Tocăniță de înger cu smântână


Pe la noi, când vine seara, din cer încep să cadă îngeri. Mai întâi unul se desprinde pe nevăzute dintre stele și plutește ușor spre crângul de aluni unde îi așteptăm noi, copiii. Apoi al doilea, pe urmă al treilea, până când nu poți să-i mai numeri și se preschimbă pe nesimțite în vârtejuri multicolore de aripi. Cei mai mulți se topesc în aer la fel ca fulgii ușori ai primelor zăpezi, dar unii dintre ei au noroc și ajung până pe covorul verde al ierbii, privind spre noi cu ochi mari și nevinovați. De cele mai multe ori întind mâinile rugător în dorința de a ne atinge, dar nouă ne este frică. „Dacă te atinge un înger, ai să mori!“ sunt cuvintele celor mari și nu avem nici un motiv să nu le credem.
Chiar dacă cad de multă vreme, încă nu a reușit nimeni să-și facă curaj să prindă vreunul. La începuturi veneau oameni din satele din jur să-i vadă, apoi, văzând că nu se întâmplă nimic, sau poate pentru că au început să cadă și prin alte părți, nu au mai venit și fiecare sat a rămas cu îngerii lui. Cu toate că eram copii și toată ziua eram prinși cu joaca, vedeam că viața devenea tot mai grea pe zi ce trecea. Îi auzeam de multe ori pe cei mari cum vorbesc despre recoltele tot mai slabe și despre animalele care erau tăiate ca să nu moară de foame. O vreme nu am băgat de seamă toate schimbările, prinși cum eram cu ale noastre, dar între o joacă și alta nu puteam uita de privirile tot mai preocupate ale celor mari. Noi ne bucuram că nu mai mergem la școală, dar într-una dintre zile, când mă pregăteam să fug la crângul cu aluni și am cerut de la buna mea o bucată de pâine pe care să o mănânc pe drum, l-am auzit pe Moșu cum îi spune:
— Tai-o mai luminoasă!
— Cum adică mai luminoasă, mă bărbate? a întrebat Buna.
Moșu a privit posomorât la mine, apoi a lămurit-o:
— Mai luminoasă, adică așa, mai subțire, să se vadă lumina prin ea. Nu mai avem nici grâu și nici făină…
La numai o săptămână după asta am mâncat ultima bucată de pâine, apoi am trecut la mămăligă, pentru că porumbul era singurul care crescuse cât de cât pe câmpul de lângă casă. Unii din sat au mai avut un timp făină pentru pâine, apoi li s-a terminat și lor și toată lumea din sat a trecut la mămăligă. Oricum, după Zguduitură animalele nu se mai prăseau. Chiar dacă mai făceau pui, arătau ciudat și nu trăiau mai mult de câteva zile. Nici copii nu s-au mai născut după ziua aia.
— De la radiații se întâmplă asta, spunea preotul. Și de la multele păcate ale oamenilor, nu uita el să adauge în surdină. Lumea nu îl mai asculta nici pe el și nici pe la biserică nu se mai ducea. Grija zilei de mâine îi împiedica pe oameni să se mai ocupe de cele sfinte.
Asta și poate faptul că un Dumnezeu nepăsător a asistat la Zguduitură fără să pară că a făcut vreun efort să-i pună capăt. Acum doi ani, când s-a pornit totul, eram prea copil ca să le înțeleg pe toate, dar tot mai țin minte cum se înroșea din când în când cerul spre răsărit. Venisem în vacanță, ca de obicei în fiecare vară, la bunicii mei dinspre mamă, care locuiau într-un sătuc uitat de lume, într-o vale dintre munți. Tocmai veniseră părinții mei după mine să mă ducă înapoi în oraș că începea școala, când, cu o seară înainte de a pleca, s-a pornit totul și nimeni nu s-a mai dus nicăieri. Lumea se urca seara în Poiana lu’ Stelică și privea ca la spectacol reprezentația de sunete și lumini care se vedea în zare și fiecare încerca să asocieze luminile unui oraș cunoscut, până într-o seară când o lumină puternică, de un purpuriu murdar a luminat cerul și la numai câteva minute muntele din spatele satului s-a zguduit cu un huruit surd și părea că pământul în întregul lui a pârâit îndurerat.
— Asta da zguduitură, a spus speriată baba Safta și de atunci zilei aceleia toată lumea îi spunea doar Zguduitura.
— Asta a fost Capitala, a adăugat cineva. Cred că au prăjit-o!
Și eu nu m-am putut gândi în clipa aceea decât la hamsterul meu rămas singur în apartament, care era probabil prăjit și el.
Radiourile și televizoarele nu mai funcționau de vreo două zile, curent electric nu mai era cam tot de atunci, așa că preotul își făcu o cruce mare, apoi își luă inima în dinți și spuse oamenilor:
— Dragii mei, luați cu voi apă și de-ale gurii și stați câteva zile în pivnițe, că de-acu’ nu-i a bună.
— Nu ar fi mai bine, părinte, să ne adunăm în biserică și să ne rugăm? întrebase baba Safta.
Preotul a privit lung la ea și le-a spus oamenilor care ascultau:
— Dacă Dumnezeu trimitea pe arhanghelii săi să ne pedepsească, atunci era bine să ne adunăm în biserică și să ne rugăm de iertarea păcatelor. Dar astea, arătase preotul spre cerul purpuriu, sunt bombe și radiații și nu sunt trimise de Dumnezeu, așa că stați câteva zile în pivnițe și închideți bine ușile.
Cei mai mulți l-au ascultat, dar de a doua zi tot au mai ieșit, că lumea la munte are animale și nu s-au născocit încă radiațiile care să țină un muntean în beci când animalele îi zbiară de foame în grajd. Au ieșit și le-au adăpat și le-au dat de mâncare și părea că nimic rău nu părea că s-a întâmplat cu ei.
După numai câteva zile au început să urce spre satul nostru orășeni și mintea mea de copil nu putea pricepe de ce li se cojea pielea de pe față și nici de ce cărau în cărucioarele trase după ei televizoare, mașini de spălat și aparate pentru cafea, care nu aveau prea mare căutare în satul nostru nici înainte, când încă mai era curent electric. După un timp au înțeles și ei asta și au început să vină cu bani de aur sau de argint și un timp au mai făcut rost de mâncare. Le povesteau celor care voiau să asculte că în orașe morții erau în grămezi așa de mari, că nici câinii și animalele sălbatice care umblau pe străzi și mâncau din ei nu reușeau să facă față iar mirosul era îngrozitor. Îndemnurile preotului la milostenie creștină erau ignorate și cine nu avea aur nu primea nimic. După o vreme, nu știu dacă s-a terminat aurul, sau oamenii nu mai aveau ce să dea în schimb, destul că la drumul spre oraș s-a pus o poartă și orășenii nu mai erau lăsați să urce. Câțiva au încercat să urce cu forța, dar erau slabi ca niște stafii și nu se puteau pune cu muntenii hrăniți și bine făcuți.
După numai un an s-a văzut că animalele nu mai fătau și nici copii nu se mai nășteau, așa că nu ar mai fi dat cineva o bucată de carne nici pe kilograme de aur. Toată lumea credea că toate astea se întâmplă mai ales din cauza lipsei de carne. Nici eu nu îmi mai aduc aminte de gustul cărnii, cu toate că mama îmi spune că noi am fost îndestulați și am avut aproape la fiecare masă ba un pui tăiat, ba un ciolan de porc. De peste un an nu am mai văzut nici un orășean, numai munteni din satele din jur, dar nici ei nu prea aveau ce sa aducă la schimb. Pâinea și rezervele de carne afumată sau uscată se terminaseră după o vreme și ele, așa că oamenii au început să culeagă și să usuce pentru iarnă din fructele pădurii și ciuperci. Noi, copiii, mâncam toată vara zmeură și mure, spre toamnă treceam la alune și nuci. Culegeam ciuperci în neștire, pe care cei de acasă le puneau la uscat în șiruri lungi deasupra sobei. Aveam noroc cu Joiana că încă mai dădea lapte din belșug, mălai mai aveam, așa că am mâncat toată toamna mămăligă cu brânză și smântână.
După ce a dat zăpada, din sat mai ieșea numai bunicul să mai caute câte ceva prin pădure. Dacă pe vremuri mai împușcase câte o sălbăticiune, două, în ultimul timp nici măcar veverițe nu mai reușea să împuște. Capcanele le găsea neatinse și nimic viu nu îi mai ieșise în cale de săptămâni întregi. Mama și tata o ajutau pe Buna la treburile de pe lângă casă, dar mai mult își făceau de lucru, pentru că, după ce au pregătit grămezile de lemne pentru iarnă, altceva nu prea mai aveau de făcut. Toată bogăția noastră era Joiana, dar alții nu aveau noroc nici de atât.
Ne adunam cu toții acasă abia în timpul cinei. Bunicul venea de obicei ultimul, tropăia îndelung în tindă să se scuture de zăpadă, apoi se spăla și se așeza lângă noi, în capul mesei. Când credea că nu îl vede nimeni căuta din priviri ochii bunicii și clătina numai din cap. După cină i-am auzit odată stând de vorbă cu voce șoptită.
— Nu știu cum o vom scoate din iarnă numai cu mămăligă cu lapte și cu hribi, îi
spunea Moșul cu voce sugrumată de furie neputincioasă.
— Mai avem mălai destul, spunea cu voce domoală Buna. Și când nu vom mai
face față sunt sigură că va trimite bunul Dumnezeu ceva să ne scoată din necazul ăsta.
În ziua când am adus îngerul acasă, ieșisem la săniuș cu vărul meu Săndel. Ne umpluserăm buzunarele cu nuci și după ce coboram dealul în viteză, chiuind cât ne ținea gura, spărgeam câteva nuci, beam de la fântâna din capul satului câte o cană de apă rece ca gheața și porneam iar voinicește pe deal.
Dar pe înserate atât eu, cât și Săndel ne-am dus, ca în fiecare seară, în crângul cu aluni să vedem îngerii. Soarele abia scăpătase, așa că încă nu căzuse niciunul. La fel ca noi, în aluniș mai erau vreo câțiva băieți și fete de vârsta noastră.
Am privit spre primele stele care începeau să sclipească deasupra noastră și mi-am tras sania mai aproape de Săndel.
— În seara asta vreau să prind un înger! i-am spus și l-am văzut cum face
ochii mari.
— O să mori, spuse el înfricoșat.
— Prostii de-ale oamenilor mari, i-am răspuns eu. Spun asta ca să ne sperie.
Și în același timp i-am aruncat sfoara de la sanie ca să mi-o țină și eu am fugit acolo unde credeam că va cădea primul înger.
Am ajuns aproape în același timp cu el și l-am prins de mâini, rostogolindu-ne în zăpadă. Avea mâinile calde și zâmbea, privind tot timpul în ochii mei. Nu s-a mai topit în aer și nici nu s-a mai scurs în pământ ca altă dată, așa că l-am luat în brațe. Nu era mai greu decât un câine și după ce l-am luat în brațe s-a prins cu brațele de gâtul meu și mi se părea că scoate un fel de sunete ca și cum ar fi uguit un porumbel.
După primele momente de buimăceală, văzând că nu am pățit nimic, fiecare băiat și fată a prins câte un înger și ne-am întors chiuind în sat.
Când am dus îngerul acasă Buna și-a făcut cruce, iar Moșul meu s-a încruntat:
— Ce-i cu arătarea asta aici?
— E îngerul meu. Vreau să îl cresc și când s-o face mai mare să îl iau de nevastă,
că, uite, e fată, am spus eu arătând spre sânii mici, abia îmbobociți ai îngerului.
Maică-mea a continuat să își facă cruci mărunte, în timp ce tatăl meu a început să râdă. Tot râzând, m-a luat în brațe și mi-a arătat spre înger.
— Mă copile, îngerii nu au nici de unele ca noi, oamenii. Uite aici.
Și i-a desfăcut cu degetele gura zâmbitoare. Sub buzele palide nu se vedeau nici dinți, nici limbă, ci doar gingiile lipite. Cred că de asta se dizolvau în aer așa de repede, pentru că altfel ar muri de foame și de sete după numai o zi de viață.
— Sunt ca emferidele, făcuți să trăiască numai o zi, spuse tatăl meu, iar eu mi-am amintit că el fusese pe vremuri profesor de biologie.
Bunicul meu îl luă de la taică-meu și îl prinse de picioare, parcă cântărindu-l.
— Mai târziu o să mă duc să caut capcanele de iepuri, așa că mai bine îl iau eu să îl duc în pădure, la ai lui.
Dezamăgit de cele văzute, nu m-am mai împotrivit, așa că bunicul a plecat cu el, și totuși se pare că îngerul ne-a purtat noroc, pentru că Moșul a găsit în seara aia un iepure mare de tot în capcane, lucru care nu se mai întâmplase tare de mult. Buna a făcut din toată sărăcia o mămăliguță și în timp ce mâncam tocană de iepure cu smântână și cu mămăligă caldă se părea că viața era din nou frumoasă.
— Să aduci și mâine unul, mi-a spus Moșul la terminarea cinei, că văd că ne-a adus noroc.
Am fost și a doua seara și am adus un înger, și am fost mirat când am văzut că și oameni în toată firea se reped ca niște copii încercând să îi prindă. Nu reușeau de prima dată, dar nu s-au dat bătuți și până la urmă fiecare s-a întors acasă cu îngerul lui.
Ce înseamnă să fii copil și să crezi tot ce spun cei mari. Aproape trecuse iarna și noi mâncam seară de seară carne dulce de iepure, și nici o bănuială nu trecea prin capul meu de copil ascultător, până într-o zi când am văzut că mâța noastră roade o aripă care mi s-a părut a fi de găină, dar de unde găină, când ultima o mâncaserăm cu peste un an în urmă. M-am apropiat mai mult și am văzut că era o aripă de înger. Chiar și atunci i-am crezut pe ai mei când mi-au spus că probabil mâța a prins ea singură un înger. La numai câteva săptămâni după asta mâța noastră a fătat patru pui dolofani și toți cei din sat au venit să-i privească cu ochii mari și plini de speranță.
— Minune dumnezeiască, spuse preotul. Dumnezeu în marea lui milă și-a sacrificat fiul pentru a ne salva sufletele, iar acum și-a sacrificat îngerii pentru a ne salva trupurile nevolnice.
- Nu știu ce vorbești, părinte, spuse morocănos Moșul, cu ochii la mine. Noi doar avem noroc că prindem mulți iepuri.
Dar din vorbă în vorbă, până la urmă mă lămurisem și eu cum stă treaba, așa că nu am zis nimic când bunicul l-a invitat pe preot la cină. Noi eram obișnuiți cu tocănița de iepure cu smântână, dar preotul, când a dat de gustul ei, părea că nu se mai satură și a cerut a doua porție și a mâncat-o cu ochii în lacrimi.
— Iartă-ne, Doamne, spuse el și stropi din tocană i-au sărit pe barbă din cauza poftei cu care mânca. Iartă-ne, Doamne, că nu știm ce facem. Nu credeam vreodată că voi ajunge să mănânc tocană de îngeri cu smântână, izbucni el în lacrimi, dar fără să se oprească din mâncat.
Mi-a adus aminte de copilul din poezia „Moartea căprioarei” și m-am ridicat brusc de la masă și am ieșit afară. Cei din încăpere au privit după mine vinovați fiindcă au crezut că plâng după îngerii sacrificați, dar pe mine mă bufnea râsul: numai de tocană de îngeri cu smântână nu mai auzisem vorbindu-se până atunci, așa că mi-am înăbușit râsul când a ieșit după mine mama. Ca să mă îmbuneze, mi-a spus cu o voce șoptită să mă bucur pentru că în curând o să am un frățior. Eu nu m-am mai mirat absolut deloc și am privit în sus spre stele, de unde se părea că vin în ultima vreme toate bucuriile noastre.