A fost odată, cum nu s-a mai pomenit de-atunci, un fiu de împărat care își dorea mai mult decât orice să zboare. În dorința lui cea mare, se cocoța pe acoperișul palatului în care trăia cu împăratul – tatăl său și cu împărăteasa -mama sa și își pierdea vremea urmărind zborul păsărilor. Încerca bietul împărat să-l facă să coboare de acolo ca să dea o mână de ajutor la treburile împărăției, dar flăcăul nu dădea nici un semn de ascultare. Mâniat peste măsură de nevrednicia fiului său și nădăjduind că o pedeapsă îi va băga mințile în cap, împăratul hotărî să-și închidă fiul într-un turn singuratic ridicat la malul mării, de unde să nu poată urca pe acoperiș și să nu mai poată vedea pană de pasăre.
Bietul fecior de împărat nu se putu împotrivi poruncii tatălui său, așa că, își luă ziua bună de la împărăteasă și se lăsă dus de oșteni și închis în turnul sub care valurile mării se învolburau mânioase. Chiar dacă noua lui locuință nu avea geamuri, prin gurile de aerisire înguste, făcute parcă să nu poată trece prin ele nimic mai mult decât un pui de șarpe, feciorul împăratului, Ador pe numele lui, auzea țipetele pescărușilor acoperind mugetul apei lovite de stâncile abrupte pe care era construit turnul. Închidea ochii și își imagina că era și el un pescăruș liber care zbura în înaltul cerului, printre norii înspumați, purtat de curenții de aer, cât vedeai cu ochii. În loc ca dorul lui să se potolească și să trimită împăratului vorbă prin ostașul care îi aducea hrană și apă că este gata să își ia în serios îndatoririle, feciorul părea să se adâncească și mai mult în nebunia lui.
Ei, dar ce nu uitase împăratul era că acel turn părăsit, în care se grăbise să-și închidă feciorul, devenise de ceva timp locul de întâlnire al celor patru vânturi: Boreas, vântul rece din nord, aducătorul iernii și cel mai mare dintre vânturi, Notus, vântul din sud, schimbător și mereu nemulțumit, Eurus, vântul din est, veșnic ghinionist, aducător de căldură și ploaie și Zefir, vântul de vest, cel mai mic și mai blând dintre vânturi. Nu mică le fu mirarea celor patru vânturi aflându-l pe Ador închis în turnul lor.
- Cum îndrăznești să te folosești de refugiul nostru?
Fără a se teme de șuieratul înghețat al lui Boreas, feciorul împăratului le povesti cum și de ce fusese închis în acel turn.
- Împăratul a uitat făgăduiala!
- Nu știu ce v-a făgăduit tată meu, zise Ador ca răspuns la nemulțumirea lui Notus, dar sunt gata să repar orice neajuns a pricinuit prezența mea aici.
- Așa și trebuie, fu de acord Boreas. Dacă tatăl tău și-a încălcat făgăduiala de a ne lăsa singurii stăpâni pe acest turn, fiul său va fi nevoit să ne slujească patru ani neîntrerupți.
Până cele patru vânturi să hotărască cum avea să le slujească, Ador se așeză într-un colț al turnului și ascultă fascinat poveștile pe care fiecare dintre cele patru vânturi începură să și le împărtășească.
- Eu, spunea Boreas, am întâlnit un loc în care oamenii aveau pielea neagră și n-au văzut în viața lor zăpadă. Când le-am acoperit casele cu fulgi zemoși și pufoși, au ieșit cu toții afară și au început să danseze în cinstea mea.
- Eu, se repezi Notus, am ajuns într-un loc în care oamenii aveau pielea roșie și se chinuiau fără să reușească să aprindă focuri pe lângă casele lor. Când am trimis un fulger și am suflat să aprind focurile, ei au început să chiuie în cinstea mea.
- Eu, zise Eurus, am găsit un loc în care oamenii aveau pielea galbenă și niște pământuri pe care nu creștea nici o plantă. Când am adus ploaia și am suflat căldură, pe pământurile inundate au început a înverzi lanuri de orez și oamenii au prins a se înclina în fața mea.
- Eu, șopti în cele din urmă Zefir, am ajuns într-un loc în care era veșnic noapte, oamenii umblau numai acoperiți cu blănuri și locuiau în case de gheață. Când am alungat întunericul și am adus soarele, ei s-au așezat în genunchi în fața mea și mi-au făcut mii de plecăciuni.
- Ah, ce întâmplări nemaipomenite, strigă Ador, sărind de la locul lui, cum aș vrea să pot și eu zbura ca voi!
Înțelegând cele patru vânturi dorința arzătoare a fiului de împărat de a zbura, se sfătuiră și hotărâră să-i facă lui Ador o pereche de aripi fermecate cu care să poată zbura alături de ei. Se puseră pe treabă și, până în dimineața zilei următoare, făuriră niște aripi fermecate, nemaivăzute, cu pene de toate culorile, adunate de la toate păsările cerului.
- Ne vei sluji pe fiecare câte un an, hotărî Boreas, iar dacă la sfârșitul celor patru ani te vei dovedi vrednic, aripile vor fi ale tale pentru totdeauna și ne vom lega cu tine frați de cruce.
- Nu trebuie să arăți niciodată, nimănui, aripile dăruite de noi, îi atrase atenția Notus, altfel nu vei mai putea zbura niciodată cu ele.
- Dacă vei avea nevoie să ne vezi pe oricare din noi, este suficient să scoți una dintre penele din aripi și să o arunci în direcția din care ai nevoie de ajutor, spuse și Eurus.
- Să nu îți scoți aripile decât în acest turn. Doar aici ele sunt în siguranță, îl sfătui în cele din urmă Zefir.
Fericit peste măsură că acum putea să-și vadă visul cu ochii, Ador își prinse aripile fermecate și porni la drum alături de Boreas după ce acesta deschise cu ușurință poarta ferecată din porunca împăratului. Timp de un an de zile, vântul rece din nord îl învăță pe feciorul de împărat să fie puternic și neînfricat. După ce se împlini primul an, Ador își luă zborul alături de Notus. Vântul din sud îl învăță să caute cea mai bună cale de a-și atinge scopurile și să chibzuiască îndelung înainte să ia o decizie. După ce se împlini al doilea an, Eurus îl luă cu el, învățându-l să fie rapid ca ploile de vară și inimos. În cel de-al patrulea an, vântul de vest îl învăță să se bucure de viață și să nu îi pară rău niciodată pentru ceea ce nu stătea în puterile sale să facă.
Odată încheiați cei patru ani, în turnul pe care Ador n-ar fi trebuit să-l părăsească niciodată, feciorul de împărat se făcu frate de cruce cu cele patru vânturi. Petrecură împreună cinci zile și cinci nopți povestindu-și întâmplările de călătorie, iar în cea de-a șasea zi, când vânturile își luară zborul, Ador hotărî să pornească singur prin lume să-și afle norocul acum că nu-l mai măcina dorul de-a zbura. Își lăsă aripile în turn și porni la drum ca orice simplu călător. Merse el cât merse și ajunse la porțile unui palat care părea că se pregătește de sărbătoare. Stegulețe colorate fluturau pe zidurile împodobite de flori, în timp ce o mulțime de oameni cu zâmbetele strălucindu-le pe chipuri se înghesuiau gălăgioși pe podul coborât peste râul ce împrejmuia palatul.
- Ce se întâmplă aici? Ador reuși să oprească un bărbat în straie de sărbătoare, înainte ca acesta să fie târât de valul de oameni.
- Împăratul nostru va alege un soț pentru fiica sa.
- Ea nu poate alege singură?
- E atât de frumoasă încât dacă nu se va face o întrecere și nu va fi ales un câștigător, împărăția noastră ar avea parte numai de războaie.
Ador urmări o vreme mulțimea, după care porni de-a lungul râului să cerceteze cetatea aceea. La un moment dat, zări o fată strecurându-se de pe una dintre ferestrele palatului direct în frunzișul unui copac care creștea pe malul râului, cu crengile întinse îndrăzneț până la primul șir de ferestre. Dacă nu ar fi fost atentă, fata ar fi căzut direct în râu, sau, și mai rău, și-ar fi putut frânge gâtul pe pietroaiele din jurul palatului. Feciorul de împărat se repezi spre zidul înalt și o prinse pe fată chiar când aceasta își dădu drumul din copac. Domnița începu să dea din picioare, îngrozită.
- Liniștește-te, am vrut doar să te ajut!
- Cine ești?
Cei mai frumoși ochi albaștri pe care Ador îi văzuse vreodată se ațintiră asupra lui, întrebători.
- Sunt Ador, fiul împăratului de Răsărit.
- Ce cauți aici?
- Dar tu cine ești?
Înainte de a primi răspunsul, Ador știu că aceea era frumoasa fiică a împăratului care stăpânea acel palat. Era atât de minunată, că își simți sufletul pe loc sfâșiat de un dor nemărginit. Îi povesti că fugea de tatăl său și de toți fiii de împărat care năzuiau la mâna ei.
- Dacă aș participa și eu la întrecere ai mai fugi?
Întrebarea lui Ador pluti un timp printre ei.
- Ai câștiga?
Feciorul de împărat îi zâmbi.
- De bună seamă!
- Atunci, cred că trebuie să mă ajuți să urc înapoi în camera mea.
Fericit cum nu mai fusese până atunci, Ador dădu fuga la împăratul de Apus, tatăl fetei și îl anunță că va participa și el la întrecerea pentru mâna prințesei, apoi se alătură celorlalți feciori, pregătindu-se pentru probele născocite de tatăl frumoasei prințese.
În ziua cea mare a întrecerii, împăratul îi chemă pe toți feciorii la el. Și să vedeți la ce probe se gândise acest cap încoronat! Avea să devină soțul prințesei acel voinic care avea să aducă toiagul Vrăjitorului din Nori, care avea puterea de a preschimba orice piatră în aur, apoi Pasărea Paradisului, prizonieră la Stăpânului Zmeilor, care vindeca cu cântecele ei orice boală și în cele din urmă, dintele de diamant al Fiarei Întunericului, cu care se putea descuia orice încuietoare, fie ea de poartă sau de cufăr.
Auzind pretențiile împăratului, mulți dintre feciorii aceia făcură cale întoarsă în împărățiile lor, căci, oricât de frumoasă ar fi fost prințesa, mai dragă le era viața. Rămaseră să se întreacă Ador și încă doi feciori de împărat, feciorul Împăratului Negru și feciorul Împăratului Galben. Porniră deci împreună în căutarea celor trei odoare magice. La prima răscruce de drumuri, Ador se despărți de ceilalți feciori, cu gândul de a se întoarce în turn pentru a-și lua aripile fermecate dăruite de cele patru vânturi. Prințul Negru și Prințul Galben se înțeleseră să își continue drumul împreună, căci îi lega o mare prietenie și nădăjduiau ca împreună să reușească să treacă de toate probele, pentru ca apoi să tragă la sorți care dintre ei avea să o ia pe prințesă.
- Cu aripile fermecate prinse de umeri, Ador ajunse cât ai clipi la poarta castelului în care locuia Vrăjitorul din Nori. Plin de curaj și cinstit, el bătu cu putere în poartă.
- Cine e acolo? auzi o voce groasă și tunătoare.
- Sunt Ador Prințul de la Răsărit și îl caut pe Vrăjitorul din Nori.
- Ce treabă ai cu el? deschise poarta un pitic șchiop și chel înfășurat într-o mantie roșie, strălucitoare.
Ador privi piticania și chibzui puțin dacă să vorbească cu ea sau să o izgonească și să pornească în căutarea marelui vrăjitor. Până la urmă, amintindu-și învățăturile vânturilor, începu să îi povestească piticului despre frumusețea fetei de împărat, despre dragostea lui pentru ea și despre probele pe care trebuia să le treacă pentru a-i deveni soț. Piticul șchiop și chel îl ascultă cu mare atenție, după care îl întrebă:
- De ce crezi că Vrăjitorul din Nori ți-ar da așa, pur și simplu, toiagul lui? Orice fecior de împărat știe că trebuie să se lupte cu un vrăjitor pentru a-i smulge un lucru magic.
- Mă gândeam că ar fi păcat să se facă vărsare de sânge. Poate că acest vrăjitor, pe care nu-l cunosc, ar accepta să îmi dăruiască toiagul și să-mi ceară altceva în schimb.
- Ce-ai putea tu să-i dai și el să nu aibă? râse în hohote piticul.
- Prietenie, răspunse senin Ador.
- De ce ar dori un vrăjitor să fie prieten cu un prinț?
- Un prieten este un sprijin în viață mai mare decât orice toiag.
În acel moment, se auzi o bubuitură cumplită și piticul fu învăluit într-un nor roșu, fierbinte. Ador scutură aripile fermecate, încercând să împrăștie aburii încinși. În locul piticului se ivi un bărbat înalt, foarte slab, cu o barbă roșie lungă până în pământ.
- Accept prietenia ta, prințe Ador și își dăruiesc toiagul care schimbă orice piatră în aur. Prietenia ta a rupt vraja prin care Muma-Zmeilor îmi răpise înfățișarea și mă preschimbase într-un pitic dezgustător.
Bucuros, prințul Ador petrecu alături de noul său prieten o zi, în care vrăjitorul avu grijă ca feciorul să afle toate cele de trebuință despre zmei, după care porni să găsească Pasărea Paradisului. Aripile îl purtară timp de două zile și două nopți pe deasupra munților, până ce ajunse în apropiere de peștera din care coborau treptele spre castelul zmeilor din inima pământului. Ascunzându-și aripile sub mantie, Ador se prefăcu că este un om sărman care caută să fie argat la curtea zmeilor, iar Muma-Zmeilor, bătrână și sătulă de pretențiile celor șase feciori ai săi, îl angajă imediat pe flăcăul acela tânăr și puternic. Nici nu se văzu bine în castelul zmeilor, că Ador porni să caute încăperea în care era închisă Pasărea paradisului. Cum îi spusese și Vrăjitorul din Nori, zmeii umblau noaptea și dormeau în toiul zilei, așa încât feciorului nostru nu-i rămânea decât să-și facă treburile ce-i fuseseră date în timpul zilei și să scotocească noaptea prin castel. Trecură trei zile lungi până ce băgă de seamă că în camera Stăpânului Zmeilor se afla o ușă ferecată, care ducea cine știe unde, acoperită cu o flamură veche. Ador se căzni puțin până reuși să deschidă încuietoarea ruginită și trecu prin ușă într-un tunel care-l duse într-o grădină ascunsă. Zări imediat Pasărea Paradisului, căci strălucirea ei lumina în jur copacii cu crengi negre din care picura smoală încinsă, iarba cu fire înalte, ascuțite și tăioase ca niște lănci și lacul de foc din care se ridica miros de pucioasă arsă. Ador își desfăcu aripile fermecate și, ridicându-se deasupra tuturor acelor grozăvii, apucă colivia aurită din care pasărea îl privea cu ochii plini de lacrimi.
- Nu vom scăpa, vorbi Pasărea Paradisului, s-a întors Stăpânul Zmeilor și acum descoperă că ai spart încuietoarea ușii secrete.
Recunoscător pentru avertisment, Ador smulse o pană din aripile fermecate și o aruncă spre Miazănoapte. Imediat, un vânt puternic îi ridică pe sus și îi scoase din împărăția zmeilor, înainte chiar ca aceștia să își dea seama ce se întâmplase. Mulțumind fratelui său de cruce Boreas pentru ajutor, prințul își continuă drumul spre Þinutul Întunericului în care locuia fiara cu un colț de diamant. Acum, pentru el nu fu cine știe ce greu să găsească drumul prin negura ce domnea acolo, pentru că Pasărea Paradisului lumina ca ziua cale de o poștă. Lumina ei orbi Fiara Întunericului, așa încât Ador reuși să-i smulgă colțul de diamant fără să fie nevoie să lupte pentru ultima comoară. Cu cele trei odoare cerute de împărat, Ador se grăbi să ajungă la prințesa lui. Ar fi trebuit să treacă pe la turn să-și lase aripile, dar nerăbdarea lui era atât de mare, încât uită sfatul vânturilor și porni direct către palatul frumoasei fete. Pe drum îi întâlni din nou pe Prințul Negru șu Prințul Galben, care se întorceau fără izbândă.
Noi am fost doi și nu am reușit să aducem odoarele, tu cum de ai reușit?
Fericit că urma să se cunune cu aleasa inimii lui, Ador le povesti celor doi feciori despre aripile lui fermecate și, minunați peste măsură de povestea lui, cei doi prinți îl rugară să le arate și lor aripile fermecate. De îndată ce Ador își scoase aripile, Prințul Negru îi reteză picioarele, iar Prințul Galben îi luă toate odoarele, făcându-se nevăzuți din fața lui. Lacrimile amare pe care le vărsă flăcăul nostru singur pe marginea drumului, fără aripile fermecate să zboare, fără picioare să meargă și fără odoarele cu care trebuia să o ia pe prințesă de soție, nu aveau însă cum să repare răul făcut de neascultare. Nu-i spusese Notus să nu arate nimănui aripile dăruite de vânturi? Nu-l sfătuise Zefir să nu-și scoată aripile decât în turn? Cu ochii încețoșați de lacrimi, văzu o pană mică, mai mult un puf, desprinsă din aripile fermecate când acestea îi fuseseră smulse, amestecată în praful drumului. Reuși să se târască în coate până la ea și să o arunce în sus. Nu trecu mult și toate cele patru vânturi fură alături de el. Îl ridicară din drum și îl purtară cu grijă până la palatul Vrăjitorului din Nori. După o zi și o noapte de vrăji, licori și descântece, vrăjitorul reuși să-i pună lui Ador picioarele la loc, ca și când n-ar fi fost niciodată retezate.
În ziua în care împăratul anunțase că își va cununa fiica cu Prințul Negru, câștigătorul întrecerii, Ador se strecură în castel și, cu ajutorul fraților săi de cruce își recuperă aripile fermecate, ascunse în camera celui care se declarase învingător. Apoi, găsi colivia Păsării Paradisului și o eliberă. Aceasta, se ridică strălucind puternic și își luă zborul de-a lungul coridoarelor, poposind în cele din urmă tocmai de brațul tronului în care stătea împăratul, unde începu să cânte:
- A fost odat’ un fiu de împărat
Acesta-n lume a plecat și-aleasa inimii el și-a aflat
Dar soață ca să îi ajungă
Un vrăjitor, un zmeu și-o fiară a trebuit să-nfrângă
Ascultară cu toții, împărat, oșteni, curteni și oameni de rând cântecul care povestea cum fusese înșelat fiul împăratului de Răsărit. Prințul Negru se ridică deodată, își scoase paloșul și se repezi să taie capul păsării care cânta adevărul. Atunci, Ador se arătă în fața tuturor, iar Pasărea Paradisului îi zbură pe umăr. Îl însoțea Vrăjitorul din Nori, cu barba lui lungă și roșie și cu mantia strălucitoare, purpurie. Nici nu clipiră bine cei prezenți în sala tronului că vrăjitorul îi transformă pe cei doi prinți mincinoși în doi șoareci, care își luară tălpășița chițăind din acel palat.
Se încinse apoi o nuntă mare, Ador se cunună cu prințesa lui și, împreună, se ridicară în văzduh purtați de aripile fermecate. Îi făcură o vizită Împăratului de Răsărit, tatăl lui Ador, care, bucuros nevoie mare că a ajuns să-și mai vadă feciorul, acceptă ca turnul de la malul mării, în care fiul său fusese odată ferecat, să fie transformat într-un palat fără seamăn, în care cânta Pasărea Paradisului, se adunau cele patru vânturi la sfat și își petrecea cea mai mare parte din an Vrăjitorul din Nori. Ador, după ce-și văzu toate visele împlinite, deveni un împărat cum nu mai fusese altul pe pământ și-mi dădu poruncă să dau fuga la voi să vă povestesc despre aripile lui fermecate, ceea ce am și făcut.