agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2016-08-04 | |
Dorin Tudor și Cornel Pățan s-au cunoscut și împrietenit foarte bine pe timpul facultății, la Cluj-Napoca. Apoi, mediile de absolvire le-au permis să ceară repartiție în același oraș, amândoi alegând o mare întreprindere din Timișoara care, în acea perioadă, la începutul anilor ’70, avea foarte mare nevoie de ingineri tineri. Soarta a făcut ca și la locul de muncă să fie nedespărțiți și, timp de câțiva ani, au fost cooptați în același grandios proiect, de mare viitor, cunoștințele și elanul lor tineresc fiind binevenite și apreciate cum se cuvine de către șefi.
De aceea nu a fost chiar o surpriză când au fost chemați amândoi, împreună cu directorul întreprinderii, la directorul centralei care i-a informat că este nevoie de experiența lor pentru a mai deschide o linie de producție la Ploiești, așa că vor fi detașați acolo mai multe luni, în interesul serviciului. Pe Dorin și Cornel i-a măgulit această alegere dar, pe de altă parte, nu erau prea încântați să-și lase familiile atâta vreme la Timișoara și ei să lucreze tocmai la Ploiești, în condițiile în care erau tineri căsătoriți, fiecare având și câte un copil mic (Dorin o fetiță de 2 ani și câteva luni, iar Cornel un băiețel de aproape 2 ani). De când s-au căsătorit niciunul nu a stat departe de familie mai mult de 1-2 zile, iar acum, când copiii lor au început să vorbească și să fie tot mai drăgălași, despărțirea li se părea și mai grea. Ca să nu mai vorbim de cum se vor descurca soțiile lor, care aveau și ele serviciu, iar cei mici trebuiau duși și luați zilnic de la creșă! Dar, detașarea era sarcină din partea conducerii superioare, nici nu se punea problema vreunui refuz! Bineînțeles că vor face tot posibilul pentru a veni în vizită la familiile lor în fiecare săptămână sau, în cel mai rău caz, o dată la două săptămâni. Și au început munca... dar și naveta. Despre muncă nu o să vorbim, dar despre navetă merită! Pe vremea aceea, mersul trenurilor era astfel conceput încât de la Ploiești la Timișoara era un accelerat direct pe la ora 11-12, dar nu era nicio șansă să îl prindă pe acesta, așa că în fiecare sâmbătă, cei doi tineri ingineri se urcau, pe la orele 14-15, într-un rapid care mergea la Arad, ajungeau acolo pe la miezul nopții, apoi, după mai bine de două ore de așteptare, luau un personal care-i ducea la Timișoara. Duminica dimineața, între orele 4 și 5, erau în gară apoi, în funcție de cum găseau taxi (că și acesta era o mare problemă pe atunci), pe la crăpatul de ziuă se prezentau și ei acasă, la neveste și copii. La întoarcere, doar după vreo 12 ore de stat acasă, plecau în după amiaza aceleiași zile, tot cu două trenuri (dar nu aveau mult de așteptat între ele) și ajungeau la Ploiești luni dimineața, pe la orele 5-6, frânți de oboseală. Autoturisme personale nu aveau, dar amândoi au depus, în urmă cu o lună, un avans la CEC și acum așteptau 3-4 ani să le vină aprobarea pentru Dacia mult visată. Poate la detașarea următoare, sau când vor urma vreun curs de perfecționare la București (au fost anunțați deja că fac parte din rezerva de cadre de conducere) nu vor mai depinde de mersul trenurilor... După cum spuneam, de la Ploiești la Timișoara drumul dura (cu întrerupere cu tot) 14 ore, cuprindea întreaga după amiază, seara și toată noaptea, deci trebuia un fel de program, altfel se plictiseau prea tare și pierdeau prea mult timp. Totodată era necesar și să se odihnească puțin, că doar nu mergeau acasă pentru a dormi. Și, pentru că am ajuns la odihna din tren, să spunem că, după ce vizitau vagonul restaurant pentru a mânca ceva (sâmbăta la amiază nu mai aveau timp să meargă la cantina fabricii de la Ploiești), citeau, discutau, dezlegau cuvinte încrucișate și pe la jumătatea drumului, când trenul nu mai era așa de aglomerat, se întindeau puțin pe banchete, cu picioarele atârnând la podea, trezindu-se, periodic, cu ele amorțite și uitându-se pe geam să vadă pe unde au ajuns. Din când în când, în compartimentul lor intra o femeie durdulie, de vreo 50 de ani, navetistă și ea pe aceeași rută (navetiștii se cam cunoșteau între ei deja), întotdeauna exagerat de veselă și dispusă la glume fără perdea, care îi cam puneau în încurcătură pe inginerii noștri. Pe de o parte, femeia li se adresa cu „mămică” (ei având 29 de ani, formula nici nu era exagerată) dar, pe de altă parte, discuțiile cu tentă vădit sexuală pe care le iniția doamna grăsuță nu prea se potriveau apelativului amintit. Într-una din aceste seri petrecute în tren, după ce vagonul s-a cam golit și după ce doamna și-a făcut programul obișnuit, Dorin face un tur pe hol și-i spune lui Cornel: - Măi colega, m-am uitat prin vagon și am observat că oamenii și-au schimbat locurile astfel încât în fiecare compartiment sunt doar 2 călători, care s-au dezbrăcat, s-au descălțat și dorm liniștiți. Noi de ce ne chinuim ca fraierii, singuri în compartiment? - Și, ce propui? - întreabă Cornel, deși răspunsul lui Dorin era previzibil. - Păi, să ne descălțăm și să ne întindem ca lumea, că mai sunt câteva ore bune de mers, iar la Deva știi că, de regulă, nu urcă nimeni, ca să ne deranjeze, iar dacă urcă, ne trezim și-i facem loc. Și așa au făcut. Cu o oarecare reținere pentru început, dar încet, încet, și-au învins jena, și-au făcut curaj și au adormit. La un moment dat, în vagon se creează mare zarvă. Cornel se ridică speriat, își bagă rapid picioarele în pantofi și iese pe hol. Spectacolul era în toi. Un vagabond brunet, la fel de negru la față ca negrii din Africa, îmbrăcat cu niște zdrențe jegoase, având pe el vreo trei rânduri de geci cu buzunare imense și fiind încălțat cu niște pantofi care, după ce că îi erau exagerat de mari mai erau și foarte ascuțiți la vârf, speriat ca un animal hăituit, suporta ghionturile și „castanele” furioase ale bărbaților din vagon, în timp ce femeile se rezumau la întrebări (punctuale sau retorice) și la încurajări gen „Mai dă-i una, ca să spună tot!” - Ce căutai în compartiment, vagabondule? Ai tu loc aici? Arată biletul! - Auleuu!! Scoate poșeta nenorocitule!! Unde ai ascuns-o? - Dezbracă-l domnule că îi sunt pline buzunarele de lucruri furate! - Uite umbrela mea! Se vede de sub mânecă! - Nemaipomenit! Buzunarul acesta îi este plin de carne tocată! A furat-o din vagonul restaurant! - Astea sunt țigările mele! Și bricheta aurită, moștenită de la bunicul meu! - Extraordinar! Uite unde îmi era stiloul! Cornel se amuză, dar nu intră în „grămada organizată” ca la rugby și se întoarce la compartiment. - Vino, Dorine, să vezi ce-i pe hol! - Lasă-mă un pic, am treabă! – îi răspunde Dorin, în genunchi, în mijlocul compartimentului, cu capul sub banchetă și cu palmele „periind” podeaua, ca și când ar căuta ceva. - Ce cauți, omule? - Pantofii, nu știu pe unde-mi sunt, cred că mi-au dispărut... - Înseamnă că ți i-a luat hoțul prins acum. Mă duc să văd dacă-i găsesc! Și Cornel pleacă spre grămada din hol, de unde răzbăteau icnetele unui bărbat, peste măsură de obosit de cât a dat în amărâtul care nu spunea nimic, așteptând parcă lovitura finală. - Domnule, vă rog frumos, întrebați-l și de pantofii colegului meu! - zice Cornel pe un ton nefiresc de calm. - Cuum!! A furat și pantofi? Și stai liniștit? Vino dumneata și dă-i câteva, ce să-l întreb eu! - ripostează mânios bătăușul - și mai smulge câteva fire din perciunii celui judecat de călători. Între timp a apărut, bineînțeles, și navetista durdulie, prietena inginerilor timișoreni: - Vai, mânca-l-ar mama de frumușel, cum a rămas el fără pantofi, în toiul nopții și în prag de iarnă! Lasă că te duce mămica acasă la Arad, că acolo am o sumedenie de pantofi de la răposatul de bărbatu-meu și apoi, poate-mi faci și tu vreo bucurie! Dar, lui Dorin nu-i ardea de invitațiile femeii. Desculț în hol, cu picioarele desfăcute ca un pistolar în Vestul Sălbatic, era cu privirea fixă, ațintită undeva spre picioarele hoțului. După câteva secunde bune de concentrare, spune, făcându-și curaj, parcă: - Da, m-am hotărât! O să mă încalț cu bărcile țiganului! Nu am altă soluție. Ce o să fac desculț în gară la Arad și la Timișoara așteptând taxiul? - Spune, mă ordinarule, unde ai pus pantofii domnului? – întreabă conductorul, ajuns și el la fața locului. Dar, brunetul nu spunea nimic. Parcă era un comunist ilegalist anchetat în beciurile Siguranței Statului sau un partizan prins în timp ce pregătea o acțiune de sabotare a ocupantului hitlerist. Avea doar o privire îngrozită și se ferea din calea loviturilor, aplecându-se și acoperindu-și capul cu mîinile. - Dă-ți jos pantofii, descalță-te urgent, acum! – ordonă conductorul. Dorin merge în compartiment, scoate din sacoșă un maieu (din cele pregătite pentru dus la spălat), ia sticla de apă de pe etajeră, vine pe hol, ia pantofii de jos, care acum, goi, semănau și mai mult cu niște bărci și se duce la toaletă. Acolo, cu apa din sticla sa și cu maieul, spală cât poate de bine „bărcile”, întâi prin interior, apoi în exterior, inclusiv pe talpă, gândindu-se că până acasă poate nu o să ia vreo boală de la purtătorul de până atunci ai „bărcilor”. În timp ce se gândea cu plăcere la baia pe care o va face ajuns acasă și la dezinfectarea amănunțită a picioarelor, rapidul se clatină pe șine și de undeva, dintr-un colț al toaletei, se rostogolește ușor un pachet învelit într-un ziar, din care se vede un toc de pantof bărbătesc. Surpriză! Erau pantofii lui! Și-i pune în picioare, pune pantofii vagabondului în ziar se întoarce pe hol și îi dă proprietarului, care îi încalță, profitând de o pauză luată de cei care-l înghionteau. - Da domnule, de-aia s-a umplut țara de hoți și de bandiți! – spune „anchetatorul-șef”. Adică, această creatură, că om nu-i pot spune, se urcă în tren la Deva fără bilet, fură de prin toate compartimentele și domnul (arată spre Dorin) în loc să fie revoltat și să-i dea și el câteva scatoalce, ca să să-l învețe minte, îi spală pantofii și-i spune: „Poftiți domnule hoț, pantofii dumneavoastră sunt curați!” - Gata, hai, lasă asta! - intervine autoritar conductorul, pe undeva jenat că altcineva a luat conducerea ostilităților și-i știrbește din autoritate. Când ajungem la Arad, vă rog pe toți să veniți la miliția transporturi din gară, să dați declarații. Și dumneavoastră, cel cu pantofii, da? Trenul ajunge în Arad, „grămada” coboară cu hoțul la mijloc, în timp ce Dorin își ia grăbit sacoșa, sare din tren și o rupe la fugă. Cornel îl ajunge de abia pe bulevard, la o jumătate de kilometru înafara gării. - De ce nu te-ai dus la miliție cu conductorul să dai declarație împotriva golanului? - Ce era să scriu în declarație? Să mă autodenunț că am comis o tâlhărie împreună cu conductorul trenului? Cum crezi că interpretează milițianul ceea ce am făcut eu? Adică, sub amenințări, l-am deposedat pe sărmanul om de pantofii care îi aparțineau. E drept că i-am dat înapoi, dar tâlhăria comisă anterior tot tâlhărie rămâne. Și, mai grav decât tâlhăria, cum să spun că am spălat „bărcile” boschetarului? |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate