am renunțat la ideea cu pistolul și-am început să mă gândesc. Nu eram un om de știință adevărat… dar aveam 21 de ani, o curiozitate de pisică și o infinitate de timp înaintea mea ca să rezolv rahatul temporal în care intrasem singură.