... înlăuntru nu mai pătrundeau decât întunericul și un fel de țipăt mucegăit... Alina juca handbal. În curtea școlii. Se pregătea pentru un concurs județean. În realitate nu se pricepea mai deloc. Profesorul fusese însă înduioșat de perseverența ei într-un vis. Și îi ținea hangul. Venea cu regularitate sfântă la toate antrenamentele. Credea cu îndârjire în laudele de fațadă ale dascălului înduioșat. Și – foarte probabil – nu din grandomanie. Și nici din cauza unei schizofrenii paranoide in nuce. A-VEA NE-VO-IE SÃ CREA-DÃ! De fapt, era foarte bună. Fără doar și poate în scurt timp avea să ajungă în echipa națională. Alina purta jambiere. Una roșie, cealaltă verde. Ai fi zis că din non-conformism. Tot la fel de bine putuse rătăci perechea și... Alina era brunetă-brunetă și avea ochii verzi. O combinație absolut exotică ce ar fi dat gata pe oricine. Avea constituție mai degrabă de balerină decât de handbalistă. Vorbea peltic. Peltic și foarte repede. Nu te privea în față când... Ai fi zis că alta este realitatea ei adevărată... Avea cu 3 ani mai mult decât Sonia, dar, la vârsta aceea, diferențele pur fizice sunt aproape neutralizabile, putând păcăli pe oricine... Învățau la aceeași școală generală, dar nu depășiseră niciodată stadiul de „ne cunoaștem din vedere”. Se analizau de la distanță. Simțeau poate că sunt foarte diferite una de cealaltă... Vedeau altfel, miroseau altfel, se bucurau și sufereau cu totul și cu totul altfel... Sau, poate, dimpotrivă, intuiau o „anumită” asemănare între ele?! De fapt, Alina nu avea cam cu nimeni o relație prea apropiată. Comportamentul ei era unul pus sub semnul etichetei. Și al unei anumite înclinații spre replierea în sine. Își moștenea probabil tatăl, la un moment dat profesorul de istorie al Soniei..., omul acela care, și acasă fiind, purta pantofi perfect lustruiți și cravată asortată, își cenzura fiecare gest, fiecare cuvânt, fiecare respirație... Care, la fel, trecea prin tine, situându-se într-un plan cel puțin paralel... Nimic exclus... Alina părea a se teme. Era frica aceea ca cineva să nu afle prea mult din secretele spațiului intim. Apopiindu-te de ea, simțeai pregnant straturile suprapuse ale coconului multiplicat. În realitate – și-a dat seama puțin mai târziu Sonia – Alina aducea foarte bine a păpușă-manechin, una cu setări de fabrică foarte riguroase din litera cărora nu ar fi ieșit nici în ruptul capului. Percepția aceasta avea să se întărească peste ani când, în orașul G(i), întâmplător Sonia întorsese capul într-o farmacie și, în stânga, i se înfățișase o Alină (mai) mare, o Alină fără mamă, fără tată, doar cu ea și cu un frate mai degrabă fantomatic, rob al adicțiilor de tot felul. Alina purta perucă. Era și mai străină... Una foarte cârlionțată. Un păr sută la sută artificial... Mult prea strălucitor, mult prea ireal, mirosind a plastic și a alte chimicale... Când a fixat-o cu sticla irișilor, Sonia a simțit un curent de 1000 de kilovolți... Omul trecut absolut în robot electrocuta fără niciun sentiment, fără niciun scrupul, fără nicio amânare, asta după ce acceptase alunecarea în alteritate, nepăsarea maximă față de sine și de aproapele, devenit, printr-un edict special, departele, marele departe, străinul prin definiție... Alina făcea chimioterapie [Repeta un... destin?! Prea facil, prea simplu, prea romanesc, prea de tooot!! Și totuși...]. Exerciții de supraviețuire. Oarecum sictirită. Mai mult curioasă: cât de devreme sau cât de târziu avea să lase locul gol?! Pentru ca cineva să așeze acolo – în sfârșit – o masă docilă, un graffiti la puterea a noua penetrând orbitele deposedate și orele abandonate, un lemn cu brațe încrucișate, o caraghiasă placă așa-zis memorială... să se zgâiască indiscreții sau doar bunii samariteni... În curtea școlii, pe terenul de sport, ciulinii creșteau ca în plină câmpie... Și era praf. Să-l iei cu lopata. Nici nu-i de mirare... Vuietul Câlniștei se auzea în ureche... O săritură peste casa Fănicăi, repetenta incurabilă, o alta peste acoperișul lui tanti Mariora, sora mai mare a Bunicii, nu..., nu Bădița, nu, cealaltă, acea care făcea cei mai delicioși covrigi cu vanilie în cuptor țărănesc și căreia Bunica îi spunea cu lacrimi în ochi „țățică”... Pentru Sonia cuvântul țățică a mirosit de timpuriu a vanilie și a scorțișoară și – deși nu se da în vânt după sonoritatea lui „țățească” – a început să-l simpatizeze..., ba chiar și l-a făcut „cuvânt de cruce”. ... Treci mai apoi ulița înzăuată în praf, te latră câinii unei nașe iluzorii, te ademenește un lac rotund, în care cândva se aventuraseră crapi plictisiți de moarte în habitatele anterioare, lași în urmă o Lilică pitică și cu breton à la Mathieu, cu bivoli mulți-mulți și brânză gustoasă........ hop în Câlniște... Mâna Mamei este caldă și induce siguranță. Sentimentul Vieții, al Neîntreruperii, al Bucuriei, al Sensului, al Firescului... Desigur, Sonia este o privilegiată a sorții. Își face semnul crucii în gând și-i mulțumește Cerului pentru generozitate, pentru îngăduința maximă, pentru minunea de a merge pe aceeași cale alături de Mama...
– Pleacă de acasă... este prea sensibilă... nici nu mai mănâncă... toată ziua este plecată pe te miri unde... terenul de sport este numai unul dintre spațiile ei de evadare...
Glasul Mamei devenise deodată straniu. Așa știa și ea... Alina risca să rămână corijentă la cel puțin trei materii..., dar avea... terenul de sport și handbalul, inima înduioșată a profesorului..., poate și a altora... Mamei îi tremura glasul... Sonia simțea lacrimi despicând silabe, instituind hiaturi fără milă... Realitatea descrisă își impunea propriul ton, propria deznădejde, propriul absurd..., devenea autarhică, dincolo de ea însăși, proclama... Am tresărit... Am simțit vulnerabilitatea Mamei, ea, făptura suprapământeană care nu cunoștea teama, nici ezitarea, nici resemnarea... Care va să zică, și Mama... Fața Alinei pare impasibilă. Nu știu la ce se gândește. Ce și cum simte... Cum acționează cancerul mamei ei în propriul interior fragil... Alina nu este nici grandomană, nici schizofrenică, nici măcar autistă, nu este o incapabilă, nici o arogantă, nici o făptură îngenuncheată de etichete, nimic din toate acestea... ALINA ESTE PUR ȘI SIMPLU O COPILÃ. UNA TRISTÃ-TRISTÃ. DE TOT TRISTÃ. Și Sonia ar vrea să-și împartă oricând Mama cu ea (de altfel, Mama are câte două perechi de ochi, câte două perechi de mâini, și, mai ales, multe-multe inimi, așa că este cea mai potrivită pentru un eventual transplant...), să îi spună că o pot primi la ei acasă, ca pe o a doua soră..., măcar ca pe o verișoară de gradul III... Nu spune nimic din toate acestea... și o doare... Privirea Alinei trece prin ele... Mama îi este profesoară de română. Alina are talent la compuneri. Scrie sensibil, cu toată sinceritatea. Dar Alina este DEJA tristă..., iar tristețea este cea mai grea boală, pe care numai îngerii o pot vindeca...

***

În ziua aceea, Bunica din partea Tatei, care nu plecase încă definitiv, îi spusese Soniei că o zărise în mulțime, că era cea mai frumoasă fată în toată adunarea aia stranie,... Sonia s-a bucurat... era un compliment venit din partea „Bunicii celei rele” sau, în orice caz, nu chiar atât de bune (de vreme ce preferata ei fusese mereu Verișoara, nu ea!)... Și, s-a mai întrebat Sonia, cum poate cineva să fie „frumos” la o înmormântare?!..... Învățătoarea nu ascultase sfaturile medicului care îi operase sânii... Fericită, plecase la mare... două veri la rând... așa vorbeau Părinții și auzea și Sonia...și, de bună seamă, așa și trebuie să fi fost... Soarele ucidea... în anumite circumstanțe... Oare, Alina știa „detaliul ăsta”? Credea în el?!

***


... Olguța se îndrăgostește de Vania, un bărbat mult mai în vârstă decât ea. Plănuiește să se căsătorească cu el și să plece în America, dar descoperă că are cancer. În final, ea se sinucide. După moartea Olguței, familia Deleanu vinde moșia La Medeleni deoarece le amintește prea mult de Olguța, pe care au iubit-o așa de mult....



E un fel de primăvară-vară. Se apropie Rusaliile. Gospodinele împodobesc vase din lut cu flori care mai de care, mai ales cu trandafiri... Plouă... În fața ferestrei, trandafirii umezesc ochii... Sonia stă rezemată de peretele Casei... Condamnații se lipesc mereu de câte un zid. Așa rămân, ore, zile, sferturi de veacuri în șir... Fără să obosească. Fără să dorească să își schimbe poziția, crucea. Nici măcar cu un milimetru. Trandafirii roz sunt ai ei... Cei grena, ai Verișoarei... Sora, discriminată pe același motiv-criteriu, mai exact pretext, de vârstă, se mulțumește cu așteptarea... Așteptarea este însă un fel de pistol pus la tâmplă ce se poate descărca oricând, mai ales atunci când ai aflat că (și) Mama are o rană! La sân!! La cel drept!!! Se pare că Sora nu a consumat cum trebuie porția de lapte ce i se cuvenea la momentul potrivit... Acesta este... „detaliul”! Dar există, până una-alta, și cojile de nucă pe care oamenii inteligenți nu le aruncă. Le păstrează. Așa i-a spus Bunica (cea bună) mai de mult... povestea aceea adevărată cu pustnici iubitori de Dumnezeu care își schingiuiau fericiți genunchii în cioburile învelișului tare... S-a codit când Mama a întrebat-o de ce duce cojile în dormitor. Mama nu avea să afle niciodată. Cineva mai de Sus a văzut totul! Absolut totul!! A auzit totul! Absolut totul!!Fără doar și poate de aceea a și amânat plecarea Mamei pentru ziua în care Sonia avea să fie suficient de mare încât să-și poarte singură de grijă, nu ca Alina... A înțeles puțin mai târziu că, de fapt, fusese din nou norocoasă, dar norocoasă în sensul acela... nepăgân...


***

Lucrează de zor. Construiește. „Căsuța aceea”. Deocamdată este minusculă, aproape invizibilă cu ochiul liber. Cine se apropie se oprește însă. Apropierea dă curs meditației. Oricine înțelege: deși nimic nu se vede în exterior, locul acela are ceva anume, ceva care te îndeamnă să stărui să pătrunzi dincolo de aparențele monocrome... Casa este formată din cuvinte. Cuvintele au și ele dramele lor, propriile victorii. Înlănțuite, lăsate singure, puse la încolțit sau condamnate la tăcere, ele sunt capabile uneori chiar să te adăpostească. Poți experimenta unele reticențe; de pildă, teama că nu ai loc să intri (desigur, te-ai putea apleca puțin, te-ai concentra și autosugestia ar institui efectul), că nu vei mai putea pleca... Vei ști însă să păstrezi suficient material pentru câte o fereastră... Și, de fapt, nu trebuie să te temi, ba dimpotrivă... aici nu este exclus – cu puțină voință și încredere – să atingi măcar o pătrime din acea stare de grație... Aici îți poți trage dimineața mai aproape sau mai departe, poți smuci timpul, îl poți convinge să bea să bea să bea... , aici poți avea la dispoziție... trei jumătăți din sfertul de sfert de sfert de cer...
În fiecare luni suntem datori să facem efortul de a ne naște, de a dobândi repede instinctul supraviețuirii în secunda imediat următoare, condiție sine qua non a desăvârșirii unei săptămâni.. Doar așa putem accede la o Săptămână Mare, ulterior, la o Săptămână Luminată. Atunci nu va mai fi nevoie să ne gândim că nu avem banii necesari pentru a ne achiziționa veșmintele, iar, dacă îi vom avea, nu va trebui să ne batem capul cu ce merge și ce nu într-o anumită circumstanță. Veșmântul nostru va veni de la sine..., va fi veșmântul tuturor anotimpurilor, de va fi cald ne va ține răcoare, prin siberii de va trebui să trecem, el ne va încălzi suficient cât să continuăm pe Cale..., așa cum fiecare bătaie de inimă se pregătește să-i succeadă alteia, încetinindu-și sau întețindu-și zbaterea cât să nu tulbure sentimentul cosmosului...

***

Câteodată chipul întârzie să apară... De ivit pe fereastra lumii se ivește ceva, un ceva care, la o adică, poate fi confundat cu... orice altceva, numai cu tine însuți nu... În zilele acelea (dacă – puse cap la cap – nu vor fi chiar ani, chiar mai mult decât ani), te uiți mai mult ca niciodată în oglindă. În toate oglinzile posibile... Doar-doar... Experimentezi game generoase de trăiri, de la consternare până la furie și deznădejde, aluneci din când în când în resemnare doar ca să răbufnești vulcanic, necontrolat... Toate într-un heavy rotation înnebunitor până în clipa în care vălul se ridică și nu pentru că, în sfârșit, îți zărești chipul, ci pur și simplu pentru că un anume adevăr ți se descoperă... Îți depășești temerile și înțelegi... fie și parțial. Înțelegi că această „retragere a sinelui” este ceva absolut firesc, ba chiar absolut necesar pentru a supraviețui... frumos. În „marea absență”, când devii o foaie albă, un simplu recipient pentru exterior sau extraterestrul deloc convins de rosturile sale, eul adună resurse pentru continuitate... Ești „atât de tu” încât personalizezi ambientul și nu din narcisism gratuit, ci, dimpotrivă, pentru că ți-ai asumat în timp util discreția anonimatului...