Vous êtes tous les deux ténébreux et discrets:
Homme, nul n’a sondé le fond de tes abîmes,
O mer, nul ne connaît tes richesses intimes,
Tant vous êtes jaloux de garder vos secrets .
Baudelaire

1

Generăleasa von Palikow și domnișoara Malwine Bork, fidela ei însoțitoare și prietenă, au intrat în salon. Doreau să-și tragă puțin sufletul. Generăleasa a luat loc pe sofaua ce fusese îmbrăcată recent într-o stambă cu luciri negre și roșii. Era înfierbântată, așa că și-a desfăcut boneta. Rochia de vară liliachie a foșnit ușor, broșele de păr de la tâmple au alunecat, iar ea respira greu. A tăcut o vreme privind critic prin cameră cu ochii ei verzi, nițel bulbucați. Odaia era spoită în alb, de jur împrejurul pereților se găseau câteva mobile grele, iar peste scândurile podelei fusese presărat nisip ce licărea în lumina serii. Mirosea a var și a planta lui Neptun.
- Tare, a spus generăleasa punând mâna pe canapea.
Domnișoara Bork și-a înclinat ușor capul grizonant înspre umărul stâng și prin sticlele lornionului a privit-o pe generăleasă cu coada ochiului, iar chipul ei cafeniu ca figura unui domn îmbătrânit și inteligent a schițat un zâmbet contemplativ și iertător.
- Canapeaua, desigur, a zis ea, dar nici n-ai ce să-i ceri. În condițiile astea e cât se poate de bună.
- Dragă Malwine, a rostit generăleasa, ai prins obiceiul să aperi orice în fața mea. Doar nu am atacat canapeaua, zic doar că-i tare, sper că am voie.
Domnișoara Bork nu a răspuns nimic, a zâmbit în felul ei iertător și a privit pieziș pe fereastră prin lornionul ei înspre mica grădina care se întindea în față. Salata și varza creșteau pipernicite, floarea soarelui își profila marile ei inimi negre. Peste toate era așternut un văl blonziu de praf. În spatele grădinii se afla plaja intens portocalie de la asfințit, și în fine marea nevăzută din pricina tuturor lucirilor zglobii ce alunecau pe ea, încadrate de cele două fâșii regulate și albe de brizanți. Un vuiet monoton se repercuta dinspre larg dirijat parcă de o baghetă somnoroasă.
Generăleasa a închiriat Bullenkrug pe vară pentru a reuni familia în jurul ei la mare. Acum trei zile ea, domnișoara Bork, doamna Klinke, jupâneasa, și Ernestine, micuța cameristă, au descins aici pentru a pune totul la punct. Se impunea muncă și chibzuială temeinică ca să faci loc la toată lumea și nu doar loc, „căci” după cum obișnuia generăleasa să spună „îmi cunosc copii și sunt la fel de critici cu ce le ofer ca un public de teatru.” În ziua aceea sosise fiica generălesei, baroneasa von Buttlär, însoțită de copii, cele două fete, recent ajunse la majorat, Lolo și Nini, și Wedig de cincisprezece ani. Baronul von Buttlär va sosi imediat ce se va fi isprăvit de strâns fânul și era așteptat de asemenea logodnicul Lolei, Hilmar von Hamm, locotenent la husarii Braunschweiger.
- O să-i săturăm pe toți diseară? a început iar generăleasa. La drum ți se face foame.
- Cred că da, avem pește, cartofi, căpșuni, iar pentru Wedig biftecul său, a replicat domnișoara Bork.
- Mda, mda, a zis generăleasa, dar tânărului ăstuia n-o să-i meargă prea ușor în viață dacă îi trebuie mereu biftecul său.
Domnișoara Bork a dat din umeri și a spus în chip de scuză:
- E atât de gingaș.
Generăleasa însă și-a ieșit din fire:
- Firește că-i permit biftecul său, nu-i necesar să-i iei apărarea. Îmi pare, dragă Malwine, că nu prea ai simț pentru ceea ce se cheamă „remarci generale”. Ambele femei au amuțit iar.
De afară, dinspre verandă, răsunau zgomote, zăngănit de farfurii și voci răstite. Ernestine punea masa pentru cină și în același timp se certa cu Wedig. De față erau de asemenea Lolo și Nini, siluetele lor mlădioase și subțiri, îmbrăcate în rochii albastre, văratice, se arcuiau peste parapetul de lemn al verandei. Briza le zburlea părul roșcat, subțire ce încadra grațios chipurile lor cu trăsături fine și aproape maladive. Fetele și-au încruntat nițeluș sprâncenele privind țintă marea cu ochii căprui, învăpăiați, în timp ce-și deschideau buzele ca pentru un surâs, dar lumina imensă și mișcătoare din față le făcea să amețească. Acum li s-a alăturat și Wedig privind la rândul său tăcut în depărtare. Chipul bolnăvicios al băiatului s-a schimonosit de parcă lumina nu i-ar fi priit câtuși de puțin.
- Iaca s-a dus și tihna noastră de-o clipă, i-a spus înăuntru generăleasa domnișoarei Bork. O aud pe fiică-mea cum coboară scara, iară începe tămbălăul.
Doamna von Büttlar își făcuse siesta, purta un capot și își înfășurase zgribulită șalul din lână. Pesemne că odinioară avusese chipul drăguț și deosebit de fin al fiicelor sale, însă acum obrajii îi erau căzuți, iar pielea, ușor îngălbenită. Istovită de maternitate și gospodărie era conștientă de dreptul ei de a fi bolnăvicioasă și de a-și neglija înfățișarea.
Au cinat pe verandă unde se revărsa lumina roșie a serii, iar briza vântura fața de masă și șervetele. Cu marea în fața lor convivii deveniseră tăcuți de parcă nu erau singuri, doar ei întrei ei
- Îmi închipuiam marea mai vastă, a explicat într-un sfârșit Wedig.
- Normal, fiule, a opinat generăleasa. Tu ai vrea nici mai mult nici mai puțin decât o extra-mare!
Doamna von Büttlar a zâmbit emoționată și a spus în surdină:
- Are atâta fantezie!
Prin lornion, domnișoara Bork l-a privit chiorâș pe Wedig și a constatat:
- La câtă imaginație are copilul nu ajung nici apele oceanului.
Doamna von Büttlar a înfiripat o discuție cu mama sa despre Repenow, moșia ei, despre lucrurile pe care a uitat să le rânduiască, despre legumele ce se impun gătite, despre servitorii care nu-s de încredere; numai lucruri ce sunau năstrușnic de fals și de anapoda în vuietul mării, gândea Lolo. La masă însă s-a iscat o ceartă între Wedig și Ernestine.
- Ernestine, a pronunțat aspru domnișoara Bork, de câte ori ți-am spus că nu se cuvine să vorbești în timpul mesei. Oh! Cet enfant ! A luat loc și a oftat. Generăleasa a râs.
- Într-adevăr, Bork a noastră are multe de furcă cu educația Ernestinei, închipuiți-vă, azi la amiază fata s-a hotărât să se scalde. Ziua în amiaza mare, a intrat gol-goluță în mare!
- Ei, mamă! a șoptit doamna von Büttlar, fetele și-au lăsat capul în farfurie, în vreme ce Wedig o privea îngândurat pe Ernestine care tocmai se făcea nevăzută chicotind.
Lumina serii s-a lăsat subit peste masă într-un neverosimil roșu aprins, iar domnișoara Bork a exclamat:
- Ia priviți! Toți și-au întors capetele. Pe cerul siniliu se aflau nori urieșești, arămii și înotau pe marea înnegurată asemeni unor bucăți mari de metal roșu-incandescent, în timp ce valurile topite la țărm acopereau nisipul cu voaluri de muselină roz. Wedig clipea din genele roșii și-și schimonosea iar chipul ca și cum l-ar fi durut.
- Așa roșu mai zic și eu! a exclamat el.
În schimb, generăleasa era nemulțumită:
- M-ai speriat, Malwine! Ce talent ai și tu de a atrage atenția asupra frumuseților naturii, că-ți vine să sari în sus și să crezi că s-a pus o viespe pe fața unuia.
Cina era terminată, iar fetele însoțite de Wedig s-au rezemat de balustrada verandei pentru a contempla marea. Doamna von Büttlar s-a înfășurat și mai strâns în șalul ei și a vorbit cu glas scăzut și îngrijorat despre muncile ei casnice.
Culorile aprinse au pierit brusc de pe cer. Transparența incoloră a asfințitului de vară s-a așternut peste țărm și marea dintr-odată neluminată a părut imensă și stranie. Nici vuietul nu mai era în prezent la fel de monoton dirijat și măsurat de tact; se făcea că vocile distincte ale valurilor se lăsau diferențiate după felul în care se strigau una pe alta și-și tăiau vorba. Casele pescarilor adăstau mici și întunecate pe dunele palide, ici și colo se trezea în ele câte un punctuleț galben de lumină care pâlpâia miop în asfințit. Pe verandă se instaurase liniștea. Senzația ciudată de a fi atât de mici în mijlocul nesfârșitului le pricinuia fiecăruia o clipă de ușoară amețeală și-i silea să stea cuminți ca niște oameni speriați să nu cadă.
- Cine locuiește în direcția aia? a început în fine doamna von Büttlar și a arătat înspre unul din punctulețele de la țărm.
- Acolo, a răspuns generăleasa, e casa paznicului de plajă. La el în chirie stă o excelență cocoșată. De altfel, îl cunoști, consilierul intim Knospelius, e ceva pe la Banca Imperială, am impresia că semnează bancnotele
Într-adevăr, doamna von Büttlar își amintea de dumnealui:
- Un mărunțel cu cocoașă. E înspăimântător de-a dreptul.
- Dar atât de interesant, interveni domnișoara Bork.
- Și celelalte case? A întrebat iar doamna von Büttlar.
- Sunt bordeie de pescari, a explicat domnișoara Bork, cea mai mare aparține pescarului Wardein, iar acolo, da, acolo locuiește, mă rog, ea.
- Ea? a iscodit doamna von Büttlar neliniștită de faptul că domnișoara Bork și-a înăbușit atât de tainic glasul.
- Ei bine, da, a șoptit domnișoara Bork, ea, contesa Doralice, Doralice Köhne-Jasky, care locuiește acolo cu... hai să-i zicem, bărbatul ei. Doamna von Büttlar nu era pe deplin lămurită.
- Doralice Köhne, soția ministrului plenipotențiar, ea e cea cu pictorul – ea locuiește aici? E îngrozitor de-a binelea, la urma urmelor ne cunoaștem!
Generăleasa s-a aprins:
- Ce-i așa îngrozitor, mă rog; ne-am cunoscut odată, și basta, nu ne mai cunoaștem. Plaja e destul de largă ca să n-avem de-a face unii cu alții, o doamnă necunoscută Grill și nimic mai mult. La o adică pe pictorul ei îl cheamă Hans Grill.
- Sunt măcar căsătoriți? s-a lamentat doamna von Büttlar.
- Da, așa se spune, eu nu știu, a răspuns generăleasa, și oricum nu contează. N-o să întineze marea dacă se scaldă în ea. Iubită Bella, n-ai motiv să faci așa o față de parcă tu și fiică-ta sunteți ca și pierdute.
- Și e un om cu totul obișnuit, s-a plâns în continuare doamna von Büttlar.
- Da, a zis domnișoara Bork vorbind la fel de încet, însă glasul ei căpătase o sonoritate duioasă, solemnă de parcă ar fi recitat o poezie, e trist și totodată frumos felul în care bătrânul conte a descoperit talentul feciorului de învățător, cum i-a plătit educația, cum l-a angajat la castel pentru a o picta pe tânăra contesa, și acolo da – era musai să se îndrăgostească unul de altul, sunt ei vinovați? Nici n-au vrut să audă de ascunzișuri și înșelăciune. S-au înfățișat împreună dinaintea contelui și i-au spus: ne iubim, nu putem altfel, lăsați-ne liberi, iar el, un nobil bătrân...
- Un nătărău bătrân, a întrerupt-o generăleasa. Cine ți-a zis dumitale că așa stau lucrurile, doar n-ai fost de față? Cel mai probabil nu s-au dus la bătrân, ci bătrânul a dat peste ei, așa lucrurile iau o altă întorsătură. Köhne a fost dintotdeauna prost. Când ai nevastă cu treizeci de ani mai tânără, de ce ți-o lași pictată și te joci de-a protectorul artelor. Și alde Doralice, pe maică-sa o știu, o gâsculiță proastă care nu făcea altceva decât să se plângă de migrene și să spună: „Doralice a mea e așa de excentrică!” Și iacătă că a devenit excentrică, dar oricum ai lua-o, ce rost are să-ți dai ochii peste cap și să exclami: ce frumos! Las-o pe Grill să fie Grill, dragă Malwine, dacă cu fantezia dumitale o mai și transformi în eroina plajei, sucești mintea copiilor. Și-așa Ernestine dă fuga mai mereu pe plajă s-o vadă pe contesa scăpătată și lucrul ăsta mă supără. Fii atât de bună și ține-ți poezia pentru dumitale
- Groaznic, groaznic, suspina doamna von Büttlar. Domnișoara von Bork, în schimb, părea să nu fi auzit admonestarea generălesei, contempla visătoare asfințitul, observa cum apusul se aprindea domol, cum luna răsărea, cum argintiul se dizolva în întunecimea valurilor, iar plaja se lățea dinainte sub lumină.
- Uite-i colea! a exclamat domnișoara Bork.
Pe toți i-au trecut fiorii. La marginea dunelor pe fundalul cerului luminos se profilau clar siluetele strâns lipite ale unui bărbat înalt și ale unei femei.
- În fiecare seară-s acolo, a șoptit tainic domnișoara Bork.
Doamna von Büttlar a privit plină de teamă înspre perechea de pe dune, apoi a strigat tulburată:
- Copiii, încă sunteți aici, de ce nu v-ați dus la culcare? Sunteți obosiți, nu, nu, plecați, noapte bună, și s-a liniștit abia după ce copiii s-au dus. Apoi a mai privit o dată la perechea din depărtare care acum se plimba și mai strâns înlănțuită de-a lungul plajei, a suspinat adânc și a grăit plină de amărăciune:
- E de-a dreptul neașteptat, fatal de neașteptat. Dacă mă bucur de ceva, mereu se ivește un lucru de genul ăsta. Din pricina copiilor mă supără așa de tare.
- Știu, știu, a zis generăleasa. Mereu trebuie să fie ceva care să te chinuiască, altfel nu ți-e bine. Și când erai fetiță și te bucura totul la o plimbare, spuneai: la ce bun, că tot intră pietricele în papuci. Fetelor le-a intrat disciplina în sânge! Zi-le că există o doamnă Grill ce nu trebuie cunoscută și deja le văd pe Lolo și Nini cum strâng din buze și privesc drept înainte când trebuie să treacă pe lângă doamna Grill.
- Da, și pe urmă, a început din nou în surdină doamna von Büttlar, ca să fiu sinceră, e și din cauza lui Rolf. Persoana e foarte frumoasă, persoanele de felul ăsta sunt mereu frumoase și Rolf, după cum știi...
Generăleasa a bătut în masă cu palma întinsă:
- Firește, asta mai lipsea, deja ești geloasă pe Madame Grill. Dar, scumpă Bella, soțul tău nici măcar nu-i aicea. Of, iar și iar vechea poveste cu guvernanta, mai uit-o și tu. Uneori primăvara se mai agită în el vechiul ofițer de la cuirasieri, e ca febra fânului. Dar voi soțiile cu gelozia voastră sunteți primele care le băgați în cap gânduri inutile. Nu, iubită Bella, la ce bun ești ce ești, la ce bun să ai poziția ta socială și numele tău vechi dacă trebuie să te temi de fiecare femeiușcă scăpătată. Ești baroneasa von Büttlar, nu-i așa, iar eu sunt generăleasa von Palikow și prin urmare asta înseamnă că și una și cealaltă suntem două fortărețe pe unde n-au trecere oamenii care n-au de-a face cu noi; așa că acuma să ne culcăm liniștite ca și cum nu există nicio Madame Grill. Pur și simplu decretăm că Madame Grill nu există.
S-au ridicat cu toții pentru a intra în casă. Domnișoara Bork a mai aruncat o privire către mare și a spus cu tonul său cântat și compătimitor:
- Contesa Doralice a fost și ea odată o asemenea fortăreață, mică și sărmană.
Generăleasa s-a întors din ușă:
- Malwine, te rog să nu țeși comparațiile mele la poezia ta, nu de asta le-am făcut eu. Îm plus, am rugămintea să n-o transformi pe Madame Grill în țelul talentelor tale de apărător, Madame Grill nu va fi apărată.
Sus, la mansardă, în dormitorul Lolei și Ninei, amândouă fetele stăteau încă la fereastră și priveau în jos. Marea străluminată de lună, freamătul și vuietul de afară nu le îngăduiau copilelor să se liniștească, le agita aproape dureros, și perechea care pășea în vecinătatea coloanelor luminoase de valurile înspumate era parte a extraordinarului și misteriosului de afară care insufla o stranie febrilitate în sângele celor două adolescente.
Dedesubt pe banca dinaintea bucătăriei ședea doamna Klinke și-și răcorea în briză mâinile fierbinți de bucătăreasă. În fața ei stătea Ernestine care după ce a arătat înspre plaja din vale, a spus:
- Doamnă Klinke, n-aș crede că ăi doi îs cununați.

Hans Grill și Doralice înaintau de-a lungul plajei. Era plăcut să mergi pe nisipul umed, șlefuit de mare. La răstimpuri se opreau și contemplau cărarea lată de lumină ușor legănată pe care luna o azvârlea peste apă.
- Nimic, azi nimic, a spus Hans și a făcut un gest cu mâna de parcă ar fi vrut să dea marea la o parte. Azi o face pe-a cocheta, se-ntrece în sfioșenie și amabilitate, caută să ne placă.
- Las-o să facă ce vrea ea, l-a rugat Doralice.
- O las, o las, a replicat Hans nerăbdător.
Odată porniți la drum, Doralice a apucat strâns brațul lui Hans. Se putea lăsa în voia brațului său puternic și s-a gândit în treacăt la un alt braț firav și ceremonios ce îi fusese oferit cu solemnitate și de care n-a îndrăznit să se sprijine.
- Ești obosită? a întrebat Hans.
- Da, a răspuns ea pierdută-n gânduri, cred că zilele astea lungi și luminoase mă obosesc.
- Prea multe n-am făcut noi în zilele astea lungi și luminoase, a constatat Hans.
- N-am făcut nimic, a întărit Doralice. Am stat pe nisip și ne-am uitat la mare. În tot cazul, aș fi putut totuși face orice, lucruri pe care altfel nu le-aș fi făcut, lucruri nemaiauzite, nu mă împiedica nimic. În călătorie e altcumva, faci ce scrie în ghidul de voiaj, aici însă e necesar să intervină noul și poate asta obosește.
- Firește, firește, a început Hans în felul său zelos. Posibilități, desigur posibilități, asta e averea omului liber, nu contează dacă face ceva sau nu, însă nimic nu-l constrânge, nimic nu-l conduce, nimic nu-l leagă, ce face și ce nu face, face pe propria răspundere și asta poate obosi, da, poate obosi, și Hans a pufnit într-un zgomotos Ha! Ha! în direcția mării. Oameni liberi, iubire liberă, căci n-are importanță ce ne-a declarat englezul vârstnic sub nas și noi n-am înțeles, așa ceva nu ne leagă. Deci oameni liberi, iubire liberă, liberă... S-a oprit brusc și a întrebat:
- De ce râzi?
Doralice și-a lăsat capul pe spate pentru a privi în sus la Hans și a râs. Liniile înguste și foarte roșii ale buzelor s-au întredeschis puțin, iar albul dinților ei a licărit o clipă în lumina lunii. Atât de puternic era luminat chipul foarte drăgălaș cu ovalul său juvenil, cu ochii albastri-cenușii pe care razele lunii cerneau o stranie iridescență, și cu părul blond-deschis pe care-l răvășea vântul. Da, Doralice nu-și putea niciodată reține râsul când Hans își etala vorbele mari, acele vorbe care colcăiau prin ziare sau cărți plictisitoare. Dar, când cel care le pronuța era Hans, ele căpătau ceva tineresc, vioi, ele sunau de parcă Hans le gusta cu plăcere pe măsură ce le șuiera printre șirul lui de dinți albi, sănătoși.
- O, nimic, zise Doralice, vorbește în continuare de oamenii tăi liberi. Numai că Hans se bosumflase:
- Oamenii mei liberi nu-s ceva de luat în râs. Și Hans a amuțit.
- Ai cu totul dreptate, a spus Doralice, pentru a-l împăca. Într-adevăr, să nu fii legat de nimic poate obosi. La noi, la țară, când se strânge secara, fetele merg în urma secerătorilor și adună spicele în snopi. E ceva istovitor. Ca să obosească mai puțin, își încing brâul cu ștergare. Poate așa era și acolo, iar acum când nimic nu mă mai leagă strâns...
- Aiureli, a întrerupt-o Hans, nu văd de ce îți iei comparațiile de acolo, nu vorbim deloc de acolo.
- Nu, nu vorbim deloc de acolo, a repetat Doralice.
Au trecut pe lângă căsuța paznicului de plajă. Prin ușa larg deschisă a strigat un glas puternic de bărbat căruia i-a răspuns pătimaș o voce feminină, batjocoritoare. În vale, pe plajă se afla consilierul intim Knospelius, o siluetă miraculos de curbată, stătea atât de aproape de mare, că umbra lui diformă se îmbăia în înduielile apei. Odată ce Hans și Doralice s-au apropiat, i-a salutat, și-a coborât pălăria panama până la sol, părul grizonant îi flutura în vânt, zâmbea, iar chipul său regulat, imberb, arăta asemeni unui chip mare și palid de băiat.
- Bună seara, a spus Hans. Consilierul intim a râs neauzit ca pentru el și a indicat cu un deget uimitor de lung și de subțire înspre casa paznicului de plajă.
- Ãștia iar se ceartă, a constatat Hans.
- Acolo-i mereu agitație mare, a răspuns misterios consilierul intim. Își văd de viața până li se închid ochii. Îmi place să aud așa ceva.
- Da, hm!, a spus Hans, bună seara, și cei doi și-au continuat drumul.
- Ce a spus? a întrebat speriată Doralice. Hans a ridicat din umeri:
- E nebun, probabil. Monstrilor pirpirii de genul ăsta le cam lipsește o doagă. Îl știi, nu?
Doralice se gândi.
- Normal că-l știu. Îmi amintesc, era la o serată mare, noaptea târziu, toți erau obosiți și așteptau trăsurile. Și deodată lângă mine se nimerește omulețul ăsta. Picioarele nu-i ajungeau până la podea, ci atârnau de scaun ca la copii. Mă privea obraznic în ochi, așa cum nu se face, și mi-a zis: „Îmi pare, contesă, că acum, când cu toții suntem somnoroși, ochii dumitale sunt încă atât de treji, încă așteaptă.” Cu siguranță am făcut o figură neroadă și l-am întrebat: Ce? Iar el a râs cum a făcut-o adineauri și a zis: „Pur și simplu să se întâmple ceva, să intervină ceva. O, ochii nu se dau bătuți, sunt prezenți la post.” - Nu mi-a picat bine, când s-a anunțat trăsura, am răsuflat ușurată.
- Nu pricep de ce te agăți de toate amintirile astea, nu te înviorează deloc, a replicat Hans indispus.
- Ce-s eu de vină, s-a apărat Doralice, alte amintiri n-am, și pe urmă, se țin scai de mine. Hop și consilierul intim Knospelius pe plajă, dincolo la Bullenkrug s-au instalat generăleasa von Palikow și Baroneasa Buttlär, oriunde te întorci, vechea mea viața. Știi ce aș vrea? Să fie agățat un hamac deasupra mării destul de sus ca valurile să nu-l ajungă, dar în așa fel, încât să pot atinge cu mâinile mustățile albe ale undelor și astfel să am impresia că nicio amintire și niciun Knospelius nu mă mai poate atinge și niciun Palikow nu mă mai poate întâlni.
Hans s-a oprit îngândurat:
- Măi, a spus el, hai să facem exact asta. A apucat-o pe Doralice și a luat-o în brațe.
- Stai ca un copil la botez în brațele nașului, a spus el, și pe urmă a început să înainteze alene în apă. Doralice a rămas neclintită și privea în sus la cerul palid, selenar. Vuietul care parvenea de la mare, freamătul de dedesubt, curgerea și lucirea înconjurătoare, toate păreau a o legăna și balansa, apoi avea sentimentul că se prăbușește, că se prăbușește într-un hău de lumină care totuși o purta și o susținea.
- Așa, așa, mai departe, mai departe, îndată ajungem la valuri, printre ele, am lăsat în urmă prostia uscatului. Doralice vorbea cu glasul unuia care doarme și râdea ușor și tare asemeni copiilor care se dau pe balansoar. Și-a lăsat o mână să atârnă, a apucat spuma valurilor, plescăia cu degetele de parcă dorea ca astfel să sară niște cățeluși.
- Cum se rostogolește până la mine, a exclamat ea, haide, haide, nu, ăsta a fost prea înalt. Hans era în apă până la genunchi și zâmbea cu chipul încins de efort. Treptat însă a obosit, nu era ușor să te ții bine în apă, și s-a retras anevoie spre mal. Cu „asta da reușită”, a așezat-o pe Doralice înapoi pe nisip. Ea s-a clătinat un pic pe picioare ca beată, și-a pus mâinile la ochi, toate păreau încă să se învârtă ușurel împrejurul ei. A trebuit să se sprijine de Hans.
- Vezi, a spus ea, nu mai pot suporta prostia uscatului.
- Va fi bine, a zis el, uscatul va fi pe gustul nostru. O odaie încălzită și vin roșu, sunt ud leoarcă și mi-e frig.
- Da, să mergem, a spus Doralice cu voce joasă, n-avem loc printre cei de acolo. Dar ce puternic ești că mă poți căra.
- Nu-i așa, a replicat Hans mândru, și știi, dacă stau să mă gândesc, felul în care te-am ținut a fost de-a dreptul simbolic, în mijlocul valurilor, iar eu te susțin.
Doralice însă a spus obosită:
- Of, nu, mai degrabă să nu fie simbolic.
Hans a privit-o uimit și a bolborosit nițel jignit:
- Bine, atunci nu.
În jurul curții gospodăriei Wardein se găseau clădiri joase, acoperite cu paie, șopronul, grajdul, hambarul, unde acum locuia familia pescarului, și casa de locuit pe care a închiriat-o Hans Grill. Aici arșița zilei părea să fi rămas captivă, aerul erau greu de la mirosul fânului, a peștelui agățat pe sfoară la uscat și a năvoadelor umede. Prin ușița deschisă se auzea răsuflarea unor oameni adormiți, undeva bătea din aripi un cocoș pe stinghia lui, iar în șopron un porc grohăia în somn. Iar aici Doralice s-a lepădat dintr-odată de vuietul depărtării și al luminii, și aproape că a durut-o trupește. Și când au intrat pe ușa care era atât de joasă, încât Hans a trebuit să se aplece, Doralice a spus tânguitoare:
- Așa deci, ne furișăm în vizuina noastră.
- Da, da, a spus Hans repezit, ne va prinde bine. În mica încăpere ardea pe masă o lampă cu petrol, și Doralice resimțea cât de urâtă și întinată era această lumină care umplea camera văruită cu o banalitate somnoroasă. Hans trebăluia de zor.
- O minunăție, o minunăție, a spus el, ia loc pe scaunul de răchită, mă întorc imediat. A dispărut și a revenit în papuci moi de pâslă, se mișca de colo-colo, a adus pahare, vin roșu, a umplut paharele ochi, s-a așezat în fine la masă dinaintea Doralicei frecându-și mâinile, în timp ce chipul lui era numai un surâs. Arăta foarte tânăr, cu chipul îmbujorat de la aerul liber, cu barba și părul scurt, cârlionțat, galben ca mierea, și cu ochii căprui care licăreau prietenos.
- Minunat, minunat a declarat el, așa viață mai zic și eu, suntem împreună, lampa strălucește, bărbatul are vinul lui roșu și pe deasupra o muiere splendidă.
Doralice s-a lăsat în scaunul de răchită și a închis ochii:
- Ah, a spus ea obosită, nu-mi spune te rog muiere, nu știu de ce asta îmi sună ca o haină largă, albastră cu picățele albe și a supă de cartofi.
Hans s-a înroșit:
- Nu, nu, a spus el, nu-ți mai zic muiere. Muiere e un cuvânt frumos, dar poftim, fie voia ta.
Un răstimp au tăcut amândoi. Din camera alăturată se deslușea sforăitul bătrânei Agnes, o rudă îndepărtată de-a lui Hans Grill, care-i ținea gospodăria. Agnes sforăia într-un fel ciudat, supărat și întărâtat. Ziua ea își vedea de treabă sârguincioasă și tăcută, însă chipul îmbătrânit, pe care ridurile se întindeau ca crăpăturile unui lac galben, purta necontenit expresia unei loialități răbdătoare și încrezute. Doralicei îi părea acum că prin acele zgomote adormite ieșeau toate resentimentele pe care bătrâne le avea contra ei. Doralice își strânse tare buzele subțiri și prea roșii și cum ședea acolo în rochia ei albastră de culoare închisă, cu gulerul mare, alb de marinar, cu fruntea acoperită de părul blond, umezit, arăta ca o fetiță care a fost certată. Nu, prea mult n-o să poată suporta să audă murmurul din camera de-alături. Totul, totul devenea trist, fără sens, nu mai știa de ce stătea aici, de ce... Și Hans, ea și-a deschis ochii și se uita la el. El își lăsase capul în piept, trăgea din pipa lui scurtă și când și când sorbea din vin cu mici înghițuri repezite.
- Mai ești supărat că n-ai voie să-mi spui muiere? a întrebat Doralice încercând să zâmbească. Hans și-a ridicat iute capul, a început să vorbească, însă a trebuit să se pornească de mai multe ori, căci era gâtuit de emoție.
- Muiere ori ba tot aia e, dar tonul, tonul e problema. Când îmi vorbești așa, ești deodată așa departe de mine, așa de străină, parcă tonul ăsta șterge brusc tot ce am trăit împreună. Eu mă bucur că totul e așa confortabil, că stăm împreună, că râdem, că suntem fericiți, iar tu spui deodată ceva pe tonul ăsta și brusc totul e rece și străin și dureros, ca atunci când eram în castel la micul-dejun cu șervetul împăturit ca un cort dinainte.
Doralice îl asculta încordată, vocea aceasta indignată, cuvintele precipitate o încălzeau. E nevoie ca el să vorbească în continuare.
- Și cum e tonul ăsta? A întrebat ea.
- Cum? Cum? a continuat Hans pasionat. Când ție nu-ți place ceva, îndepărtezi farfuria și spui dușmănoasă: nu vreau asta. Așa, așa e tonul ăsta, de parcă vrei să mă dai la o parte pe mine și povestea noastră. De altfel îți stă în putință, e dreptul tău, hai spune-o.
Doralice și-a arătat zâmbetul ei frumos, strălucitor. Și-a ridicat brațele și s-a îndreptat:
- Ah, Hans, spui aiureli, sunt pur și simplu frântă. Ai impresia că nu-i obositor să plutești în felul ăsta între mare și cer?
Privind-o uluit Hans a început și el să râdă în felul său zgomos și nițel necuviincios.
- Deci asta te obosește, dar eu – ai impresia că-i ușor să stai locului în apă și să ții o femeie deasupra valurilor, să te joci de-a hamacul?
- Tu, a declarat Doralice, ești așa forțos.
Mulțumit, Hans s-a lăsat iarăși în scaunul lui, și-a turnat vin foindu-se de satisfacție de parcă trecuse cu bine peste o primejdie.
- Și toate astea vin peste noi, a explicat Hans împungând aerul cu luleaua ca un erudit, fiindcă ne lipsește o anumită mărginire, o legătură, e vorba de formă, formă, formă, din cauza asta suntem iritabili și nesiguri. Nu poți trăi din nesfârșituri. Nu se poate ca unul să stea mereu drept, și să-l țină pe celălalt între cer și mare. Așadar trebuie să ne planificăm viața, trebuie să avem ocupații regulate, o gospodărie, o viață de zi cu zi, sărbătoarea asta perpetuă ne îmbolnăvește.
- Te-ai putea apuca iar de pictat, a intervenit Doralice.
- Chiar asta am de gând, a exclamat Hans înfierbântat, crezi că o să stau cu mâinile în sân și să trăiesc din banii tăi?
- Ah, las-o baltă cu prosteala asta de bani.
- Orișicum, voi lucra, știu și ce am de pictat, îmi studiez ambele modele, pe voi două.
- Pe noi două?
- Da, tu și marea. Trebuie să apăreți amândouă într-o pictură, o sinteză dintre tine și mare, mă înțelegi?
- Îhâm, a remarcat Doralice, de ce nu încerci să pictezi mai întâi marea? Parcă spuneai că pe mine nu mă poți picta?
Hans s-a enervat din nou.
- Da, acolo, nu te puteam picta cu niciun chip. Eram înnebunit după tine. În fața modelului se impune să fii cât de cât obiectiv.
- Și acum ești obiectiv față de mine? a întrebat Doralice uimită.
- Da, a răspuns Hans, sau cel puțin vine cu timpul și de asta avem nevoie, de ceva sobrietate, de o viață burgheză clădită de noi în care să ne putem închide. Vorbeai mai înainte cu dispreț despre supa de cartofi, iar eu vreau să afirm că nicio viață, nici cea mai ideală, nu poate exista fără să miroase a supă de cartofi măcar câteva ore pe zi. Râdea și o privea pe Doralice triumfător, mândru de remarca lui.
Doralice a suspinat:
- Of, numai de-ai putea respira acolo, e așa strâmt, e atât de închis și miroase a supă de cartofi. O lume parcă făcută de Agnes.
- Te rog, a spus Hans susceptibil, cel care nu poate respira acolo, să iasă, suntem oameni liberi, care-și fac singuri legături, e libertatea noastră, dar niciunul dintre noi nu e înlănțuit.
Doralice și-a arcuit sprâncenele și a spus destul de somnoroasă:
- Ah, să lăsăm la o parte bătrâna libertate. E tare drăguț când o ușă e tot timpul deschisă, dar nu-i necesar să arăți întruna spre ieșire. Căci până la urmă libertatea devine aproape la fel de plictisitoare ca „tenue ma chère ” de acolo, știi bine asta.
Hans o privea pe Doralice nedumerit. Dorea să spună ceva, însă și-a înghițit cuvintele. S-a ridicat și a început să măsoare camera în lung și în lat, înainta repede, tropăia pe dușumea în papuci de pâslă. Doralice curioasă îl urmărea cu privirea. Acum el e mânios, o să-și verse năduful, ea se bucura, îi plăcea când el își învârtejea vorbele și făcea o mutrișoară de băiat furios. Asta i-a plăcut la el acolo în lumea eternei stăpâniri de sine. Însă el nu dorea să-și dea drumul, măsura tot mai repede și tăcut încăperea îngustă. Deodată s-a oprit în fața Doralicei, s-a trântit pe podea în genunchi, și-a pus capul în poala Doralicei și a început să vorbească încet și tânguitor:
- Cum poți să spui așa ceva, eu… eu… eu să arăt ușa. Dar dacă tu ai ieși pe ușa asta, s-a terminat, totul și-ar pierde sensul, eu mi-aș pierde sensul, lumea și-ar pierde sensul.
Doralice îi mângâia ușurel părul creț.
- Nu, nu, a spus ea răsunând deopotrivă a oboseală și a milă, împreună, trăim împreună, noi amândoi suntem până la urmă singuri.
Hans s-a ridicat, a râs din nou, încrezător și triumfător, a apucat brațul Doralicei și l-a scuturat:
- Asta vreau să spun și eu și o să am grijă să nu se apropie nimeni de tine. Apoi a luat în brațe făptura ei firavă așa cum ai lua un copil și a dus-o în iatac.

2

Nu se luminase bine de ziuă când Doralice s-a trezit. În ultima vreme, când se punea în pat, adormea repede și adânc, dar se trezea cu mult înainte de ivirea zorilor și somnul ei se sfârșea. Și zăcea cu brațele ridicate, cu mâinile împreunate sub cap, cu ochii larg deschiși și contempla luminozitatea albastră-cenușie care pătrundea în cameră prin perdelele cu dungi roșii și albe, felul în care scotea din obscuritate chiuveta, cele două scaune grosolane, dulapul galben, imens, cum lumina camera fără să-i dea viață și fără să o trezească. Și Doralice avea simțământul că această cameră mică asemeni unei cabine de navă nu este nicidecum a ei. Ședea confortabil în patul îngust sub cuvertura urâtă de mătase roz, însă nu avea impresia că realitatea este asta, pentru ea reală nu era decât lumea visului din care tocmai revenise. În fiecare noapte se întoarcea la viața ei dinainte, în fiecare noapte trebuia să-și continuie viața ei dinainte. Cel mai bine era când se regăsea copil în casa părintească din micul oraș de provincie. Mama ei ședea din nou pe canapea, avea migrene și pe frunte o compresă cu apă de colonie. Auzea din nou vocea văicăreață: „Copilă dragă, când o să fii măritată și eu n-o să mai fiu, o să te gândești adesea la ce ți-am spus.” Și această expresie „când o să fii măritată” care apărea perpetuu în discuțiile cu mama ei, îi inspira din nou Doralicei acel sentiment plăcut și tainic de așteptare. Afară grădina neumbrită se întindea galbenă sub strălucirea soarelui, șirurile lungi de tufe de coacăze, stratul cu crizanteme care aproape nu aveau frunze, ci inimi înfoiate, arămii. Pe banca grădinii somnola Miss Plummers. Chipul bun și îmbătrânit se îmbujora în arșița amiezii. Doralice se plimba agitată pe aleea prunduită, murmurul uniform și văratic din jurul ei îi părea ca glasul singurătății și al lipsei de întâmplări. Dar tocmai aici, în vechea grădină, realiza cel mai bine, că în exterior, dincolo de gardul grădinii, o minunată lume de întâmplări o așteaptă. O simțea trupește ca pe o neliniște bizară a sângelui, aproape o auzea, așa cum auzim învălmășeala de voci de la un chef, unde stăm de partea celalaltă a ușii închise. Această lume a venit în persoana contelui Köhne-Jasky, chipeșul domn vârstnic care mirosea tare a new mown hay, care îi făcea Doralicei complimente atât de surprinzătoare și care povestea istorii atât de haioase în care apăreau mereu lucruri prețioase și priveliști frumoase. Că Doralice a îmbrăcat într-o zi rochia albă cu eșarfa roz, că mama ei a îmbrățișat-o plângând, că mustața neagră ca smoala a contelui s-a lipit cu un sărut pe fruntea ei era ceva necesar și de la sine înțeles, ceva la care mama și fiica păreau să fi așteptat toată viața.
Cel mai adesea însă Doralice se regăsea în vis în salonul cel mai distins al societății din Dresda. Pe parchetul strălucitor se așternea perpetuu lumina unei după-amieze de iarnă. Mirosul dulce al zambilelor care stăteau la fereastră se amesteca cu un ușor iz de terebentină provenind de la picturile mari în ulei. Din cealaltă parte a salonului îi ieșea în întâmpinare soțul, foarte zvelt în haina lui neagră, virgulele mustății răsucite-n sus pe buza superioară. Arăta puțin prea firav, dar drăguț în felul în care se apropia de ea, cu fruntea albă și netedă, cu nasul regulat și genele lungi. Însă visul îi juca o festă ciudată: cu cât contele venea mai aproape, cu atât chipul lui îmbătrânea, se ofilea, se usca vădit. Își punea brațul în jurul taliei Doralicei, îi lua mâna și o săruta.
- Șarmant, șarmant, spunea el, o nouă atenție fermecătoare. Am renunțat la excursia noastră, fiindcă știam că soțul are la prânz o oră liberă. Vrem să-i ținem companie și să-i facem un ceai. Am văzut destule soții bune, slavă Domnule, mai există și altele, dar ma petite comtesse e o artistă rafinată în delicatesele căsniciei. Doralice a tăcut și a strâns din buze, avea senzația neplăcută și îngrăditoare că e dăscălită. Firește că dorea să plece în excursie, firește că nu știa că astăzi soțul are o oră liberă și nici n-avea intenția să îi țină companie. Pur și simplu asta era metoda lui de a o dăscăli, se comporta de parcă Doralice era așa cum ar fi vrut el să fie. O lăuda constant pentru ceea ce totuși el îi inculcase mai întâi, îi impunea, cum s-ar zice, o Doralice după gusturile lui, în vreme ce se comporta de parcă ea e deja astfel. Dacă în societate Doralice se simțea prea bine în compania unui tânăr, asta se traducea:
-Suntem nițeluș prea pretențioasă, nițeluș prea sensibilă, nu-ți poți alege tot timpul oamenii; dar ai dreptate, tânărul nu dă dovadă de maniere tocmai impecabile, pe cât posibil o să-l ținem la distanță. Sau dacă la teatru Doralice râdea prea mult și prea copilăros la o piesă care nu plăcea contelui, în drumul spre casă el remarca:
- Suntem nițeluș indispuși: șocați, suntem doar nițeluș prea severi, dar nu face nimic, ai dreptate, am greșit că te-am adus la piesa asta. Ar fi trebuit să-mi cunosc mai bine ma petite comtesse, de data asta, iartă-mă. Și asta se întâmpla și cu toate celelalte lucruri, această Doralice impusă și străină o tiraniza, o intimida, o strângea ca o rochie care nu era făcută pentru ea. La ce ajuta că viața din jurul ei era adesea frumoasă și pitorească, că splendida contesă Jasky era celebrată, căci nu ea era cea care se cuvenea să se bucure de toate astea, ci era întotdeauna această petite comtesse dezagreabilă care era atât de sensibilă și atât de rezervată și care avea mereu dreptate în fața soțului. Ea o însoțea ca o guvernantă neînduplecată și-i strica orice chef.
Când contele Köhne și-a luat la revedere de la profesie, când, așa cum s-a exprimat el, a fost detronat, și s-a retras jignit și îmbufnat în castelul său izolat, pentru ca de acum înainte să se îndeletnicească cu scrierea istoriei familiei Köhne-Jasky și să îmbătrânească cu inima grea, o nouă Doralice o aștepta pe Doralice acolo în castelul vechi.
- Ah, ma petite châtelaine e aici în sfârșit în elementul ei veritabil, ocupații liniștite, tihnite, întrucâtva visătoare, îngerul binefăcător al soțului și al bunătății de care am dus lipsă. Și îngerul liniștit și binefăcător în care ea se transformase dintr-odată o apăsa pe Doralice ca un veșmânt de plumb.
Atunci a sosit la castel Hans Grill pentru a o picta pe Doralice, Hans cu râsul lui zgomotos și gesturile lui băiețești și impulsive și felul lui precipitat de a exprima direct și energic tot ce-i trecea prin cap.
- Ți-l prezint pe protejatul meu, i-a spus contele nevestei sale, firește, nu-i din lumea bună, ești cu totul îndreptățită să-l ții foarte à distance, totuși îți recomand să dai dovadă de bunăvoință în ceea ce-l privește.
Au început ședințele lungi în odaia din colțul aripii de nord. Hans stătea dinaintea pânzei, picta și apoi răzuia. În acest timp povestea, întreba, făcea paradă de cuvinte mari. Doralice îl ascultase la început curioasă, era o noutate pentru ea că un om e în stare să-și dezvăluie străfundurile inimii cu atâta nonșalanță. Vorbea încontinuu despre el, uneori cu o mulțumire și o lăudăroșenie de-a dreptul copilăroase, apoi îi mărturisea Doralicei ce își reproșează:
- Îmi cam lipsește caracterul, spunea el, of, of! Din toate discuțiile reieșea pofta neîngrădită de viață și credința nemăsurată că poate obține tot ce dorește.
- Izbutesc eu, nu mă tem de asta, lăsa el să se înțeleagă. Doralicei îi pria, îi stârnea și ei pofta de viață, deștepta în ea ceva ce aproape uitase, tinerețea. Nici nu se mai punea vorba de distance, prea sensibila châtelaine s-a dezlipit cu totul de ea și în odaia din colț lucrurile luau o turnură foarte veselă și prietenoasă. Dar uneori, tocmai când râdeau tare, se opreau dintr-odată și ciuleau urechile.
- Liniște, zicea Hans, îi aud cizmele scârțâind, și părea că între ei există o legătură tainică înțeleasă de la sine. Hans s-a îndrăgostit firește de Doralice și se simțea cu totul dezarmat în fața acestui sentiment. A recunoscut, i-a mărturisit cu o sinceritate naivă, aproape nerușinată, iar Doralice s-a lăsat în voia lucrurilor, îi părea că viața o apucă cu brațe tari, puternice și o smulge din loc. Și astfel în acele zile de toamnă târzie a început povestea de dragoste a Doralicei. Erau zile luminoase, reci, urmate de seri întunecate, pe straturi, gherghinele brune erau atinse de frigul nopții, iar pe alei erau risipite frunze uscate care foșneau chiar și la pasul cel mai prudent. Când Doralice se gândea la acea vreme, resimțea aprinderea stranie a sângelui, nestrămutata spaimă că se poate întâmpla ceva cumplit, fiecare ceas de iubire venea cu o fierbințeală teribil de palpitantă. Avea din nou acea impresie stranie, difuză și confuză, acel fatalism care le copleșește pe femei în extazul primei iubiri. Și cu toate astea Doralice se împăca mai ușor cu ascunzișurile și minciunile decât o făcea Hans.
- Nu mai rezist să-l mint în față, zicea el, hai să fugim sau să-i destăinuim totul.
- Da, da, răspundea Doralice. Se mira de una singură cât de mici îi erau remușcările că umblă cu nedreptatea față de soțul ei, într-adevăr, era cam ca atunci când o păcălea pe Miss Plummers.
- Bănuiește ceva, spuse Hans, ne urmărește, ne întâlnim cu el peste tot, n-ai remarcat? Ghetele lui nu mai scârțâie, trebuie să i-o luăm înainte.
Totuși bătrânul conte le-a luat-o înainte. Era o zi neguroasă, Doralice se afla la fereastră în sala mare și privea vântul care legăna de colo-colo coroana bătrânului păr și smulgea de pe crengi frunzele îngălbenite și le învârtea în aer într-o goană nebună. Părea într-adevăr că frunzulițele gălbui se bucurau de desprinderea de copac, atât de exuberant se zbenghuiau ele. Doralice l-a auzit pe soț intrând în cameră. Acesta scârțâind a făcut câțiva pași mărunți, a apropiat scaunul de șemineu, s-a așezat, a pus mâna pe vătrai pentru a-și face tabietul de a stârni focul. Când i s-a adresat cu ma chère, ea s-a întors și a remarcat că el arată a bolnav, că nasul lui e deosebit de palid și de ascuțit. El nu și-a ridicat privirea, ci se uita înspre focul din cămin pe care-l scormonea.
- Ma chère, a zis, ți-am admirat răbdarea, dar acum ajunge, tocmai am convenit cu domnul Hans ca azi să ne părăsească. N-a ieșit nimic din portret și ar fi prea mult pentru tine să mai suporți plictiseala ședințelor și a acestei... tovărășii. Așa că de acum înainte o să fim din nou entre nous. Agreabil, nu-i așa?
Doralice venise până în mijlocul încăperii, stătea în rochia ei de lână de culoarea ardeziei cu brațele lăsate să atârne, cu trupul încordat de parcă se pregătea de o săritură, cu ochii învăpăiați ai omului care înainte de salt e cuprins de o ușoară amețeală.
- Dacă Hans Grill pleacă, plec și eu, a declarat ea și în sforțarea ei de a-și păstra calmul, propriul glas i s-a părut străin.
- Cum? Ce? Nu înțeleg, ma chère. A scăpat vătraiul din mână cu un răpăit și Doralice vedea prea bine că el înțelegea, că a înțeles de multă vreme. În jurul ochilor lui s-au adunat o sumedenie de riduri, iar virgulele mustăților îi zvâcneau nefiresc.
- Vreau să spun, a continuat Doralice, că nu mai sunt nevasta ta, că nu se mai cuvine să fiu femeia ta, că plec cu Hans Grill, că, că... S-a oprit, spaima și uimirea de pe chipul bărbatului de acolo din fotoliu o împiedicau să vorbească. El s-a închis în sine, chipul i s-a schimonosit, s-a făcut mic și ridat. Să fie durere? Să fie mânie? La o adică ar fi putut fi și o grimasă caraghioasă. Doralice îl privea cu ochii ei mari și temători. Atunci el și-a scuturat trupul, și-a trecut mâna peste față, s-a îndreptat de șale.
- Allons, allons , a bolborosit el. S-a ridicat și s-a dus la fereastră cu picioarele țepene și nesigure privind înafară. Doralice aștepta înfricoșată, dar și foarte curioasă de ce are să urmeze. Într-un sfârșit, contele s-a întors către ea cu chipul ca cenușa, dar calm. Și-a scos ceasul din buzunarul de la vestă, a devenit oarecum nerăbdător, căci capsele nu doreau să iasă, a privit pe urmă absorbit cifrele și a zis cu glasul său discret și politicos:
- Trenul e la cinci treizeci. Nu și-a înălțat privirea când Doralice a părăsit încet încăperea.
- Îmi sălta inima, i-a povestit mai târziu Doralice lui Hans Grill, o auzeam cum bate, îmi părea că numai ea se aude în salon. Nu știu ce-a fost, poate o bucurie neașteptat de mare.
- Firește, firește, a răspuns Hans Grill, ce altceva să fi fost.

3

Gospodăria Wardein revenea la viață, poarta grajdului scârțâia, iar în casă picioare goale tropăiau în sus și-n jos pe treptele din lemn. Doralice s-a scuturat de gândurile și visare ei nocturnă. Odaia era pe deplin luminată, iar plafonul cu grinzile masive și mobila în urâțenia ei robustă nu se mai lăsau alungate din minte la fel ca înainte în asfințitul fără forme, o chemau pe Doralice înapoi la realitatea lor, o avertizau că ea le aparține. Ușa spre camera alăturată era larg-deschisă, acolo dormea Hans. Doralice îl vedea în pat tolănit pe spate, cu obrajii roșii, cu părul galben zburlit și căzut pe frunte, cu buzele întredeschise. Respira adânc și zgomotos, pieptul lat i se ridica și cobora, sprâncenele îi erau ușor împreunate ceea ce transmitea că somnul e o muncă grea și serioasă și el i se dedică cu toată seriozitatea. „O să izbutească”, se gândea Doralice, „cine poate dormi astfel, cine e atât de concentrat, e sigur de propriile forțe.” Asta o consola nițel în tristețea confuză a orelor matinale. Dar nu mai voia să adoarmă, ca nu cumva să viseze, să alunece iarăși în viața ei de dinainte. A sărit din pat și s-a îmbrăcat.
Când a pășit afară pe dune, o briză rece, înviorătoare a suflat înspre ea. Peste cerul siniliu se perindau norișori grăbiți și suri, iar pe mare se ridicau valuri fără spumă, mari și verzi-cenușii, o răsuflare impunător de calmă care devenea mai vioaie de-abia în apropierea țărmului unde-s flutura pânzele albe ale spumei. Răsuflarea mării îi amintea Doralicei de ceva, dar de ce? A, da, de Hans, de pieptul lui, care acolo în odaie se ridica și coboara la fel de liniștit și puternic. Începuse să meargă de-a lungul plajei, vântul îi înfoia rochia, o împingea, ea-și dădea bine seama de atacul care se pornește când din spate, când din lateral, era un joc delicios de întăritor. Pesemne așa se simt și valurile, se legăna în mers; avea impresia că ea însăși este un val, o pală puternică de vânt i-a răvășit deodată părul, a înfiorat-o. Doralice a tresărit și a slobozit un țipăt ușor și voios. „Acum mă revărs, acum mă revărs”, se gândea ea. Deasupra ei a răspuns un cârâit strident, un pescăruș mare și alb plana deasupra apei, bătea din aripi, și s-a năpustit în jos spre apă parcă apucat brusc de o toană și înota acolo, un punctuleț alb pe mătasea tălăzuitoare verde-cenușie. Femeile de pescari ședeau dinaintea caselor, rochiile gri și baticurile roșii le fâlfâiau și ele-și protejau ochii cu mâna privind fix către mare după bărbații lor plecați peste noapte la prins pește.
În vreme ce ocolea pintenul unei dune, Doralice l-a zărit pe consilierul intim von Knospelius care mergea în fața ei de-a lungul țărmului. În costumul lui galben de in, cu pălăria panama pe ceafă, cu un prepelicar frumos, galben, alături, ridica în sus bastonul gros, făcea pași mari, își sălta umerii, avea, așa cum le place cocoșaților, mișcările oamenilor puternici și masivi. Auzind pași în urma lui, s-a răsucit, a salutat cu o plecăciune adâncă și a zâmbit cu chipul lui palid de băiețel. Deoarece se părea că avea ceva de spus, Doralice s-a oprit locului.
- Bună dimineața, stimată doamnă, a început el privind de jos în sus cu ochii lui curioși și albastri ca oțelul către chipul Doralicei, la post dis-de-dimineață?
Doralice s-a înroșit și a râs:
- Pesemne că ați uitat, excelență, că ultima dată când ne-am vorbit mi-ați spus cam același lucru, tot ceva despre prezentarea la post.
- Chiar așa, a răspuns Knospelius, posibil, mă preocupă asemenea lucruri. Aveți o memorie bună. Pot să vă însoțesc câțiva pași, stimată doamnă?
Ea a aprobat din cap, deși nu se simțea în largul ei în compania acestui monstruleț care o privea de jos în sus, fără jenă, ca și cum te-ai uita la o calcografie și nu la un om. În mers el vorbea cu o voce profundă al cărei timbru părea să-i placă lui însuși.
- Stimată doamnă, pare-se că nici dumneavoastră nu prea reușiți să dormiți pe aici.
- Ba da, a răspuns Doralice, doar că ceilalți se trezesc atât de devreme, pescarii, cocoșii, iar marea oricum nu doarme niciodată.
Knospelius a râs în felul lui neauzit:
- Da, da, e agitație, ai ce învăța pe aici. Căci, să vedeți dumneavoastră, iar el a devenit serios și chipul lui emana o expresie răutăcioasă, aproape saturată de ură, să vedeți dumneavoastră, nu există nimic mai prostesc, mai fără rost decât insomnia, decât să zaci în pat așteptând somnul și să nu poți dormi. În asemenea momente, mă simt ca unul care și-a pierdut drepturile omenești. Care nu-și mai face datoria de om.
- Datoria de om, a repetat Doralice cu gândurile aiurea.
- Da, întocmai, a continuat consilierul intim arțăgos, de parcă cineva l-ar fi contrazis, datoria mea de om este să dorm sau să-mi fac omenește meseria, să muncesc ca pescarii de acolo sau să iubesc ca dumneavoastră și domnul pictor sau să mă ciondănesc ca gazdele mele, indiferent cum, să ne vedem de treburile omenești și dacă asta nu se poate, trebuie să dormim. Și cățelul meu Karo de nu-și poate îndeplini datoriile vieții lui de câine, doarme. Însă ceea ce gândim și simțim într-o noapte de nesomn e inutil, de niciun folos, viață irosită. Vedeți dumneavoastră, sunt zile când am multe de socotit, asta mi-e meseria, dar în nopțile albe tot trebuie să socotesc. Socoteli care nu se potrivesc, care n-au nicio noimă și niciun rezultat, iar asta e nedemn pentru un om. Când Karo stă astfel cu nasul și citește în cartea naturii, amușinează iepuri adevărați și păsări adevărate, nu animale fără noimă care nici nu există; nu, nu, asta v-o spun eu, să nu poți dormi e un scandal și așa ceva n-ar trebui să se întâmple.
Knospelius a tăcut privind mânios în direcția mării.
Doralice îl compătea pe omuleț. Totuși el îi mărturisise un chin și ea dorea să-i spună ceva prietenos. Însă i-a ieșit rece și superficial:
- Sper că aerul mării are să vă priască, excelență. Knospelius a început din nou să meargă și a murmurat:
- Ah, nu-i vorba de asta, vorbeam la general. Când ești treaz, ar trebui să trăiești ceva, iar când ai vrea să dormi, ar trebui și să poți. Măcar atâta să cerem și noi. Deodată el a zâmbit, un surâs drăguț, aproape sfios. Ei bine, când unul sau altul are o asemenea infirmitate, când există beteșuguri, suntem nevoiți să ne limităm la trăirile celorlalți. Mă interesează tare de tot trăirile celorlalți, mă preocupă intens activitățile semenilor mei. Da, da, în ce privește viața, sunt comunist, tăgăduiesc proprietatea privată, ha, ha!
- Chiar așa de multe trăiesc oamenii pe aici? a întrebat Doralice.
- O, destule, a replicat consilierul intim, vedeți pescarii, flăcăii își măsoare forțele cu marea, sunt cu sufletul la gură, credeți-mă pe cuvânt. Și pe urmă femeile care stau acolo sus și așteaptă. Stai și aștepți bărbatul sau fiul și arzi de încordare. V-ați uitat la ochii acestor femei? Sunt priviri care nimeresc fără ocol punctul care le interesează asemeni ciocanului care în mâna unui meșter lovește tare și exact la locul potrivit. Și ar trebui ca odată să vă uitați la acești ochi când un bărbat sau fiu nu se mai întoarce și femeia se perindă în lungul și latul plajei zile la rând pentru a desluși fiece punct întunecat de pe apă sau țărm pe care-l studiază cu o atenție teribilă. Sunt ochi care-și înțeleg menirea. De altfel, m-a interesat foarte mult și venirea dumneavoastră. Aduceți o pată de culoare în agitația de aici. M-ar bucura să fac cunoștință cu domnul pictor. Pare un domn plin de viață. Admir așa ceva. Ha, ha, îmi place la fel de mult ca unui escroc care zărește un domn cu portofelul gros. Și a râs neauzit și îndelung la gluma lui.
Între timp, cerul se colorase, norii din zare căpătaseră margini aurii, îngroșate și o undă de roșu inundase cerul. Până și în verdele cenușiu al mării se amestecaseră dâre strălucitoare, iar golurile brizanților se umpleau cu trandafiriu și marea a început dintr-odată să ardă cu totul roșu-auriu dincolo de orizont. Knospelius a rămas pe loc și cu brațul său lung a făcut o mișcare amplă înspre apă de parcă dorea să lățească marea dinaintea Doralicei.
- Vedeți dumneavoastră, a spus el, acum e spectacolul în culori de fiecare dimineață. O regulă de igienă. Natura nu mai ține seama de nimic, copleșită de tot acest roșu și galben. Pesemne o stimulează ca pe noi dușul sau cafeaua de dimineață. Dacă mai binevoiți să facem câțiva pași, vă pot garanta că o să avem parte de o priveliște de-a dreptul splendidă.
Așa că și-au continuat drumul. Au ajuns într-o parte a plajei unde o dună înaltă de nisip intra aproape în mare, valurile o săpau astfel încât peretele de nisip parțial se prăbușise. La vreme de hulă, bucăți mari de sol erau fărămițate și duse de curent, pretutindeni se căscau cavități și fisuri, totul se îmbibase de lumina roșiatică a dimineții. Din nisipul străluminat se ițea din loc în loc lemn putred strălucind metalic și crâmpeie albe care...
- Dar, a exclamat Doralice, acolo e o mână.
- Bineînțeles, a explicat consilierul intim, asta e o mână și un braț, iar acolo e un craniu roz de la lumină și mai departe în sicriul acela putrezit e un om întreg. După cum observați e un cimitir pe care marea-l curăță încetul cu încetul. Nu pun mare preț pe romantismul și fiorul cimitirelor, e ceva banal. Dar asta îmi place. Un cimitir din care fiecare noapte de furtună taie o bucată ca dintr-un tort, care se zărește din nisip, liniștea care se ivește, și apoi briza care adie în voie în jurul oaselor. Observați cât de cochet se colorează în roșul matinal, cum înflorește ca trandafirii. Apoi vine noaptea de furtună și o ea cu sine și pleacă în călătorie pe mare. Părăsesc cel mai strâmt și tăcut loc imaginabil pentru spațiul cel mai vast și zgomotos posibil. Îmi place. Stai aici ca pe un debarcader și aștepți vasul care să te ia. Mă înviorează așa ceva. E totuși agitație. I se ia morții aerul stătut și mucegăit cu care lumea obișnuiește să o înconjoare. Nu-i așa?
Knospelius o privea pe Doralice. Ea devenise nițel palidă, își strânsese buzele și își încruntase sprâncenele. Părea indignată.
- Îmi pare că nu vă place, a remarcat consilierul intim. Poate vă e frică? La urma urmei suntem învățați să ne temem de asemenea lucruri.
- Nu, nu mi-e frică, a răspuns Doralice. Ce-i aici e foarte ciudat. Doar că, nu știu, poate era mai bine dacă nu vedeam așa ceva de dimineață.
- Așa deci, a zis consilierul intim, putem atunci să plecăm. De altfel, aveți dreptate, moartea și tot ce ține de ea n-au de ce să vă preocupe acum câtuși de puțin.
Pe drumul de întoarcere, Doralice a rămas tăcută. Knospelius trăncănea în continuare mulțumit. Pe generăleasa Palikow, da, o cunoaște. O bătrână inteligentă, puțin prea zgomotoasă, și căreia îi place să conducă cu o mână de fier treburile altora. Se simte întotdeauna responsabilă de treburile altora. Baronul Buttlär, ei bine, el are o minunată mustață blondă. Când sosea la Berlin, aducea multă șampanie și umbla după aventuri. Tocmai o asemenea mustață te îndeamnă la asemenea lucruri și cam scutură din tine soțul și capul creștin de familie. Fiicele, de altfel, fete drăguțe, sunt suple și slabe ca un țâr. După fasonul modern. În ziua de azi, tinerele trebuie să arate ca niște arabescurile. El, Knospelius, preferă stilului actual formatul dinainte în trei dimensiuni.
Doralice îl asculta în silă. Însoțitorul ei devenise bizar, îi stricase dimineața frumoasă. Ce o privea pe ea lumea cocoșaților, tânjea după oamenii cu coloana dreaptă. Și mai avea și un fel neplăcut de a se holba la buzele ei de jos în sus. Doralice și-a strâns buzele de parcă gustase ceva amar.
După ce soarele a răsărit, vântul s-a liniștit. Marea s-a netezit și licărea până în depărtare. Numeroase bărci de pescari se întorceau acasă. Femeile de pescari coborau dunele spre plajă, își suflecau rochiile și așteptau în apă pentru a-și ajuta soții să tragă bărcile la mal. Oamenii albiți de apă și soare stăteau în mijlocul spumei de brizanți.
- A, pescărașii noștri, a spus consilierul intim. S-a apropiat de bărci, i-a salutat pe acei pescari care îi erau cunoscuți:
- Bună dimineața, Andree, bună dimineața, Wardein, ei, a meritat?
- Ceva, ceva tot am scos, a spus Wardein ștergându-și spuma valurilor din barba sură. Knospelius s-a aplecat peste marginea bărcii pentru a vedea peștii întinși pe podeaua luntrii. Și-a răsucit mânecile și și-a plimbat degetele lungi printre moruele cu corpul argintiu, printre calcanii care arătau ca niște niște discuri cafenii de bronz pe care se află niște fețe ciudat de grotești și printre sumedenia de sardele mărunte, licăritoare ca niște monede noi. Knospelius clipea dintr-un ochi și hohotea cu râsul unui adolescent exaltat.
- Agitație, și asta-i agitație, a pronunțat el.
Doralice l-a privit o clipă, apoi s-a răsucit cu un scurt „bună dimineața” și s-a îndepărtat repede. Acum se zorea să fie alături de Hans Grill. El îi venea în întâmpinare în costumul lui alb de in, cu prosopul pe umăr, cu chipul înroșit, numai un surâs. „Cât e de bucuros să mă vadă”, gândea Doralice și resimțea această bucurie ca un lucru care o încălzește brusc. Hans a luat-o de mijloc, a apropiat-o de sine așa cum îți apropriezi o posesie. El se scăldase deja, mirosea a apă de mare.
- A fost rece, a relatat el, dar îmi place când valurile te ciupesc de carne, tu nu vrei să te scalzi? Nu, Doralice avea de gând să se scalde mai târziu.
- Știu, știu, a răspuns Hans, ție îți place când marea e ca o ceașcă caldă cu cafea. Dar la amândoi ne e foame, așa că i-am spus lui Agnes să ne pregătească măcar patru ouă la fiecare.
- Și ce a spus Agnes? a întrebat Doralice. Hans a râs.
- O, a înmărmurit și a răspuns că habar n-avea că doamnele aristocrate trebuie să mănânce așa de mult.

4

Era o zi toridă. Generăleasa a comandat ca coșurile-gheretă din răchită să fie montate pe dune. În ele ședeau ea și fiica ei cu o lucrare de mână. Domnișoara Bork se odihnea în nisip dinaintea lor și schița marea. Mereu schița marea, linii lungi, ușor tălăzuite, în zare o ambarcațiune cu pânze. Wedig se afla lângă mama lui și era nevoit să citească cu voce tare din „Télémaque” de Fénélon. Citea monoton în felul unei melodii tânguitoare care la această oră de arsiță suna ca un cântec de leagăn. El însuși se simțea deznădăjduit, dispoziția de vacanță îl părăsise cu totul. Marea asta etern scânteietoare, nisipul ăsta fierbinte care se lipea de degete și care-l enerva, lipsa de evenimente, toate astea îi păreau lui Wedig îngrozitor de banale și-l făceau să-i fie silă de viață. Și colac peste pupăză mentorul ăsta cu discursurile lui nesfârșite. Wedig ar fi dorit să-i poată smulge nasul. Doamna von Buttlär asculta lectura absentă, și doar din când în când arunca distrată un „faites les liaisons, mon enfant ”. Adesea își apuca lornieta pentru a vedea plaja unde Lolo și Nini se perindau de colo-colo și se înviorau înainte să intre în apă. În costumele lor roșii și cu căștile lor albe din stofă pe cap, arătau ca doi copilași deșirați, mergeau drepte ca o lumânare, iar picioarele lor neobișnuite cu libertatea se deplasau țepene și nițel nesigure.
- Ia spune, Malwine, a întrebat generăleasa, și noi arătam la fel în tinerețe când ne scăldam?
Domnișoara Bork și-a mijit acel ochi și a zâmbit sentimental:
- Ah, e atât de drăguț, a răspuns ea, arată ca niște mici siluete roșii pe un abajur verde.
- Da, da, a replicat generăleasa, nu mai sunt aceleași șolduri ca pe vremea noastră!
Adolescentele au intrat în apă și precaute și-au croit drum printre brizanți, au dispărut deodată cu totul în spuma albă și au plonjat într-un sfârșit în apă pentru a înota, două firișoare roșii în verdele albicios din care marea era astăzi alcătuită. Ambele erau bune înotătoare, însă Lolo o depășea de departe pe Nini, înainta miraculos de ușor și repede de parcă ar fi avut vreun țel.
- Dar încotro se duce, a exclamat doamna von Buttlär, de ce nu rămân împreună? Le-am spus doar să rămână împreună. Le-am interzis să înoate până la al doilea banc de nisip. Lolo! Lolo! Doamna von Buttlär striga și vântura din batistă, dar firișorul roșu înainta tot mai departe în mare. Mereu am spus-o, s-a plâns doamna von Buttlär, Lolo are un caracter îndărătnic, nu-i stă-n fire să asculte, soțul ei o să aibă mari bătăi de cap. Lolo! Lolo!
- Cine intră acolo-n mare? a întrebat Wedig arătând înspre țărm.
- Asta, a spus generăleasa, trebuie să fie Köhne.
- Unde? Ce? a exclamat doamna von Buttlär. Of, mamă, nu-i spune Köhne, la urma urmei nu așa o cheamă.
- Ei, poftim, a replicat generăleasa, când lumea își tot schimbă numele, capul meu îmbătrânit nu le mai poate reține, și pe Grill cine-l poate ține minte, ce fel de nume mai e și ăsta.
Preț de o clipă au tăcut cu toții privind încordați către mare. Wedig l-a azvârlit cât colo pe Télémaque și s-a întins pe burtă în nisip, ședea ca o focă și se uita în față. Pesemne că acum o să se întâmple ceva.
- Fermecător, a remarcat domnișoara Bork, bleumarin, un velier galben cu trei catarge și ea care înoată atât de bine!
- Foarte șic, a mormăit Wedig. Iar asta a stârnit din nou emoția doamnei von Buttlär.
- Gura, l-a admonestat ea pe fiu, s-a ridicat, și-a fluturat batista, a strigat iar:
- Lolo! Lolo! Însă cele două înotau una în direcția celeilalte, aveau să se întâlnească pe blocul de nisip. Ah, Dumnezeule, biata mea copilă!
- Potolește-te, Bella! și-a liniștit generăleasa fiica. Acum nu mai ai ce-i face. Doar n-o s-o împungă pe Lolo.
- Ce ți-e dat să trăiești, a suspinat doamna von Buttlär și s-a așezat necăjită înapoi pe scaun. Toți urmăreau încordați cu privirea punctul roșu și cel bleumarin pe întinderea licăritoare.
- Madama a ajuns prima acolo, a exclamat Wedig triumfător.
- Lolo pare obosită, înoată mai încet, a remarcat domnișoara Bork ; ah, ah, contesa îi iese în față, vrea să o ajute.
- Culmea, a îngăimat doamna von Buttlär.
- Acum îi întinde mâna Lolei, a relatat Wedig, ah, Lolo s-a ridicat și doamna o prinde de mijloc, iar Lolo se sprijină de umărul ei.
- Dacă înoți așa în mare fără să te gândești, riști să te compromiți, s-a plâns doamna von Buttlär. Generăleasa însă se enervase:
- Bella, iar exagerezi. Dacă copila a obosit de la înot, e bine că cineva îi dă o mână de ajutor și copila o primește și nu întreabă mai întâi: de ce n-ați fost fidelă soțului?
Lolo ședea pe bancul de nisip, pălise și respira accentuat.
- O, vă pot ține, a spus Doralice, puneți-vă brațul pe umărul meu așa ca atunci când dansezi cu un domn... așa. Ați înotat nițel cam departe, nu sunteți obișnuită.
- Mulțumesc, stimată doamnă, a zis Lolo și s-a înroșit, acum mi-e mai bine, nu sunt obișnuită cu marea și am vrut mereu să înot în strălucirea largului și asta a fost cam departe.
- Acum să ne odihnim totuși, a adăugat Doralice. Da și mie îmi place să înot în strălucire, razele soarelui îți trec pe deasupra capului ca niște peștișori călduți, îmi place la nebunie. Dar cum vă bate inima. La întoarcere o să înotăm în linie dreaptă, nu-i mult până la primul banc de nisip.
Lolo nu a dat niciun răspuns, se gândea doar dacă se cuvine să mai vorbească. După efortul înotului o năpădi o dulce toropeală. Mult și-ar mai fi dorit să adaste astfel în apa călduță rezemată ca o soră de această femeie misterioasă și frumoasă, să aibă aproape acești ochi straniu de licăritori, această gură cu buzele mici și roșii. Doralice relata acum de lucruri anodine, de fierbințeala zilei și că la Bullenkruge nu prea e umbră și despre înot și Lolo o asculta ca pe ceva palpitant, interzis, ca o frumusețe pe care de-abia acum reușea să o descopere.
- Zic că e timpul să înotăm, a propus Doralice și au plonjat în apă și au înotat una în imediata apropiere a celeilalte, când și când se priveau una pe alta în ochi pentru a-și zâmbi.
- Merge? a strigat Doralice, acuși ajungem.
- O, merge, merge de minune, a răspuns Lolo.
Era atât de tihnit, se gândea Lolo, de parcă ședeau amândouă pe o sofa verde îmbrăcată în atlaz și puteau să converseze. Da, asta era, doreau să converseze. Nu se simțeau atât de stânjenite ca pe bancul de nisip. Să întrebe dacă e strâmb la Wardein? Nu, e prea impersonal, așa că a spus:
- Stimată doamnă, în fiecare seară vă văd de la fereastră cum vă plimbați la lumina lunii.
- Așa deci, a răspuns Doralice și s-a pus pe o parte pentru a se putea uita la Lolo, chipul ei era presărat peste tot cu picuri strălucitori, deci fereastra de la mansardă pe care o văd în fiecare seară luminată e a dumneavoastră?
- Da, a exclamat Lolo entuziasmată. O bucura că Doralice se uita în sus spre ea. Acum ajunseseră și se îndreptau spre mal.
- E drăguț că înotăm amândouă, a spus Doralice și a întins mâna înspre Lolo. Lolo a strâns această mână delicată și umedă, a reținut-o preț de o clipă și apoi a dus-o repede la buze.
- Vă... mulțumesc, stimată doamnă, a zis ea cu voce joasă.
- Nu trebuie, s-a apărat Doralice, s-a aplecat în față și a sărutat-o pe gură.
Un alai coborâse în pripă dunele înspre Lolo, în față doamna von Buttlär care striga întruna „Lolo!” și flutura din batistă, urmată de domnișoara Bork cu prosopul, apoi Wedig cu mâinile în buzunar și cu un zâmbet ironic pe buze, iar la urmă generălească înfierbântată și cu răsuflarea tăiată. Lolo înainta oarecum șovăielnic înspre alai.
- Iacă-te în sfârșit, a exclamat doamna von Buttlär. Mă omori cu fanteziile tale. Lolo s-a lăsat tăcut învăluită în prosop, lumea a observat de îndată chipul ei îndărătnic și că n-avea nicio intenție să se scuze. Și pe când se îndreptau toți din nou spre băi, doamna von Buttlär mergea în spatele fiicei ei dojenind-o necontenit:
- Așa ceva numai ție ți se poate întâmpla, să alergi tocmai în brațele acestei persoane și te-a mai și sărutat. Cum îndrăznește, obraznica? Și tu te lași. Și pe cine mai ai de gând să lași să te sărute?
Lolo și-a întors puțin capul și a spus hotărâtă și îndărătnică:
- M-a sărutat fiindcă eu i-am pupat mâna.
- I-ai pupat mâna, a exclamat doamna von Buttlär, s-a mai pomenit așa ceva și de ce mă rog? Persoana asta e pe jumătate goală, fără mâneci și ce mai decolteu! Iar tu n-ai nicio mândrie, ești logodită, ar trebui să fii o femeie respectabilă; noi femeile respectabile ar trebui să facem front comun contra damelor astea, iar tu îi pupi mâna! Are de ce să se bucure logodnicul tău. Dumnezeule, mi-e rău de la atâta rușine!
Atunci generăleasa s-a pus între ele, a împins-o pe Lolo în baia publică și a spus:
- E de ajuns Bella, copila e rebegită, ce-a fost a fost, o s-o vindecăm de sărutul lui Jasky cu un ceai de valeriană.
Acasă, doamna von Buttlär a trimis-o de-ndată pe Lolo la somn și s-a dus ea însăși să se întindă, iar Ernestine alerga pe scară în sus și în jos cu ceaiul de valeriană.
La etaj, în camera ei, Lolo ședea în pat la fel de palidă și se holba meditativ la tavan cu ochii ei înflăcărați. Nini stătea lângă ea, nu vorbea, ci se uita la Lolo așteptând. Într-un sfârșit, Lolo a început să vorbească rar și cu gândul aiurea:
- Da, a fost ravisantă, dar asta știam deja, și că am să o iubesc, știam și asta, dar nu am știut că are ceva care poate face omul să plângă. Mi s-a pus un nod în gât ca la pasajele deosebit de emoționante din romane, e firesc, fiindcă toată lumea vorbește atât de urât despre ea, fiindcă toți sunt așa de porniți contra ei. Dar eu sunt de partea ei.
- Și eu, a zis Nini.
- Tu? a întrebat Lolo mirată, nici măcar n-o cunoști.
- N-are a face, a răspuns Nini, am fost de partea ea din prima seară în care am văzut-o plimbându-se sub clar de lună. Dar ce ai de gând să faci ?
- Știu ce-o să fac, a spus Lolo grav. S-a ridicat, s-a așezat la birou și a început să scrie o scrisoare. Nini a așteptat răbdătoare și pe urmă a întrebat:
- I-ai scris ei?
- O, nu, a răspuns Lolo semeață. Am comandat de la oraș foarte mulți trandafiri roșii pe care am de gând să-i azvârl prin fereastră în camera ei.
- Iar eu, a hotărât Nini, o să exersez ca să pot înota până la al doilea banc de nisip chiar de o fi să mă înec.

5

Au urmat zile fără nori și cu soare necruțător. Lumina aceasta fierbinte și stridentă se abătea peste tot, înota și tremura pe apă, se cernea pe nisip, scăpăra scântei pe prundiș, pe tulpinile tari ale ierbii de plajă și ale rogozului.
- Nu mai ai cum scăpa de lumină, spunea Hans Grill. Dar chiar și serile și nopțile încetau să mai aducă răcoare sau întuneric. Un vânt ușor dinspre vest nu făcea decât să agite zăpușeala fără să o îndulcească. În fiecare seară la orizont răzbăteau fulgere din niște nori învălătuciți, umezi, violacei, dar pe urmă apărea luna aproape plină, iar licăritul și sclipitul se pornea din nou pretutindeni.
- Îmi vine să-i spun strălucirii astea nesfârșite că vreau să mă lase-n pace, a remarcat Hans Grill.
Nici măcar în interior nu-ți puteai găsi această liniște, acolo era prea strâmt și prea cald, iar bezna se lăsa peste cei adormiți ca un acoperământ gros și negru. Până și pescarii care altminteri la apus obișnuiau să dispară în bordeiele lor, stăteau în fața caselor și priveau prelung marea. Astfel ședeau și cei de la Wardein pe banca lungă din fața ușii, toți erau înșirați unii lângă alții asemeni păsărilor de mare pe o faleză. Bunica octogenară, masivă și osoasă ca un bărbat, și-a lăsat ușurel mâinile straniu de noduroase pe genunchi pentru a și le răcori. Wardein pufăia din pipă; soția lui palidă îl ținea la piept pe mezin, iar ceilalți copii ședeau în cămăși și-și bâțâiau neastâmpărați piciorușele goale. Niciunul nu sufla o vorbă, și toți, chiar și copiii se uitau grav și răbdurii drept înainte. Când fulgerele luminau iute orizontul, Wardein le indica muțește cu pipa. Jos, pe plajă se perindau cupluri tăcute cu brațele atârnate și picioarele târșâite leneș prin nisip. Ce și-ar fi putut spune aici, unde din timpuri imemoriale marea are cuvântul și la ce bun să o întrerupi fără rost.
Doralice și Hans locuiau acum aproape toată ziua în adâncitura unei dune. Hans și-a întins pânza pentru pictat, pe nisip a așternut o pătură ca Doralice să se poată tolăni, el s-a postat dinaintea șevaletului și picta marea.
- Tot ce putem face e să săpăm o groapă ca gâinile și să ne răcorim, a pretins Hans.
Doralice și-a închis ochii și a îngăimat aproape prea leneșă ca să-și mai miște buzele:
- Să stai liniștit, să nu te mai miști și pe urmă, n-ai sesizat și tu? Înlăuntrul nostru tremură și pâlpâie mereu precum lumina soarelui pe apă. Te obosește.
- Bine, bine, stai liniștită, a spus Hans părintește și blând. Așa că au tăcut o vreme până Hans și-a azvârlit pensula și s-a întins și el pe nisip.
- Vrea și nu vrea să iasă, a spus el exasperat. Doralice și-a deschis ochii, s-a uitat la pictura de pe trepied și a răspuns:
- De ce, e foarte bine, e transparentă, e verde.
Hans s-a dezlănțuit iritat și pătimaș:
- Transparentă și verde. O bucată de sticlă e la fel de transparentă, o bucată de material poate să fie la fel de verde. Nu, asta nu e marea. Marea trebuie să fie desenată. Vezi, numai linia are mișcare și viață. Pot să-ți pictez rochia albastră, nimic mai ușor, dar să pictez în așa fel, încât să vadă toți că îndărătul albastrului te afli tu, asta înseamnă artă. La fel și în mare îndărătul transparenței și al verdelui se află ceva care trăiește și se mișcă și tocmai asta înseamnă marea.
- A, așa-i, a spus Doralice din nou cu ochii închiși, fă atunci asta, iubitule!
- Fă, fă, a repetat Hans, tocmai asta e. Aș vrea să știu dracului unde mi s-a dus talentul că adineaori era aici.
- Am eu vreo vină? a întrebat Doralice calmă și somnoroasă.
Hans nu a răspuns imediat. Stătea tolănit, se holba la cer și medita. Da, cum era pe atunci? și a început să vorbească domol parcă pentru sine:
- Vină, de vină nu poate fi vorba, dar problema e că ocupi atâta spațiu în mine, că nu mai e loc și pentru talent. Firește, despre asta-i vorba. Ai intrat în viața mea ca o minune și ai rămas în fiecare clipă o minune de neînțeles. Cum să mai fie loc și pentru altceva? Te extenuează să trăiești întruna o minune.
- Și tu crezi, l-a întrerupt Doralice puțin iritată, că să fii o minune cât e ziua de lungă nu te extenuează?
Hans a râs binevoitor:
- Treacă-meargă, mă obișnuiesc eu cu minunea.
- O, chiar așa, te obișnuiești, i-a aruncat Doralice.
- Bineînțeles, a continuat Hans, tot ce acum ne pare de la sine înțeles a fost cândva o minune. Și tu o să-mi devii de la sine înțeleasă. Așteaptă până ne facem rânduiala noastră.
Doralice și-a ridicat brațele deasupra capului și s-a lungit:
- Ah, da, rânduiala ta, hai povestește despre rânduiala ta! O căsuță, ei, hai, începe, ce mai stai?
- Neapărat o căsuță, a început Hans întărâtat, o căsuță pe undeva, să zicem pe la periferia Münchenului, o căsuță care să fie creația ta cea mai intimă, expresia ființei tale, acolo vei aștepta tu. Atelierul meu e firește în oraș, vin acasă la prânz, iar tu mă aștepți...
- Știu deja toate astea, l-a întrerupt Doralice, vreau doar să știu ce o să mă fac singură toată dimineața.
- Ai cercul tău de activități, lămurea Hans, ai gospodăria ta pe care să-ți pui amprenta.
Doralice a ridicat din umeri:
- Ah, Dumnezeule, nu pot să stau singură o dimineață întreagă și să-mi pun amprenta pe gospodărie.
Hans s-a înroșit și a făcut figura unuia care-și smucește tot corpul fiindcă nu poate să desfacă un nod:
- Singură, de ce singură? O să fie oameni și acolo, o să ne facem cercul nostru, societatea noastră, nu suntem legați de nicio ambianță, ne facem singuri societatea noastră, despre asta-i vorba.
Doralice s-a îndreptat puțin uitându-se la Hans, ochii i s-au făcut mari și au căpătat o expresie temătoare și descumpănită:
- Oameni, a spus ea încet, știi doar că mi-e frică de oameni.
Hans nu putea să se salveze de mila dureroasă pe care acești ochi i-o provocau decât în măsura în care vorbea cu mânie. Țipa de-a dreptul:
- N-ar trebuie să te temi, nu ți-e permis, atât timp cât sunt cu tine, ar fi o jignire pentru mine, și de altfel nu putem să trăim permanent în singurătate. Nu vreau să fim niște excepții. Nu trebuie ca tu să rămâi pentru mine excepționalul, nu, tu trebuie să fii viața mea de zi cu zi, pâinea mea cea de toate zilele, de-abia atunci îmi aparții cu desăvârșire. Și trebuie să trăim ca ceilalți oameni și împreună cu ceilalți oameni. Lumea e plină de oameni buni, ai să găsești femei generoase, liber-cugetătoare, femei nobile.
Doralice s-a reașezat liniștită cu ochii închiși:
- Le știu pe femeile astea, poartă rochii reformate din mătase și vorbesc despre obiectiv și subiectiv. Două foste eleve care au vizitat-o odată pe Miss Plummers erau de felul ăsta și Miss Plummers le-a numit: very clever indeed!
Hans avea mâinile pline cu iarbă de plajă pe care în mânia lui o smulsese din jur.
- Tot timpul e la fel, a grăit el, nu vrei să mă înțelegi. Fiindcă ți-ai părăsit societatea, ai impresia că nu mai sunt oameni la fel de demni ca ai tăi. E o aroganță ori ți-e rușine cu mine în fața oamenilor? Zi, ți-e rușine cu mine?
Doralice a zâmbit cu ochii închiși:
- Nu, ești un om bun, ești în regulă, doar femeia ta Grill cu amprenta pusă mi-e antipatică, e mai bine să nu fac cunoștință cu ea.
- Dar e musai să faci cunoștință, a exclamat Hans, dacă mă vrei, trebuie să vrei să fii și doamna Grill, pledez pentru ea, n-am să permit s-o dai la o parte din aroganță. Dar așa e mereu, vorbim și vorbim de parcă unul e pe un banc de nisip, iar celălalt pe al doilea. Și niciunul nu înțelege ce spune celălalt și ne strigăm doar: ce? ce?
Hans a sărit în picioare, s-a plantat în fața Doralicei și a privit-o. Cât de liniștită ședea în rochia ei galbenă de vară, chipul înfierbântat, luminat de părul blond, arăta ca o adolescentă care doarme în pace. Doar zvâcnirile buzelor sale roșii și înguste emanau neliniștea trează dinlăuntrul ei. „Oare nu știe cât sufăr?”se gândea Hans. Și-a lăsat pălăria de paie mai tare pe frunte și a coborât dunele înspre mare. Să intre în mare, să înoate era tot ce putea face în asemenea clipe.
Hans Grill nu se așteptase niciodată ca viața să-l răsfețe, s-a bătut curajos cu nevoile și adversitățile; dar avea încredere în sine; viața i se păruse uneori grea, dar niciodată de neînțeles. Toate neclaritățile se lămureau imediat când Hans la douăzeci de ani își împăca egoismul cu sinele său, și toate enigmele se dezlegau când le întreba: ești de partea sau împotriva lui Hans Grill? Acum însă nu mai înțelegea. Ceva survenise în viața lui care îl înstrăina de sinele său, de parcă altcineva trăia în locul lui. Femeile, și ceea ce poartă numele de iubire le cunoscuse și înainte, iar așa ceva te zăpăcește uneori, faci prostii, dar e de înțeles și la urma urmelor se potrivește de minune cu restul trăirilor. Nu trebuia decât să apuci ferm și fără griji. „Ține drept să nu se încâlcească” obișnuia să spună bunica lui Hans, care împletea ciorapi contra cost, când micul Hans ședea în fața ei și ținea firele de bumbac pentru depănare. Dar pe femeia asta, de ce trebuie să o dorească cu atâta patimă dureroasă, mai ales acum când era a lui? De ce nu avea niciodată sentimentul liniștitor, fericit al posesiei, de ce trebuia când o ținea cel mai strâns să se teamă întruna ca nu cumva să o piardă?
În el totul era plin de această femeie și totuși era departe de el. Nu înțelegea, nu pricepea și nu-i rămânea decât să-ți țină prada mârâind ca o fiară, ca nimeni să nu i-o smulgă. Hans s-a dezbrăcat și pășea alene printre brizanți înspre mare. „Am s-o constrâng”, se gândea el mânios, „am s-o convertesc la Hans Grill.”
- Am onoarea, a auzit el un glas alături. În costum de baie Knospelius se găsea sub un val spart ca sub o boltă verde de sticlă. Valul s-a prăvălit peste el, l-a ascuns îndărătul unei cortine de spumă albă, el s-a ivit imediat, s-a scuturat, a clătinat din cap și a spus:
- Von Knospelius. Am avut deja onoarea să-i dau binețe distinsei dumneavoastră soții. Hans s-a înclinat țeapăn.
- Zile de zăduf, a continuat consilierul, nu te saturi niciodată de scăldat. Altminteri aici e o rezidență drăguță. Doar viața socială lasă de dorit. Totuși s-a mai animat. Curând va sosi baronul Buttlär cu viitorul lui ginere.
- Ah, eu și soția mea nu prea suntem așa sociabili, a replicat Hans privind curios chipul lătăreț, palid de copil. Knospelius a râs:
- Știu, știu, luna de miere, les jeunes mariés. Să fii la dispoziția unei doamne fermecătoare, e ocupația ocupațiilor. Orice om normal o caută sau o are. Toate celelalte nu sunt decât ocupații secundare. Dar un holtei bătrâior ca mine care nu are decât ocupații secundare trebuie să ia parte la viața socială. Ar trebui să punem aici bazele unui mic Norderney. Îngăduiți-mi o vizită de curtoazie în viitorul apropiat.
- Am impresia, a grăit Hans, că cei mai mulți caută aici singurătatea. În timp ce Hans vorbea, consilierul intim a dispărut sub un val ca un șoricel într-o brazdă. Când s-a ivit din nou, și-a ridicat doct degetele lungi și a afirmat:
- Cele mai vesele societăți sunt formate întotdeauna doar din oameni care caută singurătatea. Acum trebuie să ies, Klaus al meu deja mă așteaptă.
S-a înclinat formal și s-a îndreptat spre țărm unde un bărbat foarte masiv, sever îl aștepta cu un prosop.
Hans a ridicat din umeri. „Ce-o mai fi vrând?” se gândea el. „Numai lucruri ciudate se agață de tine în ultima vreme.” A mers mai departe, apoi a început să înoate, înota departe în larg. Îi făcea bine. Nu era nimic neînțeles, îți miști brațele și picioarele zdravene, tai apa, rămâi la suprafață și nu te mai preocupă toate adâncimile întunecate care se cască sub tine.
Îmbăiatul i-a priit lui Hans; se simțea din nou sigur pe sine și avea din nou încredere că va izbuti. Când a urcat pe dune, l-a găsit pe Knospelius lângă Doralice. I-a auzit de departe cum râdeau. „Iarăși ăsta”, se gândea Hans cu nervozitatea care ne cuprinde în clipele în care o muscă ni se așază iar și iar pe nas. Consilierul intim stătea pe scaunul pentru pictură și vorbea inspirat. Doralice se îndreptase, se sprijinea pe coate, avea chipul trandafiriu până-n vârful urechilor, îl asculta cu mina amabilă și puțin stingherită a doamnelor tinere care primesc pentru prima dată în salonul lor.
- După cum vedeți, a exclamat consilierul intim către Hans, am început să adun societatea. V-am lăudat pictura în fața soției. Splendid! Iar pentru un pictor, de neprețuit. Nisipul galben, batistul galben al rochiei, părul auriu, o simfonie în blond, nu-i așa?
- Da, hm, a mârâit Hans.
- Acum trebuie să plec, a adăugat Knospelius și s-a ridicat din scaun. Intenționez să mai fac o vizită la familia Buttlär. La plecare doar un mot pour rire . Doamna von Lassow cea cu șapte fiice, o știți, mi-a spus cu ocazia logodirii Karolinei, a treia, cu liberal naționalistul doctor Krapp: îmi pare rău, noi familia Kossow am fost dintotdeauna conservatori, dar când ai atâtea fiice de măritat nu poți să ții doar cu un partid. Ei? Nu-i fain? Politică de coaliție în familie. A râs el însuși din toată inima, iar ceea l-a mirat pe Hans, Doralice a râs și ea. Oare chiar i se pare amuzant?
După ce consilierul intim a plecat, Hans s-a întins tăcut pe nisip. Și Doralice a tăcut o vreme. Ea se uita la cer și zâmbea cu același zâmbet amabil de societate.
„Mai zâmbește încă la povestea cocoșatului?” se gândea Hans. Într-un sfârșit, ea a spus:
- De ce ești atât de neprietenos cu piticuțul?
- La urma urmei ce vrea de la noi? a întrebat Hans morocănos.
- A, cred că nimic, a răspuns Doralice, vrea să se distreze. Ești gelos pe el? Nu-i decât o figurină grotescă.
Hans a izbucnit:
- Nu sunt deloc gelos. Așa ceva nu există între oameni liberi. O iubire pe care s-o păzesc, nu, mulțumesc. Dar excelența asta pitică e pentru mine o bucată din trecutul tău, din societatea ta, care se agață iar de tine, care vrea să se pună iarăși între mine și tine, despre asta e vorba.
- Societatea mea, a răspuns Doralice cu ceva obosit în glas, nu se înghesuie deloc să mă vadă, asta-i mai mult ca sigur. Micuța Buttlär ce fețișoară ciudată făcea pe bancul de nisip de parcă avea de trecut printr-o aventură cu totul temerară și interzisă.
- Dă-i încolo pe toți, a strigat Hans, a apucat-o pe Doralice de umeri și a lipit-o de el cu patimă mânioasă, ce ne pasă nouă de ei.
- O, da, a replicat Doralice, eu îi dau încolo pe ei și ei pe mine.
Soarele apunea, lumina stridentă se topea și înainte de a se mistui, s-a schimbat într-un voal vaporos de roșu și violet. Apoi înainte de răsăritul lunii, a fost un scurt răstimp de crepuscul care prindea bine ochilor. Dar amurgul albicios așternuse peste marea încenușită o singurătate nesfârșită, marea devenise sobră și tristă.
- De ce nu spui nimic? a întrebat-o Hans pe Doralice pe când înaintau de-a lungul plajei ca în fiecare seară.
- Nu știu, a răspuns Doralice, la vremea asta, aerul e întotdeauna încărcat de griji.
- N-avem nicio grijă, a declarat Hans cu emfază.
- Nu, n-avem nicio grijă, a repetat Doralice, m-am temut că ai să spui că oamenii liberi n-au nicio grijă.
- Și dacă aș fi spus asta?
Doralice a râs:
- Vezi, astăzi nu-i o zi bună de vorbit. Imediat ce vorbim ne și certăm.
- O, ce-are a face, a explicat Hans, trebuie să dăm afară tot ce aveam pe suflet, așa se capătă încrederea.
Doralice și-a clătinat obosită capul.
- Ah, asta-i prea istovitor. Știi, ca să ne înțelegem cu totul, trebuie să facem ca cei din fața noastră. Și a arătat înspre o pereche tăcută de îndrăgostiți. Flăcăul și fata își legănau corpurile grele încolo și încoace și își bălăbăneau brațele în ritm. Doralice a dat drumul brațului lui Hans:
- La fel ca ei, a spus ea. Așa că mergeau unul lângă altul, își legănau șoldurile, își bâțâiau brațele și tăceau. Cu toate acestea, după ce au mers o bucată astfel, Hans a rămas locului:
- Nu, nu merge, a zis Hans, când mergi așa tăcută lângă mine, cred că gândești ceva rău despre mine sau că ești pornită contra mea.
- Păcat, a răspuns Doralice, era așa de frumos. Aveam deja impresia că am să ajung ca fata de acolo. Imediat ce ai început să vorbești, am vrut să mă opresc, să casc gura și să mă holbez la mare, oh oh oh, ca fata de mai devreme. Să gândești, nici măcar nu poți să te gândești când mergi așa și de aceea ne înțelegem.
Nu, nu, Hans nu voia așa ceva.
- Să facem ceva, a propus el, uite Luna. Să te iau iar în brațe și să te țin peste valuri sau să ieșim în larg sau noaptea asta să-l însoțim pe Wardein la pescuit. Să facem, să facem ceva, vezi, asta ne lipsește.
Dar azi Doralice n-avea chef de nimic, așa că au luat-o înspre casă.
Când au intrat în camera de zi, au descoperit că Agnes nu aprinsese lampa. Camera se scălda în lumina lunii și i-a izbit în față un miros puternic, foarte dulceag. Pe podeaua luminată se afla un fel de baltă purpurie:
- Uite, trandafiri, numai trandafiri, a exclamat Doralice. A îngenuncheat în fața trandafirilor, s-a aplecat peste ei, i-a apucat, avea brațele încărcate cu roze, și-a cufundat capul în mijlocul lor de parcă dorea să se scalde. La un buchet era agățată o hârtiuță pe care scria „Lolo”.
- O, uită-te, a spus Doralice, micuța Lolo mi-a azvârlit toți trandafirii ăștia pe fereastră, ce copilă bună. Atunci a sesizat că din spate Hans a apucat-o de talie, a ridicat-o, a smuls-o dintre toți trandafirii și ea l-a auzit spunând încet și furios:
- Acum vin la noi prin toate ferestrele. Dă-i încolo pe ei și trandafirii lor imenși, ce să facem cu ei. Doralice și-a rezemat capul de umărul lui:
- Ah, da, a spus ea descurajată, du-mă de lângă ei, iar din brațele ei devenite moi trandafirii au căzut greu pe podea ca un torent purpuriu.

6

La Bullenkruge sosiseră domnii.
- De acum o să ducem o viață baronială, a spus Ernestine. Masa de seară de pe verandă a căpătat o nuanță sărbătorească. Domnișoara Bork a decorat masa cu un buchet puțin prăfuit de măzăriche și flori de mac. Generăleasa se agita încolo și încoace și întreba iar și iar:
- Dragă Malwine, ginerele meu o să vrea gheață în punciul de căpșuni? Sparanghelul o să fie destul de moale? Doar îl știți pe ginerele meu. Domnișoara Bork a zâmbit în felul ei distrat, tainic și a răspuns:
- Doamnă generăleasă, sparanghelul e divin. Baronul Buttlär a stat la masă între soacra și soția lui, își trăgea mustața lui lungă și bălaie, își scutura de plăcere umerii largi și era foarte amabil, foarte vioi, cu voce zgomotoasă, răsunătoare relata povești care să fie de interes general, iar doamna von Buttlär era serios interesată de aceste povești. Astăzi nu mai era doar mama îngrijorată, cu obrajii căzuți și buhăiți, care se uită pe sine, ci în ființa ei se găsea azi și ceva dintr-o doamnă de societate, și chiar ceva cochet. La capătul mesei ședea tineretul, iar locotenentul Hilmar istorisea povești, iar Wedig și Nini râdeau atât de tare, încât doamna von Buttlär a fost nevoită să strige un sever „Ei, copii!”. Hilmar zvelt și cu umerii înguști, în costum de vară deschis la culoare arăta ca un copil, firește ca un copil de o frumusețe pătrunzătoare. Prin părul său foarte des și brunet cărarea de locotenent își croia anevoie o cale. Pe frunte îi atârna un moț negru după moda flăcăilor din Neapole. Trăsăturile regulate ale chipului maroniu aveau ceva puțin prea încordat, prea aspru așa cum se întâmplă uneori la rasele prea vechi. Ochii întunecați erau foarte vioi, se întâmpla mereu ceva cu ei, licăreau în așa fel, încât se vedea clar cum niște puncte aurii colindau pe catifeaua neagră a irisului. „În ochi nicio disciplină”, a spus unchiul general despre Hamm.
Când a sosit punciul de căpșuni, baronul von Buttlär a devenit epicureanul desăvârșit. Și-a aprins o havana, a băut o înghițitură de punci, a aruncat o privire spre marea luminată de lună, înțelept le-a lăsat pe fiecare să-și facă efectul asupra lui. A devenit sentimental:
- Clar de lună și mare, clar de lună și mare, a spus el și a clătinat ușor din cap, asta te poate face sentimental, da, trebuie să devii sentimental. Marea face tot timpul impresie. Nemărginirea e chiar nemărginirea, nu-i așa? Toți au tăcut preț de o clipă și au contemplat marea. Apoi doamna von Buttlär a repornit conversația despre moșia sa. Discuta cu plăcere despre vitele, lăptăresele, găinile și untul ei. Gândurile ei se întorceau iar și iar la această plenitudine.
La capătul mesei, tinerii și-au pierdut răbdarea. Nini și Wedig au dat lămuriri că vor să se plimbe pe dune și au făcut-o pe-a misterioșii. Își găsiseră o nouă ocupație. În fiecare seară plecau la vânătoarea de contesă, după cum spuneau ei. Aveau de gând să o întâlnească pe Doralice. Chiar și logodiții doreau să coboare la mare:
- Trebuie să fac pietrele să sară pe apa mării, după ce i-am aruncat vreo zece pietre în față, pot pretinde că am o relație cu ea, a spus Hilmar,.
- N-are deloc liniște, mereu trebuie să facă câte ceva, a spus baronul Buttlär și s-a uitat binevoitor la logodnici. Doamna von Buttlär însă a suspinat și a răspuns:
- Îmi fac griji, e atât de temerar. La ultima cursă a căzut.
- E înflăcărat, a confirmat baronul, călărește bine și începe ponderat, dar după aceea se aprinde în el pasiunea pe care o revarsă asupra calului și acesta o duce mai departe și hop: are loc accidentul.
- Îmi închipuiam eu că locotenentul vrea să-și reverse pasiunea asupra cuiva, s-a lăsat auzită vocea visătoare a domnișoarei Bork, însă generăleasa a corectat-o:
- Ei, Malwine, vorbim de cai.
Doamna von Buttlär a spus cu aceeași mină îngrijorată:
- I-am interzis lui Hilmar să aducă vreun cal sau vreo mașină, iar dacă va face o călătorie cu barca cu pânze, Lolo nu-l va însoți. Atât timp cât eu supraveghez copila, n-am să-l las să mi-o omoare.
- Să o omoare, a exclamat baronul bine dispus, ia spune, mamă, când mi-ai dat-o pe Bella, ai avut același sentiment că o arunci, ca să zic așa, într-o prăpastie?
- Prăpastie, poate nu, a replicat generăleasa, ci că o îmbarc într-un balon de care nu știi în ce direcție o să-l poarte vântul.
- Haida de, a rostit baronul Buttlär, un balon foarte manevrabil, după cum Bella știe foarte bine, și a râs zgomotos și prelung la gluma lui, poate mai îndelung decât ar fi fost necesar. Numai că sentimentul de a fi capul plin de duh al familiei și de a răspândi veselie în jurul lui îl făceau să-i crească inima.
Domnișoara Bork nu a râs, se uita la fel de îngândurată după perechea de logodnici, iar apoi și-a expus gândurile:
- Locotenentul îmi pare superb, arată ca un paj al unei regine spaniole sau ca pajul din liedul acela în care o așteaptă la fântână pe fiica regelui: „Din tribul Asra sunt, din cei ce mor, când se îndrăgostesc.”
- Ce? Ce? a continuat generăleasa, ce-i asta, Asra? Cine moare când iubește? Familia Hamm, niciodată. Îi cunosc, ei, cu siguranță, nu. Dragă Malwine, nu vorbi cu Lolo asemenea năzdrăvănii, și așa copilul are o aplecare spre extravaganță.
- Ah, da, s-a plâns doamna von Buttlär, încă o grijă majoră. Imaginează-ți, Buttlär, și a relatat cu glas preocupat povestea cu Doralice, bancul de nisip și sărutul. Ce spui de asta Buttlär, a încheiat ea, n-am putut dormi toată noaptea.
Baronul a devenit serios și îngândurat și și-a răsucit mustățile.
- Așa deci, hm! Contesa Köhne e aici, de altminteri, o femeie splendidă. A fost o poveste urâtă. Contele a avut o apoplexie, iar sora lui, contesa Benedikte, îl îngrijește. Foarte trist! Respectiva doamnă nu mai poate avea parte de nicio considerație din punct de vedere socială, însă ne-a făcut un serviciu, așa că poate am să-i mulțumesc în treacăt.
- Tu? a exclamat doamna von Buttlär, de ce, cu ce scop?
- În ciuda a toate, putem fi politicoși cu ea, a obiectat baronul, soția lui însă era foarte agitată:
- Am știut din capul locului, persoana asta mi-a fost trimisă ca o grea încercare.
La vale, pe plajă, Hilmar făcea întruna pietricelele să sară pe apă. Lolo ședea alături și îl privea cu ochi serioși și aprinși. Când el în fine obosise, a luat-o de braț pe Lolo și s-au plimbat alene de-a lungul țărmului.
- Acum înțeleg marea, a spus Hilmar. De altfel, cu lumina lunii și cu toate cele, e la înălțimea programului, și tu, drăguța mea, ești la înălțimea programului.
- Păcat, a răspuns Lolo, un program nu-i niciodată ceva surprinzător.
Hilmar a râs:
- Vrei să mă surprinzi? La ce bun? Nu, logodna noastră nu trebuie să fie făcută din surprize, ci din necesități simpatice.
În timp ce treceau pe lângă bordeiele de pescari, Lolo a început și ea să vorbească despre Doralice, și-a relatat aventura, a povestit despre sărut și despre trandafirii roșii.
- Ah, mica contesă scăpătată e aici, a spus Hilmar, acum e bine că te-a salvat, dar spune-mi, de ce vorbești despre ea cu o voce așa emoționată de parcă ea ar avea ceva sfânt? Contesele scăpătate nu au îndeobște ceva sfânt.
- Pentru că mă emoționează, a declarat Lolo mișcată. Nici eu nu știu de ce. Poate fiindcă e atât de frumoasă și totuși nu e bună. Poate totuși pentru că atunci când cineva e frumos, trebuie să-l iubești, dar iubirea asta doare. Cred că cine se îndrăgostește de contesă, probabil suferă.
- Hai-hai, a liniștit-o Hilmar, chiar așa de rău o fi cu frumusețea asta?
- Așa ca exemplu, a continuat Lolo, zi-mi dacă să mă iubești pe mine n-are nimic dureros!
- N-are, deloc, a asigurat-o Hilmar, dimpotrivă, când te iubește, omul se simte grozav de bine, grozav de distins. Realizez asta de fiecare dată și-mi vine să mă rușinez de mine însumi. Copil fiind, duminica mă îmbrăcau într-o bluză de catifea, cu guler alb, iar părul mi-era netezit cu pomadă care mirosea a flori de portocal. Și când eram îmbrăcat, mă simțeam așa rafinat, așa distins și aveam așa un respect față de mine însumi că nici nu îndrăzneam să mă mișc.
- Iar eu, a exclamat Lolo dezamăgită, sunt pentru tine ca bluză albastră de catifea și ca pomada din flori de portocal.
- Și ca duminica, a completat Hilmar, da, ceva în genul ăsta. Dar cine vine încoace?
- Ea e, a șoptit Lolo.
Din fața lor veneau Hans și Doralice. Când au trecut unii pe lângă alții, Doralice și-a înclinat zâmbind capul spre Lolo, cei doi domni s-au salutat formal.
- Ei bine? a întrebat Lolo, de îndată ce i-au depășit.
- Cu siguranță, firește, a spus Hilmar, o fețișoară drăgălașă de copil cu o gură uimitor de plină de fatalitate.
Lolo a tăcut un răstimp, apoi a repetat gânditoare:
- O gură plină de fatalitate, ai spus bine, de mult caut o expresie pentru gura asta. Trebuie să fie ciudat să ai o gură plină de fatalitate, mă gândesc eu, și acum o simt atât de pregnant, atât de puternic, încât sunt sigură că în clipa asta și eu am o gură plină de fatalitate. Sărută-mă și ai să vezi. S-a oprit pe loc, și-a expus chipul serios, luminat de lună și după ce Hilmar a sărutat-o, a întrebat:
- Ei bine?
Hilmar a clătinat din cap:
- Nici urmă de fatalitate. Mai degrabă o duminică pașnică de rusalii la țară. Lolo a ridicat din umeri și a oftat.
- Stai, așteaptă, a continuat Hilmar, e totuși altfel să te sărut aici dinaintea mării, îmi pare ditamai obrăznicia. Parcă ne văd toate cele cinci părți ale lumii, e un sentiment aparte.
- Nu, nu vreau așa ceva, a izbucnit Lolo și s-a desprins de el.

7

Ziua următoare era o duminică. Generăleasa și doamna von Buttlär ședeau în coșurile lor gheretă și citeau cărți pioase. Doamna von Buttlär ridica uneori privirea și se uita în jos către plaja strălucitoare și către marea care astăzi era albastră, aurie și liniștită ca un iaz. Deodată i s-au pironit ochii pe două siluete pestrițe înaintând pe marginea dunelor. Doralice într-o rochie de turcoaz, cu câțiva trandafiri de ai Lolei la cingătoare, mergea sub o umbrelă roșie lângă baronul Buttlär. Baronul după toate aparențele vorbea vioi și întreaga lui siluetă, felul lui de a merge exprimau amabilități politicoase. Doamna von Buttlär a lovit cartea cu palma și a spus:
- Uite-i ia. Și generăleasa îi zărise și a răspuns:
- S-a și grăbit cu mulțumirile.
- Mulțumirile, a exclamat doamna von Buttlär, nu erau deloc necesare. Nu-l înțeleg pe Buttlär. Are soție, are fete majore și ne compromite într-un asemenea hal. Ce poate să-i ofere persoana aia? Ce vrea de la ea?
- Nimic, nimic, a liniștit-o generăleasa, nu se poate lăsa de flirt. Mereu aceeași poveste, când vă măritați, vreți bărbați frumoși, dar bărbații frumoși se păstrează mai bine decât noi, nu aduc copii pe lume, știu să se cruțe și cheful de flirt ține mai mult la ei ca la noi.
- Dar, mamă, a protestat doamna von Buttlär scandalizată, căsnicia e ceva mult prea sfânt ca să luăm în considerare asemenea lucruri.
- Căsnicia, draga mea, a retorcat generăleasa, e poate foarte sfântă, dar bărbații noștrii nu sunt sfinți. De altfel, plaja e tot mai animată.
Hilmar și Lolo veneau la braț din cealaltă parte a plajei, iar când s-au întâlnit cu Doralice și domnul Buttlär, au rămas locului și s-au salutat. Din altă direcție, apăruseră Hans Grill și consilierul intim și s-au alăturat grupului. Era frumos felul în care acești oameni stăteau împreună sub soarele arzător, felul în care înfloreau și străluceau culorile deschise ale hainelor, roșul și blondul părului pe fundalul galben al dunelor. Doamna von Buttlär n-a mai găsit destulă tărie să se mânie, era mult prea îngrijorată:
- Ce-i de făcut, mamă? a întrebat ea plângăreață.
- Copilă dragă, a spus generăleasa, nu-ți rămâne altceva de făcut decât să-ți păstrezi cumpătul. Trebuie să intri într-un fel de relație cu doamna asta. Când în apropiere e ceva interzis, de pildă o doamnă de care nu se cuvine ca noi să vorbim bărbații o iau razna. Dacă ajungem să o cunoaștem cât de cât pe doamna asta, ea își pierde mult din farmec. Așa că...
- Nu cred că am să fiu în stare, s-a plâns doamna von Buttlär, nu sunt o femeie chinuită? Până nu demult lupta cu guvernanta, iar acum asta.
Grupul se destrămase, și-au luat la revedere și s-au despărțit. Doamna von Buttlär se uita grav și lugubru după soțul ei. Însă când acesta a ajuns în fața ei, ea și-a lăsat ochii în carte și a tăcut. Domnul von Buttlär a simțit totuși nevoia să vorbească repede și c-o veselie forțată. Acum a făcut cunoștință cu piaza rea a locului, nu arăta chiar așa rău, dar serios vorbind, era mai bine așa, oricum aici nu aveau cum să se evite și în perspectivă ar fi fost penibil, acum se salutau, vorbeau unii cu alții pe teritoriu neutru. Oricum nu e compromițător în colțul ăsta izolat de lume. Oricum nu e vorba de relații în toată regula, nu-i așa? Doamna von Buttlär s-a ridicat și a întrebat ca și cum nu ar fi auzit nimic:
- Azi nu citim o predică?
- Firește că citim, dragostea mea, a exclamat domnul von Buttlär, e deja ora? Să mergem. Familia s-a întors la Bullenkrug, s-a reunit în salon, iar domnul Buttlär a citit o predică. Toată lumea a remarcat că în timpul predicii soția lui a plâns.
La prânzul ce a urmat o atmosferă sumbră apăsa asupra celor prezenți. Domnul Buttlär a trebuit să facă efort pentru a lăsa să curgă un fel de conversație. S-a întors însă doar spre domnișoara Bork și a vorbit despre literatură. Condamna realismul în literatură. Arta ar trebui totuși să bucure, nu-i așa. Viața doar nu-i destul de veselă ca s-o fotografiezi pur și simplu. Cum la aceste cuvinte soția lui a ofta, a schimbat iute subiectul și a vorbit despre împărat.
După-amiaza duminicală era toridă, razele galbene ale soarelui se revărsau peste pereții văruiți și grădinița nisipoasă. Doamnele s-au retras. Domnul von Buttlär ședea în salon îndărătul unui ziar și somnola, iar perechea de logodiți măsura veranda în lung și-n lat.
- Te rog, scumpo, a zis Hilmar, nu te uita la mine cu atâtea așteptări, adică, ai dreptul să te uiți așa la mine, fiindcă ești îndreptățită să te aștepți ca eu să fiu plăcut și amuzant. Dar habar n-am, după-amiaza asta de duminică mă termină.
- Bietul Hilmar, a răspuns Lolo puțin ironică, să stai toată ziua îmbrăcat în bluza de catifea.
- Prostii, prostii, a exclamat Hilmar, e doar o dispoziție. Niciodată n-am prea suportat după-amiezele de duminică. Hai să ne așezăm la umbră și să te învăț să joci pichet.
De-abia spre seara casa s-a mai înviorat. Generăleasa a venit în salon, și-a făcut auzită vocea ei zgomotoasă și cu ea a trezit casa adormită. Pe urmă a sosit și doamna von Buttlär, își făcuse toaleta și își decorase pălăria cu spice de grâu și flori de mac. Însă rămăsese foarte serioasă. Și-a pus mânușile și s-a adresat soțului:
- Dă-mi brațul, Buttlär, să mergem să admirăm apusul. Unde sunt copiii? Lolo, Nini, Wedig! Au trebuit să vină cu toții, iar familia a coborât spre plaja doi câte doi.
- Bravo, Bella! a spus generăleasa, să-ți păstrezi mereu cumpătul. Cu toate acestea Wedig mormăia nemulțumit:
- Ce mai plăcere! Nici măcar n-o să ne întâlnim cu contesa care la vremea asta nu face plimbări.
În dimineața următoare, Hilmar a venit la micul dejun înfierbântat și cu ochii învăpăiați. Explorase locul, legase cunoștință cu pescarii. Oameni minunați! A dat peste un Andree Stibbe, un blond uriaș cu ochii de un albastru la fel de deschis ca laptele stricat. Când se uită cineva la el, are senzația că privește un pește cod arogant. Hilmar a vorbit cu acesta ca să facă rost de o barcă pentru o escapadă pe mare, dorea de asemenea să-l însoțească în larg la pescuit. Altminteri, Stibbe a profețit o furtună pentru perioda următoare. Hilmar l-a văzut și pe pictor, pare un tip de ispravă. Nevasta lui tocmai pleca să se scalde într-un costum de baie bleumarin care-ți lua ochii. A vorbit în fine cu excelența sa Knospelius, un domn nespus de interesant. Acesta se interesează foarte tare de viața socială de aici; vrea să organizeze o petrecere, în genul unei nopți italiene. Servitorul lui, un anabaptist sobru și fioros lipește deja lampioanele de hârtie.
- E Klaus, a spus excelența sa, foarte folositor pentru ceea ce el numește păcatele noastre.
Lolo ascultase cu atenție și a spus devotată:
- Dacă ai să voiajezi atât de mult pe mare, eu o să trebuiască să stau pe dune și să mă uit după tine.
- De ce, de ce? a exclamat Hilmar, asta e doar pentru timpii morți și tu știi că există timpi morți în care mă plictisesc și n-ai ce să faci cu mine. Atunci am să fac o escapadă pe mare. De altfel, scrie și în Biblie ceva asemănător, că femeia rămâne acasă și bărbatul e respectat la porțile cetății.
- Ține minte, copile, că poarta asta o să mai apară de multe ori în căsnicia ta, a răspuns generăleasa.
- Iar eu te voi însoți, a anunțat Wedig din capătul mesei. Mama lui l-a privit compătimitoare.
- Tu, sărmanul meu tinerel, rămâi acasă.
Dintr-odată adolescentul a trecut printr-o schimbare stranie. Chipul palid cu trăsăturile lui prea fine și bolnăvicioase s-a înroșit, ochii i s-au umplut de lacrimi și a început să vorbească cu vocea bulversată de patimă:
- Rămân mereu acasă, niciodată nu mi se permite nimica, sunt dat mereu la o parte, de ce? Ce-i cu mine? Sunt vreun olog? Ce-o să creadă lumea? Sunt ridicol. Ieri m-am întâlnit cu contesa, am salutat-o, se oprește din mers și mă întreabă: „Vă scăldați și dumneavoastră?” Îi spun că da, că doar nu-i pot spune că n-am voie în mare, că fac băi calde de tratament.
- Wedig, du-te în camera ta, a spus doamna von Buttlär. Wedig a redevenit palid, s-a ridicat și a ieșit cu picioarele țepene de sfidare. La masă s-a încetățenit tăcerea, toți fuseseră consternați de incident. În cele din urmă, doamna von Buttlär a zis îngrijorată:
- Nu știu de unde au copiii mei exaltarea asta.
- Draga mea, a reacționat domnul von Buttlär punându-și drăgăstos mâna peste mâna soției sale, genialitatea tot de la tine o au.
Generăleasa a râs.
- Într-adevăr, a declarat ea, vremea e cea care vă face geniali pe toți, dar slavă Domnului, că barometrul scade.

8

Să facem, să facem ceva spusese Hans Grill, așa că s-au dus la pescuitul nocturn cu Wardein. Luna stătea sus pe cer, marea era calmă, mișcată doar de învăluriri ușoare de lungă respirație, iar barca aluneca ca de pe niște coline de sticlă. Wardein ședea la cârmă și fuma. Doi flăcăi bălai cu capul rotund, Mathies și Thomas, vâsleau, informi în jachetele lor groase, se clătinau încolo și încoace la unison. Doralice fusese așezată pe un scăunel pliant, înfășurată în pelerină și pături. Hans ședea alături pe o bancă. Tăceau cu toții, doar Wardein dădea uneori câte o comandă, care răsuna ca un bâzâit înfundat. Depărtarea era învăluită într-o ceață luminoasă, fină, argintie, dar Doralice credea că simte această depărtare necuprinsă, așa cum presupunea că poate simți sub ea adâncurile întunecate și amândouă, adâncul și depărtarea, se lăsau apăsător asupra ei ca un lucru care îi tăia respirația, o speria, care îi inspira o senzație de abandon și de singurătate. De ce bărbațiii ăștia nu vorbesc deloc? De ce stau tăcuți, înfofoliți în mantalele lor și cu borurile pălăriilor lăsate pe chipuri ca niște personaje de vis bizare și sumbre. În acea clipă Hans s-a aplecat asupra ei, i-a strâns mâna și a întrebat-o:
- Cum te simți?
- Bine, a răspuns ea și a zâmbit, nimeni nu trebuia să afle că se teme, dar strângerea de mână și glasul prietenos i-au făcut plăcere, i-au conferit din nou o ușoară siguranță. Și Hans, de parcă ar fi simțit asta, a continuat să vorbească, l-a întrebat pe Wardein:
- Mergem la calcani?
- Da, da, la calcani, a mormăit Wardein, îs acolo-n nisip.
- Aha, a răspuns Hans, se îngroapă în nisip și-și așteaptă prada, pramatiile turtite. La această remarcă vâslitorii au început să râdă zgomotos și grosolan, Doralice a râs și ea. Noaptea era fierbinte, Mathies se încălzise prea tare vâslind, voia să-și dea jos jacheta. Hans s-a oferit să-i ia locul, s-au ridicat amândoi, mergeau în barcă ca într-o încăpere, Mathies și-a dezbrăcat jacheta, era în cămașă, și-a rezemat un picior pe marginea bărcii, a scuipat în mare și a fluierat încețișor. Și cât de ușor și de familiarizați se mișcau în jurul ei de parcă erau acasă, aici, în mijlocul mării, și astfel sentimentul apăsător de frică a părăsit-o pe Doralice, da, era splendid să-ți dai seama cum erau primiți în această lumea ca și cum ar fi de-ai casei. Îi părea că pieptul ei se lărgește și devine mai puternic, de parcă își putea armoniza respirația cu ritmul valurilor liniștite și licăritoare și un sentiment copilăros de mândrie și de aroganță o făcea fericită. Să se numere printre cei care se simt acasă pe mare, care nu cunosc frica, îi părea ceva extrem de important și măreț. Ici și colo se iveau alte bărci, foarte mari și negre în lumina difuză. Wardein striga ceva, a primit de dincolo un răspuns, cineva părea să fi făcut chiar o glumă, căci Thomas și Mathies s-au pus pe râs. Bărcile erau acum chiar foarte aproape, erau trei care vâsleau în semicerc, bărbații se îndeletniceau cu năvodurile și vorbeau unii cu alții de la o barcă la alta. Deodată în aceste voci care răsunau ca un bâzâit înfundat s-a amestecat o voce înaltă, ascuțită care aici suna straniu de parcă vorbea în altă limbă. „Acesta e locotenentul von Hamm”, și-a spus Doralice, iar această descoperire a indispus-o, aproape a scos-o din fire, de parcă ar fi pătruns un intrus acolo unde se întruneau doar cei îndreptățiți.
În barcă oamenii începeau să se urnească, năvodul cel mare a fost coborât în mare cu grijă, a fost chemată cealaltă barcă și i s-a aruncat un odgon. Apa mișcătoare sclipea ca niște flăcărui argintii, de năvod erau agățați picuri licăritori. Mathies și-a suflecat mânecile cămășii pentru a lucra în apa care se rostogolea argintie de pe brațele sale despuiate. Doralice s-a înfășurat și mai bine în paltonul ei, se debarasase de toată neliniștea și teama, se simțea sigură și tihnită. O ușoară oboseală îi îngreuna pleoapele, iar când își închidea ochii se simțea din nou ca în copilărie când stătea în pat și pe jumătate adormită încă îi auzea pe adulți trebăluind sau vorbind în jurul ei, lucru care îi inspira copilei un sentiment binefăcător de protecție. Iar când își deschidea din nou ochii, zarea năpădită de lumini albe era în frumusețea ei grandioasă și răcoroasă o mereu reînnoită înfiorare binefăcătoare, iar Doralice simțea mereu reînnoit cum dulapurile înguste și stătute ale eului se topesc și se dizolvă așa cum și ea se lărgește și se răcorește. Și era splendidă această perindare a imaginilor, o dată în vis chipurile familiare și încăperile copilăriei, apoi din nou marea luminată de lună. Dintr-odată, când și-a deschis ochii, celelalte bărci se aflau mai aproape, bărbații strigau, năvodul era tras. Doralice a auzit din nou vocea neadecvată a locotenentului, peștii plescăiau și se zbăteau în coșurile mari din barcă. Pe urmă, s-a făcut din nou tăcere și și-au continuat drumul. După o vreme, Doralice și-a dat seama că s-a făcut întuneric, pesemne că luna apusese, pe cer erau stele, iar marea se mișca în obscuritate asemenea unei întunecimi ușor unduitoare. Doralice nu știa cât timp s-au deplasat, însă când și-a deschis din nou ochii, la orizont se afla o dâră albă, iar peste apă se prăvălise un amurg cenușiu. Un vânt puternic a înfiorat-o, brusc s-a risipit toată tihna, amurgul a făcut ca cerul și marea să devină serioase și austere. Mathies și Thomas vâsleau încordați, cu jachetele aruncate peste umeri, și respirau vârtos cu pieptul gol. Părea să fie în desfășurare o cursă cu bărci. În coșuri șopoteau și plescăiau corpuri grase și strălucitoare de pești. Hans stătea în barcă, ținea un cod mare de branhii, îl scutura și râdea la el. Șiruri de pescăruși soseau în zbor, mari și albi în lumina difuză și slobozeau strigăte stridente și lacome. Cât de violent era totul. Ce viață dură și neatârnată respirau cu toții, prea dură pentru Doralice, o slăbea, o îmbolnăvea, mirosul mării, a peștilor, a jachetelor ude de marinari, toată carnea asta a bărbaților și a peștilor grași o apăsau, devenise palidă. Apoi a avut loc un schimb de vorbe între barca lor și cea învecinată. Bărcile s-au apropiat, se aflau una lângă cealaltă. Hilmar s-a balansat ușor și priceput peste margine, a sărit în barcă, se afla lângă Doralice și zâmbea:
- O vizită matinală, a grăit el. Hans a dat din cap spre el și i-a arătat codul pe care încă-l mai ținea de branhii.
- Da, da, o mândrețe, a zis Hilmar, a fost o procesiune binecuvântată. Apoi s-a așezat pe banchetă vizavi de Doralice.
- După cum văd, v-a afectat și pe dumneavoastră, stimată doamnă. Doralice și-a împreunat sprâncenele răspunzând cu răceală:
- Lumina e de vină.
- Firește, firește, a încuviințat Hilmar politicos, o oră delicată. Cum părea că Doralice voia să tacă, a tăcut și el și și-a aprins o țigară. De sub bolurile trase ale pălăriei lui de pâslă chipul său cu trăsăturile încordate și ascuțite și cu ochii negri și neliniștiți arăta palid, aproape bolnăvicios. În figura lui era ceva prea rafinat, slăbit care a plăcut Doralicei, care i-a dat sentimentul că are un tovarăș de slăbiciune, iar mirosul dulceag al țigaretei egiptene îi părea o boare dintr-o lume prietenoasă. Acum se cuvine să vorbească, s-a gândit ea, așa că a zâmbit și a spus:
- Și dumneavoastră arătați olecuță afectat sau e tot de la lumină?
- Nu, nu, e ceva, a replicat Hilmar, e poate trist, dar poate n-ar trebui să fie, fiindcă nu e firesc. Stibbe nu simte nimic, dar marea natură ne îmbată și beția te afectează, ceea ce dumneavoastră, firește n-aveți de unde să știți.
Doralice a aprobat din cap:
- Da, da, tot ce se poate.
- Și totuși, a continuat Hilmar bucuros că e încurajat să vorbească, nu e doar beție, e... e... tocmai o mare îndrăgostire de natură, tocmai, e aceeași neliniște, aceeași emoție chinuitoare că-i aparții, și ceea ce contează, e nevoia puternică de a impresiona, când ne îndrăgostim, vrem să impresionăm, e ceva specific acestei stări. Fiecare cu experiența lui.
- Sunteți deja logodit, a menționat Doralice.
- Firește, sunt și asta, a adăugat Hilmar, dar vedeți, stimată doamnă, mai devreme în barcă pornirea de a impresiona era atât de puternică în mine, de a impresiona marea sau pescarii, nu importă cine, căci sunt toți reprezentanții mării, că m-am cocoțat pe vârful bărcii și m-am balansat în aer. Sunt destul de exersat în asemenea îndeletniciri. Dar nu mi-am atins scopul, căci Andree Stibbe a zis impasibil: dacă domnul cade în apă cu giumbușlucurile lui, cine o să-l scoată dacă nu noi. Așa că efectul nu mi-a ieșit. Dar a trebuit să fac asta.
- E ciudat, a spus Doralice gânditoare.
- Nu atât de ciudat, a replicat Hilmar, cocoșul de mesteacăn când face roata și cârâie vrea să impresioneze și pădurea și pajiștea precum și găinușa cenușie și e la fel de îndrăgostit de pădure și de pajiște ca și de găinușa cenușie.
Doralice a râs:
- E drăguț, da, da, ai vrea să fii implicat, să fii parte integrantă a naturii.
Hilmar s-a aplecat ușor:
- Dumneavoastră, stimată doamnă, arătați exact ca și cum ați face parte din acest loc. Păreți pe deplin reçue de această natură.
Doralice s-a înroșit și s-a revoltat, dar Hilmar a încheiat cu un oftat:
- Ah, da, când totul e atât de frumos în jurul nostru, simțim o dorință arzătoare să fim și noi decorativi.
Acum barca își croia drum printre brizanți, peste colinele albe de spumă, în făgașele gri-verzi ale valurilor. Hans a venit și s-a așezat pe bancă lângă Hilmar. Și-a frecat mâinile și părea foarte mulțumit:
- A fost o noapte splendidă, splendidă, ce spui, dragoste? Ți-e frig, ei? Și dumneavostră, domnule baron, vă e frig, da, așa-i dimineața pe mare! Acasă o să facem un ceai cald, o să ne prindă bine. Nu vreți să beți o cească cu noi, baron? Nu-i așa, dragoste, că o să ne faci un ceai?
Doralice l-a privit pe Hans nițel uimită, apoi a spus:
- O, bineînțeles. Hilmar s-a înclinat.
Ambarcațiunea s-a urcat pe nisip și lumea a început să debarce. Hans a luat-o pe Doralice de braț și a dus-o la mal. Femeile pescarilor se repezeau dinspre dune cu batistele și rochiile fâlfâind aidoma unor pescăruși lacomi.
În camera de zi, Hans s-a grăbit să aprindă lampa.
- Gata cu amurgul, a zis el. Apoi a pus ceainicul, a adus cești, rom.
- Așa, așa, o să ne prindă bine, ceai cald, da, îl merităm, îs sigur de asta, îl merităm pe bună dreptate. Vorbea înfocat de parcă dorea ca amicabilitatea cuvintelor sale să-l încălzească deopotrivă pe el și pe ceilalți.
- Luați loc, luați loc. S-au așezat la masă și cu ochii holbați ai unor oameni extrem de epuizați au ascultat în tăcere șuieratul ceainicului. În fine, Hilmar a considerat că trebuie să spună ceva și a afirmat:
- A fost totuși minunat.
- A fost așa de minunat, că cel mai bine e să nu vorbești deloc despre asta, a replicat Doralice ridicându-și sprâncenele. A sunat reticent, aproape dușmănos. Acum era pornită contra lui Hilmar, fiindcă îi făcuse o primire atât de bună în barcă. Hilmar se lăsase în scaun și fuma. Hans a râs:
- Vedeți dumneavoastră, așa face nevastă-mea întotdeauna, când îi place ceva foarte mult, e interzis să vorbești despre asta, e ceva sfânt și nimeni altcineva nu trebuie să-l atingă. Haide, dă-ne un ceai.
Doralice a umplut ceștile până la refuz. Aburul fierbinte și mirosul puternic al ceaiului nu făceau, pare-se, decât să le accentueze oboseala, așa că o vreme au tăcut cu toții. În cele din urmă, Hans a oftat și a spus:
- Oricum e păcat, că după o asemenea noapte avem un fel de mahmureală, mahmureala depărtărilor. Uscatul îți pare ceva insuportabil de strâmt. Pe urmă e mai bine să te târăști în bârlogul tău și să faci întuneric.
- E o lege a naturii această oscilație a sentimentelor, a murmurat Hilmar absent.
- Și totuși, a continuat Hans, simt o stranie mulțumire, și de ce? Fiindcă am prins atât de mulți pești. E totuși rezultatul palpabil al unei munci. Când țin în mână un cod gras, știu cu ce m-am ales. Când pictez o pânză, am vreun habar dacă-i ceva de ea sau nu?
- Și eu, l-a întrerupt Hilmar, când îi antrenez timp de o oră pe recruți să se miște ca niște marionete cum să mă simt mulțumit de rezultat?
- Ah, da, a afirmat Hans și a căscat, păcat că viața plătește atât de rar cu bani sunători.
A intervenit o nouă pauză. Doralice adormise în fotoliul ei, chipul foarte palid în miezul umbrelor albăstrii ale dimineții păstra grație neajutorării pașnice a somnului o frumusețe minunat de copilăroasă. Ambii bărbați ședeau în liniște și priveau reculeși chipul adormit. Într-un sfârșit, Hilmar s-a ridicat, i-a întins mâna lui Hans și a șoptit:
- Plec, apare soarele. Apoi a ieșit încet afară.
Se luminase de ziuă, la orizont țâșniseră primele raze aurii. Hilmar mergea foarte repede, voia să ajungă acasă înainte de ivirea soarelui. Se mira de el însuși. De ce se simțea atât de năpăstuit? Micuța Lolo avea totuși dreptate, femeia asta era atât de frumoasă, că te făcea trist sau cum afirmase pictorul: „mahmureala depărtărilor în care uscatul și lumina zilei îți par ceva strâmt.” Sărmana micuță Lolo, Hilmar n-avea încotro, când se gândea acum la ea îi părea că are ceva din uscat și din lumina zilei.

9

Consilierul intim von Knospelius a sosit la Bullenkrug pentru cafeaua de la ora cinci. Ședea confortabil la masa lungă de pe verandă peste care umbrele frunzelor de fasole urcătoare se frământau. Mirosea a buchete de măzăriche și a pâine proaspătă. Knospelius privea surâzător șirul de chipuri tinere de la celălalt capăt al mesei.
- Masa în familie, toată familia în jurul mesei, s-a adresat el generălesei, iar gura lui lată rostea aceste cuvinte ca și cum ar fi sorbit o stridie.
- Pentru mine e o plăcere rară și rafinată. La Thüringen, la sora mea am avut uneori parte de această desfătare. O masă în familie are ceva sacramental. Aș dori să declar că e fundamentul familiei. Atâta vreme cât mesele în familie merg bine, nici familia n-o duce rău.
- Slavă domnului că mai avem și alte fundamente, a opinat baroneasa Buttlär.
- Cumnatul meu, a continuat consilierul intim, i-a spus surorii mele: „Karoline, dacă e să mor dimineața, nu-i nicio pricină pentru care să nu se mănânce la aceleași ore, altminteri harababura ar fi și mai mare. Nu-i adevărat? E ca pe marile vapoare unde dacă se întâmplă ceva cina e servită regulamentar până în ultima clipă. E totodată simbolul ordinii morale. Baronul Buttlär a dat din cap serios și a zis:
- Da, familia este temelia statului, familia și proprietatea, și a mânat treptat discuția către impozite și rachiu. Însă consilierul intim nu l-a urmat, astăzi dorea să aibă succes la celălalt capăt al mesei, la cei tineri. Povestea anecdote și se uita la tineri să vadă dacă râd și ei. Abia mai târziu a făcut cunoscut scopul vizitei. Avea de gând ca mâine să organizeze o serbare câmpenească și spera ca domniile lor să-și facă apariția în formație completă.
- Ocazia serbării e aniversarea zilei mele de naștere, a spus el. Mda, îmbătrânirea are părțile ei bune, dar nu-i motiv să sărbătorești. O fi lumea asta cam dubioasă, dar nu-i nicio grabă să o părăsim, căci în primul rând nu-i clar programul care urmează, și în al doilea rând oricum trebuie să trecem prin el. Nu, sărbătoresc data aniversării mele fiindcă nașterea e cea mai minunată clipă a vieții noastre cu consecințe nebănuite. Vedeți dumneavoastră, pentru mine e o mare diferență între o lume fără Knospelius și o lume cu Knospelius.
Mulțumit de argumentul său a privit-o pe Nini care s-a îmbujorat.
- Ceea ce spuneți dumneavoastră, stimată excelență, a remarcat generăleasa, e cu siguranță foarte inteligent, dar în ce privește religia le-ați cam scăldat.
Knospelius a dat din umerii lui prea înalți:
- Poate de asta statul m-a pus să fac socoteli și nu să țin predici. Dar revenind la serbarea mea, mai e un mic fapt pe care trebuie să-l menționez. E vorba de cuplul Grill. Mi-ar fi imposibil să nu invit această pereche. Sper că participarea lor nu va jigni pe nimeni.
- Evident, a replicat baroneasa Buttlär arcuindu-și sprâncenele. Perechea asta pare de neocolit, soarta noastră de neocolit.
Knospelius a râs.
- Soarta, prea bine. Numai că femeiușca asta nu-i vreo soartă sinistră. Iar dacă trecutul e îngropat, actualmente relația lor e oficializată. S-au căsătorit la Londra.
-Așa deci? La Londra, a remarcat generăleasa, auzim des de asemenea mariaje în ziua de azi, sunt o nouă invenție. Se pare că la Londra căsniciile se fac cu mai mare viteză, ca și mărfurile de fabrică.
Knospelius a dat din umeri.
- Lucrul acasă devine tot mai rar, stimată doamnă. Deci să înțeleg că mi se îngăduie familia Grill.
Baroneasa Buttlär s-a lăsat în scaun și a oftat:
- Nu spun nimic. N-am niciun respect pentru mariajul ăsta de la Londra și nu pot îngropa trecutul. Dar se pare că astea sunt păreri demodate.
Baronul Buttlär s-a revoltat:
- Dragă Bella, a spus el iritat, trebuie să recunoști că acești oameni nu ne-au supărat cu nimic, o salutare, câte o vorbă amabilă și apoi, în sfârșit, o conversație la picnic...
- O conversație la picnic, bravo! a exclamat consilierul intim, așa expresie mai zic și eu, avem formula. Principalul e să găsești o formulă pentru fiecare situație, căci se ivesc destule. Așadar serbarea mea e bătută-n cuie. Le aștept pe domniile voastre mâine după-amiază, în păduricea de mesteceni, la pădurarul Zibbe. Marea e exclusă, fiindcă nu-i agreabilă. Veți vedea că totul va merge ca pe roate. Și și-a frecat mulțumit mânile lungi și albe.
În după-amiaza zilei următoare, ocupanții de la Bullenkrug au urcat spre cabana lui Zibbe pădurarul. În față generăleasa într-o amplă rochie albă de pichet și cu o pălărie mare de paie peste chipul înfierbântat. Lolo și Nini purtau rochii albe și panglici verzi ca marea. Lumina soarelui aurea trunchiurile albe ale mestecenilor care erau înclinați spre interior de vântul mării aidoma unor fecioare aplecate care-și lasă vălurile să le fluture în față. Consilierul intim și-a primit musafirii, scaune de răchită se aflau la dispoziția generălesei și baronesei, și perne pentru ceilalți, iar o față de masă fusese așternută peste buruieni.
- Luați loc, a spus consilierul intim și și-a frecat mâinile, numaidecât apare și cafeaua, poate tinerele domnișoarele vor fi Colombinele mele și mă vor ajuta la servit, ha, ha!
Klaus a servit cafelele serios și posomorât cu nasturii hainei negre închiși corect. Conversația șchiopăta la început, se vorbea despre mesteceni în general, pe urmă baronul Buttlär a discutat despre rachiu și monopol; Hilmar ședea taciturn și absent lângă Lolo și făcea inelușe din fumul țigării sale. Muște dansau în razele roșiatice, iar mireasma frunzelor de mesteceni și a buruienilor încinse îi făcea pe oameni somnoroși. Wedig a căscat și i-a spus Ninei:
- Ar fi timpul să vină și ei.
- Pe cine aștepți? a întrebat baroneasa Buttlär cu severitate. Era însă limpede că toți percepeau adunarea lor ca un simplu preludiu. În acea clipă cei doi urcau dealul, Hans înainte urmat de Doralice care arăta palidă și preocupată. Nu dorise să vină, dar Hans izbucnise:
- Dacă oamenilor ăstora le e frică de noi, e sigur, sigur că nouă nu trebuie să ne fie frică de nimeni. Așa că ea și-a îmbrăcat rochia de muselină, rochia atemporală, așa cum o numea ea, și-a pus colierul roșu de corali la gât, pălăria mare, neagră și și-au făcut apariția. Consilierul intim era puțin agitat, primindu-și noii musafiri, i-a prezentat, le-a indicat locurile lor care miroseau a cafea. Doralice ședea lângă generăleasă la fel de palidă și tăcută ca o fetiță care așteaptă răbdătoare ca adulții să-i adreseze cuvântul.
- E vremea frumoasă, a spus generăleasa, e bine că ați putut veni. Vă vedem mereu cum vă scăldați. După mine, înotați cam îndrăzneț. În timp ce generăleasa discuta nestânjenită cu vocea ei mămoasă, ceilalți tăceau, baroneasa Buttlär se înroșise, domnișoara Bork zâmbea încântată, iar cele două adolescente își pironiseră ochii căprui, licăritori pe Doralice, își deschiseră buzele, și se vedea că admirația față de frumoasa femeie le tăia oarecum respirația. Deodată însă baronul Buttlär s-a alăturat conversației, vesel și galant. Se uita exclusiv la Doralice și vorbea destul de pătimaș despre Paris și Bois de Boulogne. Hilmar s-a înviorat de asemenea, le povestea ceva Ninei și Lolei, le făcea să râdă ; ținea ca în colțul lui lucrurile să capete o întorsătură haioasă. Consilierul intim care conversa cu Hans se uita mulțumit la reuniunea care părea acum să prindă viață.
Din spatele mestecenilor a răsunat o muzică ușoară, săltăreață. Paznicul plajei cânta la acordeon, iar croitorul olog al satului, la vioară. Consilierul intim a sărit în picioare și a exclamat :
- Vă rog să începeți dansul. Baron Buttlär, vă rog să deschideți balul, la fête champêtre. Soarele apune, avem deci lumina perfectă. Baron Hamm vă rog să nu uitați că viața socială a imperiului german se bazează pe locotenenți. Baronul Buttlär și-a invitat la dans nevasta care s-a împotrivit întrucâtva.
- Dar Buttlär, noi, bătrânii…
Hilmar a dansat cu Lolo, iar Wedig cu chipul stacojiu și atât de emoționat că părea că are de gând să plângă a invitat-o pe Doralice. Perechile se învârteau pe locul liber, o lumină roșie, fină, tremurătoare se prefira printre copaci copleșindu-i. Îndărătul mestecenilor părea însă că ceva e pe cale să ardă, era marea în strălucirea apusului de soare.
- Foarte drăguț, s-a adresat Knospelius generălesei, în vreme ce contempla priveliștea cu o curiozitate aproape lacomă, asta e musai să creeze atmosferă în cercul nostru. Se potrivește de minune cu dansul. Nu vorbești nimic, nu gândești nimic, te înțelegi cu picioarele și asta eliberează electricitatea potrivită.
- Ce fel de înțelegere, ce fel de electricitate ? a intervenit generăleasa. Mă bucur când tinerii se simt bine, dar n-avem nevoie de înțelegerea și electricitatea dumneavoastră.
- Și pe urmă, a continuat meditativ consilierul, am observat că atunci când un element străin, un outsider, intră uneori în societatea noastră, are același efect ca zama de lămâie într-un sifon. Toată lumea vede în cei străini un public. Aha! Baronul o dansează pe contesa noastră. Ce triumfător zâmbește. Și pictorul nostru e cu doamna baroneasă, bravo! Pudra efervescentă e gata!
- Micuța Köhne a dumneavoastră e o fată foarte drăguță și adorabilă, a replicat generăleasa. Păcat de ea !
- De ce păcat? a întrebat Knospelius. Poate o să iasă din ea ceva cu mult mai valoros, decât a fost în stare să facă bătrânul Köhne. Dar generăleasa nu voia să audă așa ceva.
- Ah, stimată excelență, femeile noastre, care se răzvrătesc atât de deschis împotriva ordinii sociale, nu mai găsesc nicio stabilitate. E ca la mașina de cusut cu cusătura lanț; desfaci o singură cusătură și se destramă toată țesătura.
Consilierul intim a râs:
- Nu sună a bine pentru cusătura lanț. Aha! E timpul cadrilului, foarte bine. Valsul i-a bine dispus. Uitați-vă cât de expresive, cât de inspirate au devenit picioarele domnilor.
Într-adevăr, cadrilurile erau foarte vioaie. Hilmar dansa cu Doralice, iar în fața lor Lolo cu tatăl ei. Chipul Doralicei era roz și râdea, în timp ce ea alături de Hilmar treceau în carrière, după cum se exprimase el, peste nisipul luminat în roșu. Dansul, oamenii, toate acestea îi inspirau Doralicei sentimentul că se află din nou în acea lume care de un an n-o mai cunoștea decât din vise. Uitase că aici era străină și se bucura fără alte considerații că este voioasă ca odinioară în societate când știa că nu este sub supravegherea soțului. Și ce tovarăș comod și abil era totuși un locotentent, dansa cu el ușor ca de la sine, de parcă ar fi dansat împreună de o viață întreagă. Vorbea și râdea cu el lesne ca și cum ar fi vorbit și râs cu el de o viață întreagă.
- Grand rond, s’il vous plaît, a zumzăit Hilmar. Și-au apucat mâinile, în asfințit toate chipurile păreau îmbujorate, după aceea a urmat dansul promenade, condus de Hilmar, o promenade sălbatică printre mesteceni și peste buruieni.
- Locotenentul nostru se ridică la înălțimea datoriei, a zis Knospelius, dar cheful nu trebuie să se risipească. Acum trebuie numaidecât cântat ceva, un cântec popular, ceva care să-ți rupă inima, firește.
De îndată ce cadrilul s-a terminat și toți stăteau din nou pe perne, soarele apusese, iar printre copaci a început să amurgească repede, o briză venea dinspre mare, trecea printre mesteceni și susura neliniștită. La vale însă marea forfotea tot mai tare. Knospelius s-a ridicat, și-a întins brațele lungi, a bătut tactul și a început să intoneze cu glas tare, pasionat:

Mama nu m-a îndrăgit
Nimeni nu mi-e iubit
De ce vreau să mor atât
Vai, ce mă fac.

Cântau cu toții, chiar și generăleasa, fetele își țineau mâinile împreunate în poală, priveau drept în față cu ochii aprinși și-și lăsau glasurile înalte de soprană să răsune în amurg. Doralice agrea de asemenea să se lase legănată de propria voce într-o tihnă moale și fără gânduri. Da, fără gânduri, căci își dădea seama că sunt câteva mici gânduri respingătoare ce pândeau ocazia ca să se strecoare. De pildă, gândul că felul stingherit și condescendent cu care i s-a adresat baroneasa Buttlär este felul în care mamele obișnuiesc să vorbească cu actrițele străine la balurile de binefacere, sau gândul că baronul Buttlär își rostogolea ochii în timpul dansului cum bărbații nu fac de obicei când dansează cu doamne necunoscute. Nu, nu voia să se gândească la așa ceva, voia să cânte. Se uita la Hans. El ședea liniștit, își deschisese gura mare, pe deplin ocupat să-ți facă auzit vocea lui frumoasă de tenor. După ce cântecul se isprăvise, un răstimp au tăcut cu toții, visau în amurg, de parcă se temeau ca nu cumva să trezească ceea ce tocmai au adormit cu cântecul lor. Într-un sfârșit, consilierul intim a anunțat cu ceasul în mână:
- Iar acum să mergem la focul de artificii, ei, n-am artificii fabricate. Focul meu de artificii e luna care răsare chiar acum. Așa că vă rog să mă însoțiți până acolo.
- Eu și fiica mea o să rămânem aici, a grăit generăleasa, sunt bătrână și de altfel am văzut de multe ori cum răsare luna.
- Cum doriți, a replicat consilierul intim, deși cred că luna mea are ceva deosebit. Astfel, dacă domniile voastre îmi dau voie. A preluat conducerea împreună cu domnișoara Bork. Trebuiau să urce un deal. Baronul Buttlär mergea alături de Doralice, vorbea cu glas moale, cântat despre pacea naturii în asfințit, despre grijile și chinurile agriculturii. Ah, acum agricultura era o industrie și nu prea mai lăsa loc de poezie. Dar când el, Buttlär, își străbătea uneori câmpurile, când era singur cu roadele sale, simțea totuși ceva din poezia naturii. Din păcate, în lupta de astăzi cu viața sunt atât de rare clipele în care poți să exprimi ce ai pe inimă. Sus, pe deal, s-au oprit și au privit către marginea întunecată a pădurii peste care se înălța luna, mare și roșie.
- Sfera mea de lumină, a spus consilierul intim, iar domnișoara Bork a considerat că natura e mai frumoasă decât toate cele fabricate. Și după ce o vreme au stat acolo și nu s-au priceput să spună nimic deosebit despre lună, au făcut drumul îndărăt. Hilmar a captat cu totul atenția Doralicei. Drumul ducea prin niște trifoi umed care mirosea dulce. Peste câmp planau fâșii de ceață, caii pășteau, în amurg, siluete mari, întunecate și din toate direcțiile cloncăneau potârnichile.
Doralice și Hilmar conversau despre lucruri indiferente, discutau despre cai, despre echitație, însă glasurile lor au căpătat un timbru liniștit, încrezător, cum le priește glasurilor în serile de vară.
- Ați căzut la ultima cursă, nu-i așa? a întrebat Doralice, baronul Buttlär ne-a vorbit despre asta.
- Da, ah, da, a răspuns Hilmar, ce-i care se pricep, nu se prăbușesc, ce-i care cunosc capacitățile cailor lor, trec precauți peste obstacole, merg hotărâți spre țel. Bineînțeles vina a fost a mea. Dar trebuie să mărturisesc că plăcerea, exaltarea lucrului se află tocmai în clipa în care îmi dau seama că tot ce e rational mă părăsește, că sângele îmi cântă-n urechi, că în mine fierbe, clocotește și țâșnește ceva care altminteri e închis într-o cușcă. Vedeți, în asemenea clipe nu-mi mai pasă de nimic, aș lua în față toate obstacolele, mi-aș pierde și calul și capul. Văd un singur lucru, vreau un singur lucru, țelul. Vreau atât de puternic, atât de concentrat, sunt conștient de el în toate fibrele corpului, și mă mir că țelul nu-mi vine în întâmpinare. Să vrei un singur lucru, să vezi un singur lucru și să-l vânezi reprezintă la drept vorbind singurul fel de a trăi cu adevărat.
Au rămas locului. Doralice privea în jos și se gândea: „de cine vorbește el cu vocea asta joasă, înflăcărată, ah, da, vorbește despre cai”, și deodată a fost nevoită să se gândească la Hans Grill când odinioară în castel îi vorbea atât de entuziasmat despre arta sa, încât ea și-a spus: „acum nu mai vorbește despre arta lui, acum vorbește despre mine.” În spatele ei râdea cineva, erau Nini și Wedig care coborau dealul. Doralice s-a întors înspre ei cu voiciune.
- Ah, a zis ea, veniți, să coborâm dealul împreună.
Ea și-a pus un braț pe umărul lui Wedig, celălalt pe al Ninei și astfel alergau toți trei în josul dealului. Hilmar s-a uitat după ei, apoi a privit înspre lună și încetul cu încetul și-a crispat chipul. Însă când au venit și ceilalți, s-a dat puțin în lături pentru a le lăsa loc înainte și a nu li se alătura. Lolo pășea între tatăl său și Hans Grill care părea să vorbească despre pictură, apoi baronul Buttlär a zis:
- Nu, pictura modernă mă lasă rece. Oi fi eu demodat, dar sunt pentru Rafael.
Urmau consilierul intim și domnișoara Bork. Glasul domnișoarei Bork răsuna foarte liric în amurg.
- Excelență, cel mai mult admir la dumneavoastră umorul, umorul dumneavoastră neobosit.
- Ah, scumpă doamnă! a răspuns Knospelius, din când în când cântăm cu toții ceva de inimă grea, dar nu-i recomandat să dăm chiar un concert.
Hilmar a rămas în urmă, Lolo s-a uitat după el, dar nu a spus nimic. A așteptat o vreme, apoi a mers după ei încet și meditativ. În pădurice, a descoperit mestecenii plini de lampioane de hârtie, luminițe multicolore, legănate ușor. Klaus împărțea sandvișuri, a adus punci și a umplut paharele. Hilmar și-a rotit privirile, s-a dus drept spre Doralice și s-a așezat lângă ea. Chipul său avea o expresie sumbră și îndărătnică. Knospelius și-a chemat Colombinele, apoi s-a așezat între cele două adolescente, și-a scuturat umerii ca un om zgribulit care-și întinde peste genunchi o pătură călduroasă.
- Dragii mei musafiri, a exclamat el și și-a ridicat paharul, în sănătatea voastră! Vă mulțumesc că ați venit, vă rog să beți ca pe urmă să cântăm Lorelei și în fine să dansăm un cadril sub clar de lună.
- Ce științific se poartă cu noi, i-a spus Hilmar Doralicei. Ne desfată după toate regulile.
Doralice a intenționat să-i răspundă, dar chipul său încordat, aproape mânios a uimit-o și a tăcut.
- Ah, a continuat Hilmar, eu-s ușor de cucerit, n-am cum să mă apăr contra efectelor unei nopți de vară. Soldații sunt totdeauna sentimentali, dar eu eram așa de dinainte. Îmi amintesc că în copilărie când eram smuls dintr-o noapte de vară pentru a fi dus la somn, urlam ca un nebun. Când mama mă întreba de ce plâng, nu știam motivul; nu puteam să zic decât că plâng, fiindcă Müller e astăzi atât de urâtă. Müller era dădaca mea pe care de-altfel o iubeam.
- Înțeleg, a replicat Doralice, așa pățesc și eu acum când ajung seara acasă din plimbări și Agnes stă acolo cu lampa, îmi vine să plâng.
Hilmar a râs lugubru:
- Înțeleg că în asemenea clipe îți vine să strângi de gât Agnesele astea.
- O, nu, s-a apărat Doralice, Agnes e o bătrână inimoasă, dar în asemenea clipe poți să citești lesne pe fața ei: „de ce sunteți așa de fericiți, îndată iarăși o să fie totul neplăcut și respingător.” Hilmar s-a aplecat pentru a o privi pe Doralice în față cu ochii pe al căror fundal negru ca smoala se oglindea minuscul o lampă roșie, un punct roșiatic.
- Și Agnesele astea au dreptate, a spus el cu voce joasă, îndată iarăși o să fie totul neplăcut și respingător și tocmai de asta e o prostie că atunci când știm că acolo undeva poți să găsești o mică clipă de fericire și noi facem cu totul altceva, decât să vânăm această clipă.
Doralice s-a înapoiat în umbră pentru a ieși din domeniul acelor ochi negri care îi făceau rău și a întrebat într-o doară:
- În copilărie ați fost singur?
- Da, a răspuns Hilmar, am fost singur la părinți. Se întâmpla să te apuce melancolia. Prin fața castelului trecea un râu care era mereu plin cu o apă verde, tulbure; în amurg acolo plescăiau peștii și cântau coropișnițele. Dar în serile de vară coboram în fugă spre ulițele satului și acolo veneau colegii mei cu picioarele goale, cu pantalonii lor cenușii de pânză și cu părul blond vâlvoi, niște drăcușori haioși ai amurgului de vară, și după aceea era minunat.
- Trebuie să fi fost minunat, a repetat Doralice pierdută-n gânduri. În serile de vară eram mereu singură în grădina noastră.
- Păcat, a exclamat Hilmar, că odinioară nu am putut să vin la dumneavoastră în chip de drăcușor al amurgului.
- Ar fi fost haios, a zis Doralice, cred că pe atunci așteptam ceva de genul ăsta.
Knospelius intona Lorelei. A adoptat un tempo foarte solemn ca și când ar fi dorit ca sufletele musafirilor săi să se topească cu totul în sunetele tânguitoare. Nici bine nu se terminase cântecul, că i-a îndemnat la cadril; acordeonul și vioara au început să cânte; Hilmar i-a oferit brațul Doralicei de parcă se înțelegea de la sine; dansul a început în spațiul liber dintre copaci. Siluetele femeilor străluceau sub lumina difuză a lampioanelor pestrițe într-o fâșie de clar de lună și dispăreau brusc într-o întunericime adâncă ca apoi să apară din nou. Knospelius își pusese lornionul și privea atent spectacolul ca și când s-ar fi aflat în loja sa de la teatru.
- Vă rog să remarcați, i-a spus el generălesei, că un cadril sub clar de lună diferă de un cadril la apus. Mișcările doamnelor sunt mai domoale; se găsește ceva dintr-o moliciune agreabilă exact ca la rochiile de muselină la sfârșitul unei zile.
- Aș, da de unde! a ripostat generăleasa indignată, vă uitați la fetele noastre ca un colecționar de gândaci. Ori poate gândacul exotic vă interesează îndeosebi?
- Nu, nu, toți, a răspuns Knospelius, trebuie să studiez dispoziția musafirilor mei. La o serbare nu trebuie niciodată să survină clipa în care musafirii să simtă că nu se află nimic în spatele activității lor.
- Și ce să se afle în spate? a exclamat generăleasa, nu-mi place deloc când trebuie să ascunzi ceva la spate, de ce ? Aveam o mătușă care o luase razna. Când ne simțeam cu toții bine împreună, ea obișnuia să spună: mai e cineva cu noi de care voi nu știți; era ceva de groază.
- Nu, nu se află nimic în spate, a spus liniștitor consilierul intim, ziceam doar că nu-i prea distractiv să te gândești la așa ceva. Dar ce-i asta? Un blocaj.
Knospelius a sărit în picioare și s-a grăbit înspre ringul de dans; acolo se îmbulzeau cu toții într-un petic, iar pe pământ, sub clarul de lună, zăcea întinsă Lolo lividă și cu ochii închiși. Au strigat după apă, domnișoara Bork a adus sticluța cu săruri. Ce se întâmplase? Un leșin. Lolo a dansat cu Hans Grill și s-a prăbușit pe tăcute. Când s-a ridicat clătinându-se sprijinită de tatăl său și de Hilmar, cu chipul foarte palid, generăleasa a organizat iute alaiul de întoarce, Lolo, condusă de cei doi domni, în față, iar ceilalți urmau, de-abia dacă și-au lăsat timp să-i adreseze consilierului intim un cuvânt de despărțire, iar baroneasa Buttlär nu s-a putut abține să dojenească cu voce scăzută:
- M-am gândit eu că nimic bun n-o să iasă din asta. Dacă un domn bătrân vrea să se amuze, să se ducă altundeva; la ce bun să participe și copiii mei.
- Fatal, a spus consilierul intim odată rămas singur cu Hans și Doralice, ei, nimic grav. Oricum era drăguț felul cum mititica stătea atât de palidă sub clarul de lună. Nervi. O logodnă în familie e întotdeauna ceva copleșitor. O fată controlată sever căreia nu i se permite să citească nici măcar un roman, e înmânată într-o zi unui locotenent. Studiază iubirea, așa i se spune. Într-adevăr, însă uneori trezește multe confuzii în sufletul unei micuțe Colombine de familie. Ei bine, orișicum, nu contează, c'est la vie. Vă mulțumesc, domniilor voastre, că ați venit, stimată doamnă, ați fost regina serbării, firește. A sărutat mâna Doralicei și s-au despărțit.
Pe drumul spre casă, Hans îi vorbea vesel și animat tăcutei Doralice. Se bucura că s-au distrat; căci ei s-au distrat, și-a dat el seama de asta. Frumos, frumos. Ptiu, drace, cu ce priviri romantice te urmăreau sub clar de lună. Cu toții, de la tatăl de familie până la licean. O, ce să mai. Au rămas o clipă locului pentru a privi marea luminată selenar. Hans și-a deschis gura, a inspirat adânc.
- Să inspirăm depărtările, a explicat el, acolo, între copaci a fost puțin prea îngust, și oamenii au fost puțin cam înguști, nu-i așa?
Acasă, Hans a intrat în odaia lui. Doralice l-a auzit circulând prin cameră, deschizând lăzi, aruncând cizme. Ea ședea în fotoliul ei și privea în lumină, trăia mecanic în minte ceea ce tocmai simțise aievea, cu membrele îngreunate de mișcare, de aer și de toți ochii de bărbați care o priviseră cu dorință. În sfârșit, a venit Hans, înfofolit în paltonul său, cu pălăria de pâslă pe cap și în picioare cu cizmele înalte.
- Mă duc cu Wardein la pescuit, a zis el, asta nu-i pentru tine, ești prea obosită. A sărutat-o pe Doralice pe frunte. Noapte bună.
- Noapte bună, Hans. Însă când a ajuns la ușă, Doralice i-a zis:
- Ei, Hans!
El s-a întors:
- Ce e?
- Ei, Hans, ești cumva supărat pe mine?
- Nu, de ce? a răspuns el. A revenit la masă. În lumina lampei, Doralice a observat că el se înroșise.
- Nu, nu sunt supărat. De ce să fiu supărat? Poate fiindcă cei de acolo s-au îndrăgostit pesemne de tine? Au dreptul. E ușor de înțeles. Dar asta nu ne privește pe noi. Și a bătut cu încheieturile degetelor în masă. Nu, n-o să mă vezi că-ți dau târcoale bombănind. Mi-ar fi greață de mine. Dacă ești a mea, fiindcă îmi arăt colții fiecăruia care se apropie de tine sau fiindcă altul mi-a arătat mie colții, atunci nu ești deloc a mea... și eu vreau o femeie care să mă iubească și nu o pradă... și... mă gândesc că noi ascultăm de niște legi mai pure... și... la urma urmei nu s-a întâmplat nimic, de ce să fiu supărat?
Doralice și-a săltat sprâncenele, și-a luat, după cum spunea Hans, chipul ei de doamnă și a zis într-o doară:
- O, atunci e bine, vream doar să mă asigur, așadar, noapte bună, Hans.
- Noapte bună, a răspuns el și a ieșit afară, pășind tare cu cizmele lui grele.
Doralice privea iarăși în lumină. Prin urmare, s-a supărat, se gândea ea, altminteri n-ar fi fost atât de vorbăreț. Și bine că s-a supărat, o liniștea. Când ești iubită, vrei să fii ținută, vrei să fii păzită. Legile astea pure, ce vor să însemne? Probabil iarăși libertatea asta eternă de care îi place lui Hans să vorbească. Acum dorea să meargă la somn, dorea să mai visese puțin în întuneric ceea ce a marcat-o în seara asta. Era poate un fel de trădare a lui Hans, dar atunci el de ce o lăsa singură cu visările ei?

10

Knospelius stătea la fereastra căsuței paznicului de plajă, cu lornieta în fața ochilor și privea în jos, spre plajă. Iubea să observe cum figurinele pestrițe circulau pe nisipul galben, se căutau, se întâlneau, se alăturau și se despărțeau iarăși. „Unde se vor pripăși scorpionii și făpturi omenești cu chip de țap se vor strânge” cita el din profeți. O sumedenie de nori atârnau de cer, atenuau lumina dimineții și o argintau. Marea cenușie iriza ca pieptul unui porumbel. În mijlocul apei multicolore se afla silueta mlădioasă și roșie a Ninei, iar baroneasa Buttlär mergea încolo și încoace de-a lungul țărmului și supraveghea baia fiicei sale. „Ei, ei”, se gândea Knospelius, „acum apare și generăleasa în rochia ei de pichet ca o corabie cu toate pânzele sus, lângă ea buna Bork, șalupa modestă și discretă. Wedig, poznașul, dă târcoale pe la poarta lui Wardein și așteaptă. Dar și baronul stă pe acolo singur și sfredelește pământul cu bastonul, nu cumva așteaptă și el? A, logodiții braț la braț. Micuța Lolo e încă puțin palidă, logodnicul foarte vioi, e prea amabil, o fi având remușcări pentru ieri. Așa, acum se întâlnesc cu generăleasa. Se opresc, vorbesc. În sfârșit, uite-o și pe Doralice a noastră, drăguță foc în costumul de marinar albastru-alb, cu un roman englezesc în mână. Firește, baronul e deja lângă ea. Ce reținut se înclină. Cât de dreaptă și de binecrescută se prezintă, fiecare linie a ei denotă un refuz manierat în timp ce continuă să meargă și îl lasă-n urmă. Drace! Hai că-i tare. Locotenentul dă drumul la brațul logodnicei sale și se ține de Doralice ca o știucă de undiță. Tânărul ăsta nu suferă de complexe. Unde o fi fiind pictorul? A, e lângă bărci și vorbește cu Stibbe. De ce nu-i la post? Prostănacul o face pe-a le grand seigneur în dragoste.
Knospelius însă nu mai răbda la fereastră; trebuia să coboare, să fie în mijlocul lor. În spatele lui se afla Klaus și ținea pălăria și bastonul. În vreme ce el își lua pălăria, s-a uitat în sus la chipul serios al lui Klaus și a zis:
- Pesemne vă gândiți că cei de acolo sunt toți niște păcătoși.
- Cu toții suntem păcătoși, dacă-mi dați voie, excelență, a răspuns Klaus fără să i se clintească vreun mușchi de pe față.
- Există totuși diferențe, l-a provocat Knospelius.
Klaus a dat din umeri abia perceptibil:
- Unii nu se tem să fie păcătoși, în timp ce noi ceilalți ne temem de asta.
- Da, da, înțeleg, a replicat consilierul intim și a coborât spre plajă.
Aici s-a grăbit să-i salute pe cei prezenți, s-a îndreptat spre grupa generălesei, i-a întrebat cum au dormit, a numit-o pe Lolo „Colombina noastră tragică”, pe urmă s-a dus la Hilmar și Doralice care se aflau încă împreună, și-a frecat mâinile de parcă era jupânul mării și se impune să-și întâmpine oaspeții. I-a făcut cu ochiul lui Hans Grill care venea încoace cu încetineală.
- Bună dimineața, maestre, cum? Azi noapte ați fost la prins peste și acum sunteți iară la bărci, asta înseamnă să trăiește din sudoarea frunții tale. Da, Hans Grill dorea să vâslească în larg, râdea:
- Sunt de-al mării acum, când nu mă ocup de mare, n-am nicio liniște. E un fel de sete a bețivului. Vii și tu, Doralice?
Nu, Doralice nu dorea să navigheze, marea îi părea astăzi prea cenușie, dorea să urce la mesteceni și să se întindă în iarbă.
- Aha, a afirmat Knospelius, înțeleg, marea cenușie, ca să zic așa, nu e azi vestimentația potrivită pentru sufletul dumneavoastră. Luați-mă pe mine, maestre, sufletul meu se asortează cu orice mare.
Din celălalt grup l-au chemat pe Hilmar. Nini și-a terminat baia și doreau să se înapoieze acasă. Dar Lolo i-a făcut semn. „Rămâi, vrei să navighezi, pe curând.” Hilmar a rămas în urmă nehotărât, se uita după familia care pleca, după Doralice care urca dunele către mesteceni și după Hans și consilierul intim care coborau la bărci. Îngândurat a luat pietricele și a început să le arunce peste valuri. Chipul lui avea aceeași expresie hotărâtă și îndărătnică care îi conferea o frumusețe sumbră. Deodată s-a întors și a urcat iute cu pași ușor legănați dunele, cu acei pași haioși și aventuroși pe care trebuie să-i fi avut și micul Hilmar când evada din odaia copiilor în amurgul soarelui și fugea către străzile satului. A luat-o direct spre păduricea de mesteceni.

A găsit-o pe Doralice tolănită în iarbă, cu spatele rezemat de trunchiul unui mesteacăn, cartea era deschisă în poala ei, nu se uita în ea, ci avea capul lăsat pe spate, ochii, pe jumătate închiși și privea spre vârful mesteacănului cu chipul liniștit al unui om care ascultă un cântec de leagăn și așteaptă să-l ia somnul. Pretutindeni în jurul ei răsuna țiuitul săltăreț al greierilor. Hilmar și-a dres ușor glasul. Doralice s-a uitat. Nu era deosebit de uimită, și-a arcuit doar ușor sprâncenele și a spus:
- O, dumneavoastră erați. Ați venit după mine? Parcă doreați să navigați.
Hilmar era puțin încurcat.
- Da, am venit după dumneavoastră. Îmi permiteți, nu-i așa, și s-a așezat pe un ciot vizavi de Doralice. N-am avut chef de navigat. Cum nu erați pe mare, marea mi s-a părut fără sens.
- Ah, a spus Doralice care s-a cufundat înapoi în starea ei tihnită. Un tânăr atașat mi-a spus odată că i se pare nepoliticos să fie singur cu o doamnă preț de o clipă fără să-i facă o declarație de iubire.
Hilmar s-a înroșit.
- Aiureli, a replicat el. Cu siguranță nu-s prea politicos acum, dar, orișicum, am urcat, fiindcă am crezut că vă plictisiți.
- Da, și de ce credeați că am să mă plictisesc? a întrebat Doralice.
- Asta fiindcă, a grăit Hilmar, am văzut că aveți doar cartea asta și am presupus că în ziua asta încinsă și cam tristă vă va întrista soarta domnișoarei engleze cu obrajii roz și părul prea blond care se simte jignită un volum întreg că s-a lăsat sărutată de un domn în parc. Doralice a râs stins.
- Ce ați zice să fumăm o țigară? a propus Hilmar. Da, Doralice a luat o țigară, a permis să-i fie oferit un foc și după aceea cei doi au fumat și au tăcut și au ascultat țiuitul greierilor. Într-un sfârșit, Doralice a remarcat:
- Vreți să discutați cu mine?
- Da, desigur, a răspuns Hilmar șovăielnic de parcă îi displăcea să fie deranjat din contemplarea liniștită a siluetei luminoase din fața sa. Dar există peisaje atât de plăcute, încât le strici dacă vorbești. Când eram copil mi se părea o profanare să vorbesc în timp ce mâncam pandișpan cu cireșe.
Doralice n-a fost amuzată. Deodată o stranie emoție i s-a zărit în ochi și în zvâcnirea liniilor înguste și roșii ale buzelor sale, iar glasul ei a devenit mai grav și aproape a tremurat când a spus:
- Presupun că și din cauza faptului că nu vă e ușor să vorbiți cu mine. Despre ce am putea vorbi? În urma mea s-au năruit toate podurile. Cu mine nu puteți decât să vorbiți despre vreme ori să-mi faceți o declarație de dragoste.
Hilmar s-a lovit cu palma de genunchi.
- N-am spus eu că într-o zi cenușie și sinistră ca asta nu-i a bine să stai întins în iarbă. Ce am putea vorbi? V-aș vorbi de lumea întreagă, despre cele mai neauzite lucruri. Nu-i musai să vorbim de cum îi mai merge baronesei Marowitz și ce legătură mai are acum contesa Patky, dar, dacă doriți, putem vorbi și despre asta.
Doralice nu părea să-l asculte cu atenție, se uita peste el, își asculta propriile gânduri chinuitoare.
- Și, a început ea, ce spun celelalte despre mine... acolo.
- Nimic! a exclamat Hilmar nerăbdător. Ce ar putea spune? Nu mai vorbesc despre asta.
- Nu mai vorbesc despre asta, a repetat Doralice. Sunt ca una moartă și uitată.
- Oare se poate face ceva ca să fiți uitată, a zis ironic Hilmar.
Doralice s-a gândit o clipă, palidă și necăjită, apoi a întrebat încet:
- Cunoașteți cimitirul de la țărm?
Nu, Hilmar nu-l cunoștea, nu se interesa în mod deosebit de cimitire.
- Consilierul intim mi l-a arătat, a continuat Doralice, un cimitir din care marea smulge bucăți mari. Sicriile și morții ies din nisip. Consilierul intim spune că în nopțile furtunoase marea ea cu sine sicriile. Domnii tăcuți pleacă în călătorie, zice el.
- Monstrulețul, a exclamat Hilmar, de ce să vă arate dumneavoastră așa ceva? Vrea să vă îngrozească.
- Moartea ca atare nu mă înspăimântă, a opinat Doralice, numai că moartea și singurătatea sunt atât de îngrozitor de apropiate, iar... eu nu suport să fiu singură. Ea ședea puțin ridicată, cu o mână sprijinită în iarbă, chipul îi era serios, deși acum buzele îi surâdeau; un zâmbet înghețat, nesfârșit de singur, iar ochii i se umpluseră cu lacrimi.
- Plângeți, s-a precipitat Hilmar. O înduioșare bruscă îl sufoca asemeni unei dureri. Nu trebuie să fiți singură. El a alunecat în iarbă, alungit ca cineva care se întinde la malul pârâului pentru a a bea, și și-a lipit buzele de mâna Doralicei care se odihnea printre buruieni. O clipă mâna nu s-a mișcat, apoi a fost retrasă, o ușoară roșeață s-a înălțat pe chipul Doralicei, iar glasul ei a redevenit viu și plin de viață în vreme ce spunea:
- Ce faceți, ridicați-vă, doar nu sunt singură.
Hilmar s-a îndreptat, acum stătea cu genunchii în iarbă, fiecare linie a feței și corpului său păreau încordate de o emoție copleșitoare.
- Dumneavoastră și singurătatea. Fiecare clipă în care sunteți singură e o risipă cumplită pentru un... pentru noi ceilalți. Acum știu. Dar viața e bogată în asemenea risipe nebunești. Ce-i viața noastră dacă nu o constantă risipă prostească de clipe prețioase.
Doralice îl asculta, îl asculta binevoitoare, pasiunea din cuvintele lui o încălzea plăcut. Apoi ea a spus pe un ton matern:
- Ridicați-vă, mergeți acasă. Și eu trebuie să plec; Hans mă așteaptă. Hilmar s-a supus. A zăbovit o clipă nehotărât, ceva se muncea și se lupta înlăuntrul său, apoi s-a întors iute și a coborât versantul. Doralice zâmbea privindu-l din urmă. S-a sculat, și-a trecut mâna peste ochi și a luat-o spre casă, din nou liniștită și consolată.
Hans o aștepta pe Doralice cu nerăbdare. Se învârtea cu pași mari în jurul mesei de prânz și bombănea încet...
- Am întârziat, ești supărat? a pronunțat ea la venire.
El a râs binevoitor:
- Da, am fost foarte supărat, dar acum, că ești aici, nu mai am de ce. Agnes! Supa. Mi-e o foame! Vino, să luăm loc. Agnes a adus supa, foarte serioasă, căci nu ierta întârzierea Doralicei. A umplut farfuriile și s-a așezat lângă masă ca în fiecare zi pentru a privi cu atenție cum mănâncă Hans.
- Ei bine, a început Hans binedispus conversația, cum ți-a priit singurătatea în bălării?
- A fost frumos, a răspuns Doralice. Baronul Hamm a trecut pe acolo și am discutat câteva clipe.
- Aha! Hans părea cu totul absorbit de supă. Și ce spunea?
- O, nimic! a răspuns Doralice, i-ar fi putut povesti ce s-a petrecut acolo, se gândea ea, dar la ce bun, Hans n-o să spună decât că asta n-are nicio legătură cu ea, și va invoca legile mai pure și libertatea. Hans s-a pornit rezemându-se în scaun:
- Da, oamenii ăștia îs buni la așa ceva, să vorbească și să nu spună nimic. Mi-am dat și eu seama de asta ieri. Când și când câte o glumă bună, o observație nimerită, dar de cele mai multe ori numai umplutură, ca la porumbeii fripți, puțină carne și multă farsă .
- Da, bineînțeles, nu-s prea educativi, a remarcat Doralice puțin iritată.
- Aș, dar nici n-am cerut așa ceva, a spus Hans împăciuitor. Nu-i atac. În felul lor sunt desigur oameni inteligenți, amabili, presupun că trebuie doar să te obișnuiești cu felul lor de-a fi.
Doralice nu a răspuns nimic; o enerva faptul că deodată el se juca de-a iluminatul și preadreptul. De ce nu bombăne pur și simplu ca mai devreme? Agnes a luat farfuriile și s-a dus să aducă friptura de găină.
- Chiar trebuie ca Agnes să stea aici și să supravegheze felul cum mănânci? a întrebat Doralice.
- Te deranjează? a zis Hans. Poate ar trebui să-i spun să înceteze, dar mă tem că e bucuria vieții ei să mă vadă cum mănânc.
- Fie, a spus Doralice, apoi a continuat îngândurată, pe mine nu mă place, la mine nu se uită niciodată cum mănânc.
Hans a râs:
- Sărmana Agnes își cheltuie toată dragostea cu mine, dar se va atașa de tine așa cum face cu tot ce-mi aparține. E ca un câine căruia nu prea-i place turma stăpânului, dar totuși o păzește și o apără.
- Nu prea-i comod să fiu turma ta, a remarcat Doralice. Apoi Agnes a revenit cu găina. Conversația se împotmolise. Doralice a întrebat despre călătoria cu barca și ce a spus consilierul intim.
- Consilierul intim a vorbit despre mine, a replicat Hans. Mi-a spus ce fel de om sunt.
- Și cum ești? Doralice l-a privit curioasă.
- Pare-se că sunt foarte bun, a relatat Hans, dar ca toți oamenii foarte buni trăiesc din neînțelegeri.
- Ah, ce mai pitic, a opinat Doralice nerăbdătoare. Când la cafea Hans și-a aprins o țigară, a devenit somnoros. A luat loc, a căscat, noaptea pe mare îi rămăsese în oase. Într-un sfârșit, s-a ridicat. Cel mai bine ar fi totuși să se întindă puțin în pat, a considerat el.
Doralice și-a pus fotoliul lângă fereastra deschisă. Afară începuse să plouă, o ploaie deasă, măruntă, care a tras o perdea de culoarea plumbului dinaintea ferestrei. Odaia se scălda într-o lumină sobră, cenușie. Agnes strângea farfuriile, tropăia încolo și încoace, trântea ușile, apoi s-a făcut nevăzută. Doralice își clătina alene capul de colo-colo pe spătarul scaunului cum obișnuia când se simțea singură. Desigur, ploaia asta, lumina asta cenușie în camera îngustă, prânzul acesta supravegheat de privirile lipsite de bucurie ale Agnesei, banalitatea asta fără ieșire, toate erau triste și Doralice știa că îndată are să se întristeze, însă încă se simțea desprinsă într-un mod straniu de toate astea. Era o tristețe și o banalitate care nu făceau parte din ea, care treceau pe alături. Se făcea că era ca un călător care se oprește într-o oarecare mică stațiune uitată și care acum stă într-o încăpere urâtă și care se lasă împresurat de melancolia unei vieți care nu-i aparține. Pe urmă va veni trenul și mica stațiune cu plictiseala ei plumburie se va risipi în urmă și va fi uitată. Și totuși, ce are să urmeze! Și în Doralice au răsunat din nou vorbele pe care le-a auzit azi dimineață. „Fiecare clipă în care sunteți singură e pentru noi ceilalți o risipă nebunească.” Hans nu se temea de această risipă, nu se temea că risipește ceva, s-a dus să se culce. Ce sigur era de ea! Ce sigur că are în față o viață împreună cu ea, o viață întreagă. O viață întreagă! răsuna monoton înlăuntrul ei după ritmul ploii care cu plescăitul ei înfundat își facea auzit cuvântul în glasul măreț, plin de fatalitate al mării. Cum a îngenuncheat în fața ei pe deal. Cum s-a exprimat despre felul lui de a călări? „Te gândești la un singur lucru, vrei un singur lucru, atât de puternic, încât de minunezi, că țelul nu-ți iese în întâmpinare.”
Este totuși o viață ciudat de intensă când simți că o dorință și o voință străină vin spre tine cu sălbăticie. Același lucru l-a resimțit și cu Hans la castel, odinioară, când nu era încă iluminat, când venea asupra ei ca o furtună și ca o îndrăzneală fantastică, minunată. Și acum dădea peste ceva asemănător. Dar nu, nu-și putea dori așa ceva, s-ar mira foarte tare dacă ar fi astfel, dacă și-ar putea dori așa ceva. Acum deodată o chinuia singurătatea, ziua cenușie cu lipsa ei de întâmplări și posibilitățile ciudate pe care le resimțea înlăuntrul ei. Să fac ceva, se gândea ea, apoi a sărit în picioare, știa deja ce are de făcut. S-a dus în dormitor unde se aflau valizele mari pe care i le-a trimis contele Köhne. A deschis unul dintre ele, o mireasmă călduță de iasomie a suflat înspre ea, era parfumul ei care îi plăcea contelui. „Cu cât înaintez în vârstă”, obișnuia el să spună, „cu atât dau înapoi în predilecția mea pentru miresmele anotimpurilor. Acum am ajuns la parfumurile verii timpurii. Acolo se aflau toate rochiile la care Doralice nu se mai gândise de un an. Le răsfoia îngândurată, își plimba mâna peste catifea, crep, mătase, iar aceste atingeri stârneau în ea un sentiment sărbătoresc. Iată și rochia albastră care îi plăcuse atât de mult. A scos-o, mătase moale albastru-păun, o cusătură bătrânească pentru decolteu, fire aurii, verzi și roșiatice pe un fundal crem. Doralice a întins-o pe un scaun, a contemplat-o, apoi a început încet să se dezbrace, și-a lăsat rochia pe care o purta și a îmbrăcat-o pe cea albastru-păun. Acum terminase, stătea în lumina cenușie, iar licărirea domoală a mătăsii, a aurului o emoționa plăcut. A trecut în camera de locuit, s-a așezat în fotoliul ei așteptându-l pe Hans. Trebuie să-l impresioneze, trebuie să-l facă să-și aducă aminte de zilele de odinioară. A așteptat îndelung, Hans s-a ocupat temeinic de odihna lui de după-amiază și începuse deja să amurgească când Doralice l-a auzit mișcându-se în dormitor. În sfârșit, a apărut. A făcut câțiva pași și a întrebat:
- Ce-i cu mirosul ăsta așa dulce, închis ca la castele? Când a privit-o, a zis:
- O, te-ai făcut frumoasă. Cunosc rochia asta. A sunat puțin sec, iar Doralice s-a simțit nesigură. S-a scuzat:
- Aici era atât de cenușiu și de urât, așa că am îmbrăcat-o, mă gândeam că o să-ți placă și ție.
Hans a luat loc pe scaun, și-a mângâiat barba și a privit peste Doralice și prin fereastră.
- O, desigur, foarte frumoasă, foarte frumoasă, a spus el absent. Acum, spune-mi, vrei amintirile de care e plină rochia asta ?
- Nu vreau de fapt nicio amintire, a replicat Doralice și i-a venit să plângă. Hans privea tot în gol:
- Da, da, a murmurat el, aici ți-era cenușiu și urât și ai vrut să ai ceva frumos, firește, înțeleg. Frumoasă, frumoasă.
Amândoi au tăcut o vreme, iar Doralice a simțit că puținul de siguranță pe care i l-a conferit rochia dispăruse. Hans s-a ridicat pentru a face nervos turul camerei, pe urmă s-a oprit locului și a întrebat:
- Ai de gând să păstrezi rochia?
- Pot s-o dau jos, a replicat Doralice cu voce joasă.
- Da, a continuat Hans, în camera asta e puțin cam stranie. Am sentimentul că la mine se află un model.
- Un model, a replicat Doralice ultragiată.
- Nu, nu, nu un model, a liniștit-o Hans, am spus o prostie. Ascultă, am să-ți explic. Era la München, locuiam la etajul patru, desigur într-o odaie foarte urâtă. La un vânzător de tablouri, m-am îndrăgostit de un vas de sticlă, un lucru frumos făcut parcă din gheață roz și verde, mult prea scumpă pentru mine. Bine. Dar sunt îndrăgostit, așa că, după ce am făcut niște bani cu un tablou, o cumpăr și o duc acasă. O pun pe masă. Masa e acoperită cu o pânză galbenă, oribilă, cu flori albastre. Ei bine, nu se potrivește. O pun pe un dulap, un dulap galben pictat amatoristic. Dar aici nu se potrivește nici atât. O pun pe lavabou, pe fereastră – na, ce să-ți spun, oriunde ar sta vasul ăsta, face peste tot notă discordantă, mă chinuie ca o durere de dinți. Și mi-am recăpătat fericirea când am înapoiat lucrul vânzătorului de tablouri. Așa ca să vezi.
- Eu sunt vasul ăsta? a întrebat Doralice.
- Nu tu, rochia, rochia. Hans stătea în fața Doralicei și aștepta încordat ce va spune. Însă ea nu a spus nimic, s-a ridicat și s-a dus în dormitor ca să se schimbe. El însă a început din nou să facă turul încăperii, era mânios. Prin urmare a jignit-o din nou, dar se pare că nici nu se poate altfel. Nu arăta ca și cum iubirea ar fi o construcție care unește doi oameni ca să se poată chinui reciproc? Într-adevăr, așa arăta. Dar ar trebui să fie altcumva și când Doralice s-a reîntors în rochia ei întunecată pentru a se așeza tăcută în fotoliul ei, el a izbucnit:
- Te simți jignită, știu, știu. Dar o să vezi, am să-ți cumpăr un decor în care să te poți îmbrăca ca o regină.
- Ah, căsuța, a ripostat Doralice.
- Nu, ceva mult mai frumos, a continuat Hans nerăbdător. Acum ai ce să faci la München. O să întemeiez o școală de pictat și în plus voi munci, sunt plin de idei, am adunat atâtea în mine, sunt încărcat ca o bombă și când am să dau lovitura în lumea asta a orășenilor ramoliți, o să facă ochii mari. Deja mă bucur. Să aprindem lampa și să scriem împreună câteva scrisori la München. Își freca mâinile și râdea, era plin de zel, cu chef de fapte. Dar Doralice a spus obosită:
- Ah, nu, fără nicio lampă.
Hans a zăbovit o clipă adâncit în gânduri, apoi a luat loc pe scaun, și-a aprins o țigară și fuma. Au tăcut amândoi, se întuneca tot mai mult, amurgul părea să se cearnă pe pământ odată cu ploaia, vântul părea închis în casă și răsuna ca un hohot de râs melancolic. Doralice își dădea seama că alături în beznă Hans se lupta cu sine însuși, conștiința acestei emoții, așteptare că poate va face o scenă pasională, o consola în melancolia acestei ore. Apoi Hans a început din nou liniștit, prietenos:
- Vezi, de asta se întâmplă.
- Ce? a întrebat Doralice
– Fiindcă stăm aicea împreună și nu vorbim unul cu altul de parcă ne-am dușmăni. Doar nu ne dușmănim și avem multe să ne spunem, dar se întâmplă că ceva s-a sfârșit în dragostea noastră și ceva nou trebuie să înceapă. Acum părțile cele mai delicate, mai sensibile ale sufletelor noastre trebuie să se pună de acord, acum încep socotelilele cele mai complicate, un fel de extragere a rădăcinii cubice, așa-i mereu, așa trebuie să fie. Nu pot să fiu mereu ca atunci o nouă senzație.
- Nu ți-am cerut chiar deloc să fii mereu o senzație nouă, a remarcat Doralice.
- Știu, știu și știu de asemenea ce trebuie să facem ceva ca să depășim momentele astea jalnice. Trebuie să ieșim la mare. E beznă și plouă, nu contează, marea ne va vindeca, marea va fi mereu o senzație nouă și acolo ne vom uni și ai să vezi că acolo o să ne împrietenim din nou și o să poți suporta din nou lampa.
A luat paltonul Doralicei, a îmbrăcat-o bine, a luat-o de braț și a ieșit cu ea afară.
Aici au trebuit să se lupte cu vântul puternic, marea vuia foarte tare, o învălmășeală de voci imense care țipau și se întrerupeau unele pe altele. Iar în crepuscul valurile se ridicau ca niște siluete urieșești, albe care se întind, care se apleacă și se prăbușesc. Când și când se făcea că Hans și Doralice stăteau ca pe un prosop alb și rece, era un val în spume care se rostogolise până la ei. Râdeau amândoi, și se lipeau strâns unul de altul și Hans a întrebat în mijlocul vuietului:
- Simți, simți cum ne-am împrietenit din nou?
- Da, da, replica Doralice cu respirația tăiată de puternica agitație a aerului pe care trebuiau să-l respire.

Și la Bullenkrug după-amiaza ploioasă apăsa spiritele. Oricum atmosfera era încărcată și-i alunga pe oameni în odăile înguste cu o neliniștite iritată și posomorâtă.
- Trupa mea, i-a spus generăleasa domnișoarei Bork, se învârte azi ca urșii polari într-o cușcă. Poruncește să se aprinde toate lămpile, fără întunericimi, sunt periculoase. Și pe urmă foarte multă mâncare bună. Așa trecem cel mai ușor peste dificultăți. Casa a devenit foarte luminoasă, generăleasa s-a așezat pe canapea cu domnișoara Bork și făceau pasiențe. Vorbea cu glasul ei zgomotos, liniștitor, râdea de pasiențele ei. A silit perechea de logodnici să joace împreună pichet.
- Nu-i nimic mai bun pentru trepidațiile iubirii decât jocul de cărți, a opinat ea. Wedig și Nini jucau dame și se certau, iar domnul von Buttlär măsura camera cu pași mici și nervoși și se uita iar și iar la barometru. După aceea soția lui a apărut în ușa sufrageriei și a spus:
- Buttlär, te rog, două cuvinte.
- Desigur, dragostea mea, a reacționat el și s-a îndreptat de spate, ce este? Și-a urmat soția în camera de zi și ușa s-a închis în urma lor. Generăleasa și-a clătinat nemulțumită capul și a remarcat:
- Bella a supraestimat dintotdeauna efectul confruntărilor. Discuția soților a durat destul de mult. S-a auzit vocea baronului care devenise patetică, iar Wedig i-a șoptit Ninei:
- Auzi, tata tocmai a spus: nevoie poetică.
Hilmar și Lolo jucau foarte absenți. În cele din urmă, ușa de la sufragerie s-a deschis din nou, doamna von Buttlär a intrat în salon, s-a așezat tăcută la masă și s-a reapucat de croșetat. Era palidă și se vedea că plânsese. Baronul însă a rămas în ușă și a spus solemn:
- Hilmar, te rog, două cuvinte.
- La ordin, a replicat Hilmar și a țâșnit în picioare. Și-a împreunat sprâncenele, iar preț de o clipă pe chipul lui s-a citit așa o mânie, că Lolo l-a privit înfricoșată. Apoi ambii domni au dispărut îndărătul ușii de la camera de zi. Generăleasa și-a ridicat sprâncenele și a declarat:
- Nu-mi dau seama la ce-s bune conferințele astea, dar nimic plăcut nu iese din ele.
- Nu, scumpă mamă, a răspuns baroneasa, în timp ce croșeta zeloasă, tocmai mi-a fost dat să aud că sunt neplăcută și prozaică. Alții pot să fie plăcuți și poetici, dar eu, nu. Eu sunt ca jandarmul de care oricine are nevoie, dar pe care nimeni nu-l place.
- Ei, Bella, a ripostat generăleasa. Totuși domnișoarei Bork i s-a părut frumoasă afirmația. I s-a părut frumoasă, dragostea mamei ca o poliție pentru fericirea celorlalți.
- Ați vorbit bine, dragă Bork, a considerat baroneasa, iar generăleasa și-a ieșit din fire:
- Nu spun că nu-i de mare folos să intervii abil, dar mai bine iute și scurt, decât lung și amar.
- Cine-i amar? a întrebat baroneasa, la care generăleasa nu a răspuns nimic. În acest timp Lolo se plimba neliniștită prin cameră, s-a oprit lângă ușa de sticlă și a privit în întunericul ei, apoi a deschis ușa și a ieșit pe verandă. Vântul s-a năpustit asupra ei de parcă ar fi așteptat-o, i-a vânturat rochia, i-a răvășit părul. Sunete zgomotoase zburau prin beznă ca fluturatul unor aripi mari, grăbite, în noapte ființa lui ducea o viață precipitată, dezlănțuită, iar Lolo stătea și respira adânc și intens. Suferea, dar înăuntru sub lumina lămpii durerea ei fusese un chin insuportabil de sâcâitor, aici, afară putea să o resimtă ca ceva măreț, aproape frumos. Când a auzit ușa de la sufragerie și cei doi domni s-au înapoiat în salon, a deschis puțin ușa de sticlă și l-a chemat pe Hilmar. Hilmar a ieșit pe verandă. Au stat o clipă singuri în beznă, Lolo l-a luat de braț pe Hilmar și s-a rezemat de el. Într-un sfârșit, ea a spus încet:
- Ți-a făcut reproșuri din pricina mea?
- Ah, are dreptate, a replicat Himar, iar vocea lui suna ca forțată și descurajată. Toți au dreptate, dacă suferi din pricina mea, înseamnă că sunt o javră. N-ar fi trebuit să vin la tine, tu trebuie să fii sigură de tine și fericită.
Lolo a început să vorbească iarăși cu voce blândă și consolatoare:
- Nu, n-ai nicio vină, n-avem nicio vină. Există multe lucruri în lume care sunt mai puternice decât noi amândoi. De-abia acum am înțeles. O, de-abia acum am înțeles foarte multe. Înainte credeam că să iubești înseamnă să te ții de mână și să compui scrisori foarte lungi... Dar acum știu că să iubești e un lucru îngrozitor de mare și că trebuie și să poți să faci lucrurile foarte mari – așa că de ce nu să și suferi? Și tu suferi și mulți, foarte mulți suferă, Nu, dragul meu Hilmar, dacă nu am și eu o gură plină de fatalitate, bluza de duminică n-are importanță. Dar fii liniștit, o să găsim calea cea dreaptă. Iar ea i-a mângâiat ușurel mânecile.
- Lolo, Lolo! a strigat baroneasa, iar baronul bătea în geam.
- Strigă, trebuie să intrăm, a zis Lolo.
- Acum nu pot să intru, s-a bâlbâit Hilmar, dar tu, tu trebuie să fii sigură de tine și fericită, iar eu, eu sunt o javră. Apoi s-a aplecat asupra ei și și-a lipit buzele fierbinți și uscate de ochii ei, apoi s-a smuls de lângă ea și a dispărut în beznă. Lolo a mai zăbovit o clipă, și-a pus ambele mâini pe piept și a privit în noapte cu ochi înfierbântați și fanatici amețindu-se cu marea ei suferință.
Trei figuri înfășurate în pelerine s-au dus spre plajă furișându-se pe ușa bucătăriei, pe lângă partea îngustă a casei. Erau Nini și Wedig care s-au strecurat din salon și care sub conducerea Ernestinei își urmau aventura lor preferată, aceea de a o vedea pe contesă. Pentru asta trebuiau să urce dunele ca să ajungă la fereastra din dreapta, pe partea laterală a gospodăriei lui Wardein. Era o plăcere să evadezi din aerul stătut al livingului care astăzi orișicum era încărcat cu proastă-dispoziție și plictiseală și să te lupți cu vântul, să escaladezi versanții abrupți de nisip de-a dreptul prin boscheții de ienupăr și să se teamă de orice ar putea întâlni în întuneric. Vedeau deja pătratul luminat al ferestrei, se impunea doar să coboare cu atenție movila de nisip și după aceea să se furișeze când deodată Ernestine a fluierat alarma. Dintr-odată s-au trântit cu toții îndărătul unui boschet de ienupăr. Acolo, dinaintea pătratului luminat se afla deja cineva, o siluetă măruntă, strâmbă și un profil lung, regulat ce se ițea clar în lumina gălbuie care se revărsa prin geam.
- Excelența sa, a șoptit Ernestine. Nu îndrăzneau să se miște. Omulețul le părea îngrozitor în bezna dinaintea ferestrei. Însă dispăruse brusc, plonjase în noapte. Dar tinerii nu îndrăzneau să se urnească, se ațineau în spatele tufișului de ienupăr. Și din nou se ivise o figură din noapte și stătea dinaintea ferestrei, o figură zveltă, un cap brunet, un profil fin; ca o figurină de umbră peste geamul luminat .
- Hilmar, a lămurit Wedig. De data asta li s-a părut că au avut de așteptat mai multă vreme până ce și această siluetă s-a mistuit în întuneric. De-abia pe urmă și-au făcut curaj să-și părăsească ascunzătoarea și să se îndrepte spre fereastră unde l-au văzut pe Hans Grill la masă scriind o scrisoare și pe Doralice în fotoliul ei, cu capul lăsat pe spate, cu ochii larg-deschiși și visători. Când Nini mai târziu în dormitorul ei i-a povestit surorii Lolo în pat trăirile ei a zis:
- Știi, arăta ca și când ar obosi-o îngrozitor să fie atât de frumoasă.
- Da, pentru că e o răspundere îngrozitoare să fii atât de frumoasă, s-a repercurtat solemn și înțelept dinspre patul Lolei.

11

La miezul nopții a început să tune și să fulgere și s-a ridicat o furtună neașteptată, cu rafale și se învârtea în jurul ei ca și când ar veni din toate direcțiile în același timp în așa fel, încât valurile se ridicau sus și cădeau ca un bețiv. Doar că nu a durat multă vreme. La fel de brusc cum a venit, furtuna s-a liniștit, dinspre vest a venit o suflare blândă care a mângâiat și a liniștit valurile. Ziua a început fără nori, soarele lumina o mare splendid de verde, plaja era acoperită cu algele azvârlite ca de o mătase neagră, iar aerul era saturat de mirosurile foarte sărate ale mării.
Hans și Doralice veniseră dis-de-dimineață la locul lor de pe dună. Doralice ședea pe prosop și privea marea. Hans picta și o portretiza pe bunica Wardein care ședea nemișcată pe un scaun cu mâinile împreunate în poală. Pielea tare, încrețită a feței strălucea la soare de parcă mai păstra încă rămăsițele unei vechi auriri, iar ochii galbeni, tulburi se uitau în larg cu privirea pironită spre niște depărtări largi, indiferente. În timpul picturii, Hans vorbea despre arta sa. De ieri începuse să vorbească mult și aprins despre arta lui și vederile ei practice:
- Merge de minune. Sunteți un model strălucitor, bunică Wardein. Destinul unui om nu se poate reda în linii mai revelatoare ca pe chipul dumneavostră. Na, firește, un portret trebuie să invoce în noi percepția unei vieți individuale. De aceea trebuie să pictezi și oameni pe care nu îi cunoști, altminteri ai pune în ei prea multe. De exemplu, mi-e așa de greu să te pictez, fiindcă te știu prea bine.
- Mă știi prea bine? a întrebat Doralice.
- Desigur.
- Atunci știi mai multe decât mine, a afirmat Doralice.
Hans și-a lăsat pensonul și a privit-o surprins pe Doralice:
- Zi dacă nu-i așa, în ultima vreme vin de la tine niște zicale de înțelepciune neplăcută ca de la consilierul intim.
Doralice a oftat:
- Ah, da, nu-i deloc plăcut să vezi cum cresc în tine asemănările cu consilierul intim.
Hans a ridicat din umeri și a apucat pensonul. Acum tăceau. Doralice privea atentă înspre țărm, de parcă se petrecea acolo lucruri care o priveau. Se găseau căruțe și căluți nețesălați și pescari care încărcau varecul pentru a-l duce pe pământurile lor. Și o siluetă măruntă, cenușie cu o maramă vânturată se plimba neliniștită de-a lungul mării, oprindu-se uneori pentru a privi înspre apă.
- Steege al nostru nu s-a întors încă? a întrebat Hans. O văd pe nevastă-sa că se agită de colo-colo.
- De s-ar mai întoarce, a răspuns bătrâna cu un glas adânc ca o voce de bărbat. De s-ar mai întoarce cu barcă sau fără barcă, asta nimeni nu poate să știe. Matthies, bărbatu-meu, a ieșit a doua zi fără barcă nu departe de cimitir. Ernst, fiu-meu, n-a mai ieșit. Na, așa-i și cu Steege, când nu vrea să plece nimeni, pleacă el, și crede că o să se pricopsească cu toți pești. Deja sufla urât tare de tot când l-am văzut la miezul nopții că pleacă. Tot timpul mă duc să mă uit pe la miezul nopții, așa mi-a rămas obiceiul de pe timpul când îl așteptam pe al meu. Glasul grav și răgușit vorbea liniștit înainte, de parcă nu ar fi vorbit pentru alții, ci părea că odată pornit nu poate amuți chiar de îndată. Doralice s-a îndreptat puțin pentru a o vedea mai bine pe soția pescarului de la mal care rătăcea fără odihnă lângă spuma brizanților și aștepta, aștepta cumplitul, și ceea ce povestea bătrâna Wardein nu era de asemenea o viață nesfârșit de lungă în care a așteptat iar și iar cumplitul? Doralice și-a încruntat sprâncenele, ar fi putut să plângă, nu de milă, ci fiindcă toate întunericimea asta se apropiase atât de mult de ea. Dimineața cu lumina, parfumul și suflarea ei îi lumina marile speranțe. Poate că era fără sens, dar îi făcea bine. Acum se isprăvise. S-a lăsat pe spate fără curaj, nu mai dorea să vadă și să audă nimic. Însă curând s-a simțit constrânsă să-și deschidă din nou ochii pentru a vedea dacă figura cenușie se mai află acolo. Se afla. Însă mai venea ceva prin soare, Hilmar, în costum albastru de flanel, cu cravata roșie care strălucea de la distanță; mergea repede cu pasul legănat, își balansa ușor umerii, și fiecare linie a siluetei albastre care se profila vesel peste marea verde era de o ușurătate atât de cutezătoare, că Doralice a trebuit să zâmbească. Hilmar mergea înspre bărci unde l-a găsit pe tânărul Stibbe. A comandat să se pregătească barca cu pânze, astăzi va face o călătorie, azi n-o să mai fie așa o vreme. Hilmar voia să se plimba cu barca, dar mai avea o dorință, care se trezise astăzi odată cu el, o dorință care îl ardea ca o febră, dorea să navigheze alături de Doralice. Numaidecât, o fi verosimil, o fi posibil, el nu știa decât un lucru, trebuia să navigheze cu Doralice. Așa că a mers direct spre dună, către familia Grill.
„Vine direct la noi”, se gândea Doralice, „un tânăr nesăbuit.” Și Hans l-a văzut venind și sângele i s-a urcat la tâmple clocotind. Însă când Hilmar s-a postat în fața lor și a salutat, Hans a zis liniștit și prietenos:
- Bună dimineața, domnule baron, o dimineață frumoasă.
- Bună dimineața, a replicat Hilmar cu suflarea tăiată de emoție, domniile voastre sunt harnice. Ah, bunica Wardein, da, și eu aș picta-o dacă aș putea. Trebuie să fie ca și cum ai picta eternitatea.
- Vreme bună pentru o plimbare cu barca, a remarcat Hans.
- Extraordinară! a întărit Hilmar, marea e azi ca un leagăn. Da, și doream să întreb, și s-a întors înspre Doralice, dacă dumneavoastră stimată doamnă nu ați dori să mergeți și dumneavoastră? Avem loc în barcă pentru trei persoane, iar Stibbe și cu mine suntem navigatori destoinici.
Doralice l-a privit uimită și pe urmă a trebuit să zâmbească în fața chipului său îndărătnic și hotărât.
- O, eu, a zis ea, nu cred că îmi dă voie bărbatul.
Hans a izbit atât de tare pictura cu pensonul său plin de cinabru, că obrazul mamei Wardein a căpătat o cicatrice lată roșie, și s-a mirat pe sine când s-a auzit vorbind cu inflexiuni calme și persuasive:
- De ce nu? Azi nu-i niciun pericol. Dacă-ți face plăcere, baronul e un navigator destoinic.
Doralice s-a uitat la Hans cu o privire ciudat de surprinsă și rece:
- Asta-i altceva, a spus ea, atunci să mergem. Veniți, domnule baron. Ea s-a ridicat, a dat din cap în direcția lui Hans, apoi cei doi au coborât dunele.
Hans a mai zăbovit câteva clipe și a răzuit linia roșie de pe chipul mamei Wardein. Deodată a lăsat totul baltă, s-a pus la marginea dunei și s-a uitat după cei doi. Ei erau deja la bărci, el a văzut-o pe Doralice îmbarcându-se, l-a văzut pe Stibbe și Hilmar lansând barca, se așezaseră toți trei și vasul escalada miraculos de ușor primii munți verzi de valuri. Fără să se singhisească de bunica Wardein, Hans a alergat în josul dunelor înspre mare, acolo a început să meargă încolo și încoace, uneori oprindu-se, uitându-se după vasul cu pânze, și, stând acolo, răvășindu-și barba, arăta ca un fecior de țăran frumos și violent. Cel mai mult i-ar fi plăcut să urle spre mare și îi era frig aici sub soarele fierbinte al amiezii. Pentru cine juca el comedia asta proastă a încrederii și a siguranței generoase? Încredere? La urma urmei ce știe el despre femeia asta? Știa doar că toți stropii lui de sânge se răsculau împotriva gândului de a o pierde. El nu era o excelență cocârjată ca să fie înțelept și sceptic. Problema era că gelozia îl chinuia ca o rușine, îl descumpănea, îi năruia mândria și siguranța de sine fără de care nu se simțea în stare să trăiască. Nu, trebuie să fie altfel, altminteri s-a terminat cu el, altminteri va rămâne toată viața domnul care a răpit-o pe contesa Köhne și care acum o păzește.
- Nu văd încă nimic, a auzit el un glas tânguitor în apropierea sa. Soția pescarului Steege se afla lângă el și privea cu ochii obosiți înspre licăritul mării. Mai încolo pe dune s-au ivit siluete de femei, rochia albă de pichet a generăleasa fâlfâia în vânt, se mai aflau acolo domnișoara Bork și baroneasa Buttlär. Aveau la ochi binoclurile de operă și se uitau la mare, după pânzele albe care alunecau vesele în strălucirea soarelui de amiază. Doralice era preocupată, avea sentimentul nelămurit că a fost jignită de Hans; că a fost infidel, că a lăsat-o să plece atât de calm. Dar chipul lui Hilmar râdea atât de fericit, de exuberant, râsul unui copil care a fugit de la școală pentru o zi de vacanță necuvenită, așa că a trebuit să râdă și ea și deodată a simțit cum se extinde în ea veselia deplină a vacanței. Iar tânărul Stibbe care ședea în celălalt colț al bărcii ocupându-se de pânze și-a dat chipul cafeniu cu puf bălai pe-un zâmbet larg.
- Vedeți, a zis Hilmar, dacă nu ați fi venit, dacă nu ați fi stat aici, nu știu ce m-aș fi făcut. Dar știam că trebuie să se întâmple.
- Bine, bine, stau aici, a răspuns Doralice, dar vă rog să nu-mi spuneți lucruri din acestea... înfierbântate.
- O, nu! Cu siguranță nu, a exclamat Hilmar extaziat, nici nu-i necesar, nu mai e nimic de spus. Sunteți deja aici, cuvintele nu-și mai au rostul. De altfel, în ultimul timp, conversațiile au pentru mine ceva funest. Să vorbim unul cu altul, asta poate oricine, dar să fim unul cu altul, asta e o artă. Deci, dacă cumva sunteți obosită, aici e o pătură, aici e o pernă, ați putea să dormiți puțin. Și tot ar fi cele mai animate ore din viața mea. Nu vreți? Atunci, puneți-vă la spate perna asta și cealaltă sub picioare așa... nu mai e nimic de adăugat, doar că poate ați putea să fiți puțin mai mulțumită. Nu știu dacă ați observat că atunci când un copil mănâncă ceva dulce, devine serios și ochii i se măresc și i se umplu de lacrimi. Așa ar trebui să arătați și dumneavoastră.
- Ah, a retorcat Doralice nerăbdătoare, și dumneavoastră vreți să-mi spuneți cum să fiu?
- Nu, nu, a asigurat-o Hilmar, voiam să zic că ochii dumneavoastră au mai păstrat o mică părticică din privirea de ieri seară.
- Ce fel de privire? a întrebat Doralice
- Ei bine, de ieri seară, când ședeați în fotoliu sub lampă și priveați în gol, a lămurit Hilmar. Da, m-am uitat la dumneavoastră prin fereastră, o fac mereu, firește, ce altceva aș putea face? Vi se pare inadmisibil. Poate că e inadmisibil, dar aș face lucruri cu mult mai inadmisibile. Sunteți supărată?
- Desigur, a spus Doralice încet și tărăgănat, bineînțeles că ar trebui să fiu supărată, dar mai târziu, nu acuma.
- Bine, mai târziu, a încheiat Hilmar conversația. Să fumăm o țigară. Soarele răspândea peste mare o căldură dogoritoare, strălucirea lui galbenă aluneca pe valuri ca uleiul, pescărușii planau alene și aproape de apă, și pânzele sunau ca o ușoară bătaie de aripi în vântul care se domolea.
Când plimbarea a luat sfârșit, și Doralice și Hilmar au debarcat pe plajă unul în fața altuia, Doralice i-a întins mâna lui Hilmar și a spus:
- Mulțumesc.
Hilmar s-a încruntat:
- Uscatul, a replicat el lugubru, uscatul e vulgar. Apoi s-au despărțit. Doralice se îndrepta spre casă nesigură și fără râvnă. Gândul la masa de prânz, la mirosul de cartofi, la privirea severă și scrutătoare a Agnesei și la ceva neașteptat venit să o chinuie, un sentiment de milă pentru Hans. Fusese atât de departe de el în tot acest timp, și s-a întors fără să-l aibă-n gând. Acum, dacă îl va găsi trist sau supărat sau dificil, ea are să fie drăgăstoasă, și acest imbold i-a făcut plăcere.

12

Hans se afla la masa pregătită pentru prânz și citea. Când Doralice a intrat, el și-a ridicat privirea și a grăit ca de obicei cu glasul lui liniștit:
- Ei, te-ai simțit bine?
- Da, foarte bine, a răspuns ea.
- E minunat, a replicat Hans, am să învăț și eu să navighez cu bărcile cu pânze ca să poți avea plăcerea asta și fără locotenți străini. Dar acum să mâncăm.
În timpul mesei a părut că Hans se simte în largul său, a vorbit mult despre planurile lui, a primit o scrisoare de la München, perspectivele erau îmbucurătoare. Era ocazia perfectă ca să întreprindă ceva. Uneori se uita la Doralice și aștepta un răspuns, iar ea dădea acel răspuns, doar că în gura ei suna absent și mânios. Doralice aluneca tot mai mult în sentimentul că fusese jignită. Hans părea a nu fi remarcat nimic, era deosebit de serviabil, o aproba zelos și o trata ca pe cineva care trebuie cruțat. Pe urmă a venit după-amiaza și a umplut camera cu lumina ei gălbuie. Hans continua să vorbească despre aceste lucruri care, considera Doralice, nu aveau nicio legătură cu ea. Pomenea întruna: „când vom fi la München”, așa că Doralice l-a întrerupt nerăbdătoare:
- La München? Încă nu-i timpul.
Hans s-a oprit în fața ei:
- Nu? Bine, atunci rămânem aici.
Îngândurat și-a reluat turul prin cameră trăgându-se de barbă.
- Doar că, a început el în sfârșit, omul trebuie să facă ceva. Mă tem că dacă mai rămânem mult aici, mă voi transforma cu totul în pescar. Noaptea visez deja pești.
- E de bine, a declarat Doralice.
- Poate! a continuat Hans. La noapte vii cu noi pe mare?
Nu, nu dorea.
- Atunci altceva, a propus Hans. Poate te-ar distra să te învețe Agnes cum să gătești.
- Agnes? Nu, Doralice n-avea niciun chef de așa ceva. Ei bine, la urma urmelor putea înțelege asta, dar domnișoara asta Bork pledase în fața lui cauza copiilor de pescari. Susținea că niște lecții de acest fel pot fi o adevărată binecuvântare; poate ți-ar plăcea să te ocupi de acești sărmani.
- Vrei să-mi găsești o ocupație?
- Caut ceva care să-ți facă bine, a replicat Hans, dar ea a reluat ultragiată :
- E un mod de a începe educarea mea?
Hans s-a înroșit:
- Nu, nu, nimic de genul ăsta. S-a întors cu spatele la Doralice și a privit pe fereastră. Un bărbat și o femeie veneau dinspre dune, pescarul Steege, care se întorsese în sfârșit acasă, și soția lui. El mergea tihnit și cu pasul mare ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic, iar femeia mărunțică pășea în urma lui, o părăsise orice agitație și privea în jos spre picioarele ei goale cu aceeași răbdare posomorâtă pentru a evita galeții cei mari. Această priveliște i-a redat lui Hans o parte din buna-dispoziție:
- Steege s-a întors în sfârșit acasă, a anunțat el, și nevasta îi vine din urmă. C-o mutră de creditor posac care și-a primit în cele din urmă datoria de la un datornic întârziat. O achită bărbatul. Apoi s-a întors la Doralice, a râs binevoitor și a spus:
- Hai să facem o plimbare. Poate că afară o să mergem la fel de firesc unul lângă altul ca și familia Steege.
Și-au făcut plimbarea înspre uscat pe lângă cabana pădurarului Zibbe urcând spre o plantație de pini. Copăceii stăteau la egală distanță unii de alții, trunchiuri rozalii și coame verzi-albastre, locul era intersectat de poteci galbene și drepte. Aici aerul era fierbinte și încărcat cu mireasma de pin. Hans încerca să se extazieze:
- Minunat, ce culoare, ce culoare! Și ce mai culoare! Din ea poți croi o sută de mii de pelerine pentru madonele venețiene.
- Mie îmi pare ca o sală de clasă în timpul orelor de după-amiază, a spus Doralice cu gândurile aiurea.
Hans a râs foarte zgomotos, căci spera că Doralice va râde cu el:
- Sală de clasă! Foarte bine, dar ce mai clasă! Pereți albastri-verzi și dușumea aurie și mireasma. Dacă am fi stat în asemenea săli de clasă, am fi ieșit altfel de oameni. Doralice nu a râs. Aici a năpădit-o o dorință insuportabil de puternică după marea sub soarele amiezii, după barca cu pânze, după Hilmar, după tânărul Stibbe, așa cum se întâmplă uneori, când nostalgia unei ore trecute de fericire ne cuprinde atât de năvalnic, că doare, încât a trebuit să vorbească despre asta:
- Baronul Hamm spune, a început ea, că marea a fost astăzi verde, transparentă și dulce ca marmelada rusească.
- Da, a zis el asta? a replicat Hans neinteresat. Da, un asemenea locotenent are mereu de-a face cu dulciurile. Apoi le mănâncă, pe urmă le dăruiește și în fine le pomenește și nu-i cu totul mulțumit până nu a făcut marmeladă din marea întreagă.
Doralice nu a dat niciun răspuns și o vreme au mers tăcuți pe potecile drepte. Când soarele a luminat roșu printre trunchiurile de mesteceni, au luat-o spre casă. S-au întâlnit cu lucrătorii care reveneau de la câmp, bărbați în pantaloni albi de in, în spate femeile lor cu o cofiță în mână. Ici și colo câte o pereche se oprea la una dintre colibe; bărbatul deschidea ușa, se apleca pentru a trece prin ea, iar femeia îl urma; astfel se mistuiau în gaura neagră și ușa se închidea cu un scârțâit. Iar când Hans și Doralice au ajuns la locuința lor, iar el a trecut primul prin ușă, aplecându-se puțin, Doralice a suspinat gândindu-se: „E ca la colibă; dispari tăcut prin gaura neagră, ușa scârțâie, iar lumea cu posibilitățile ei mult mai frumoase, mai emoționante rămâne afară.
Cina a venit cu cambulele și barabulele sale, Hans mânca grăbit și copios, discuta voios cu Agnes și părea bucuros că iese la pescuit. Curând s-a ridicat de la masă pentru a-și schimba hainele și a ieșit.
- Noapte bună, somn ușor. Și a sărutat-o pe Doralice pe frunte. Agnes bombănea ceva despre „să fugi în noapte” și că astea nu-s maniere.
S-a lăsat noaptea, Agnes a adus lampa și s-a îndepărtat cu un posac noapte bună. Doralice și-a mutat fotoliul mai aproape de fereastra cu vedere spre mare și s-a tolănit confortabil. Îi părea că se află acolo imagini și visuri care o așteptaseră toată după-amiaza, i-ar acum le îngăduia să vină. Afară stelele străluceau, un vânt blând aducea dinspre continent miresme de pe câmpurile de trifoi și din pădurile de pin. Astăzi marea avea un vuiet ciudat de șovăielnic și de lejer. La răstimpuri, părea să tacă, apoi izbucnea un val și murmura ceva, iar după un răgaz se trezea un altul care răspundea visător, iar pe prundișul plajei scrâșneau pașii grei ai perechilor tăcute de îndrăgostiți. Doralice și-a închis ochii dorind să lase deoparte gândurile, dar din gânduri a răsărit un vis și ea a adormit. A visat despre grădina castelului, mergea cu Hilmar pe una din nesfârșitele căi drepte și pe ambele părți se aflau straturi cu gladiole, cu gladiole înalte, roșii ca focul. Și deodată bătrânul conte stătea în mijlocul unui strat, până la genunchi în gladiole. Chipul său era mic, cenușiu și scofâlcit Zăbovea uitându-se la ceasul pe care îl ținea în mână. „Acum o să ne zărească”, spunea Hilmar, „e totuna” și el se apleca asupra ei și o săruta. Și dintr-odată Doralice și-a dat seama că nu mai doarme, că Hilmar se afla acolo, că îl așteptase tot acest timp și că el o săruta. Ea încă-și ținea ochii închiși, și de-abia când Hilmar i-a luat mâna spunând:
- Cât de reci sunt mâinile dumneavoastră, înghețați de singurătate, ea și-a deschis ochii. Hilmar a îngenuncheat lângă ea și ochii lui stăruiau asupra ei cu aceeași dorință violentă, îndărătnică care o slăbea și aproape o durea.
- De ce sunteți aici? a întrebat ea.
- De ce? a replicat Hilmar nerăbdător, unde altundeva să fiu? Nu îmi mai găsesc locul printre ceilalți, o știi prea bine, Doralice.
- Nu, e rău, a răspuns Doralice.
- Poate e rău, a retorcat Hilmar, dar e răutatea noastră, a dumneavoastră și a mea. Și dacă ceilalți ne afurisesc și ne alungă, de-abia atunci o să fim singuri unul cu altul, ca azi la amiază pe mare. Atunci o să putem să ne făurim o viață care să fie cu totul a noastră. E prea prostește să trăim pentru totdeauna viața pe care au gândit-o ceilalți pentru noi. Nu, ascultați-mă, nu puteți trăi viața domnului Grill, și eu nu pot să fiu logodnicul mironosiței mele, e de înțeles. Însă, mâine trebuie să mă întorc la regimentul meu ca să mă îndrept. Dar dumneavoastră o să spuneți că trebuie să rămân și eu rămân, iar regimentul și uniforma și toate celelalte nu vor mai conta. Iar dumneavoastră, Doralice, o să-l părăsiți pe domnul Grill.
- Nu vorbiți așa, l-a întrerupt Doralice. El e bun.
- Bun, bun, a exclamat Hilmar, firește că e bun, toți sunt buni, ceilalți, numai noi nu suntem buni, nu putem să fim buni, de aceea ar trebui să ne dea voie să mergem pe drumul nostru.
Doralice a suspinat, a suspinat adânc și a spus încet:
- Acum e timpul să plecați.
- Da, acum, acum, a repetat Hilmar. A scuturat mâinile Doralicei pe care le ținea strâns în ale sale și un triumf extatic strălucea în ochii săi:
- Spuneți acum, dar eu pot să vin și atunci... atunci...
La fereastra dinspre dune se aflase o clipă Lolo, iar chipul alb se uita în cameră cu seriozitate.
Lolo, ca în fiecare seară, urcase cu Nini în camera lor de la mansardă și se întinse în pat. Rămăsese trează și contempla întunericul cu ochii larg-deschiși. Reflecta la gândurile ei mari și nelămurite pe care le-a cărat cu sine în toate aceste zile, care au crescut în ea și au prins puteri. O jertfă, o jertfă dorea să facă. Nu mai îndura chinurile încâlcite și dezamăgirile poveștii ei de dragoste, așa că se refugia într-un extaz atât de puternic cum numai voința de sacrificiu a unui suflet de femeie poate insufla. Aceasta era acum experiența ei și o umplea cu devoțiune față de propriul suflet. Să mori e ușor. Vroia să înoate departe în mare, dincolo de bancurile de nisip. Voia să înoate până o va copleși oboseala pe care o cunoștea, în care nu dorim altceva decât să ne întindem în apă fără voință și fără împotrivire. Da, și pe urmă se va împlini sumbra liniște absolută, și toată încordarea îngrozitoare a simțirii și dorinței se va destrăma. De-ndată ce s-a făcut liniște în casă, Lolo s-a ridicat. S-a îmbrăcat în costumul ei de baie, și-a tras pelerina și s-a strecurat afară. Noaptea era întunecată și caldă, pe cer, stele mari și foarte strălucitoare. Se așteptase la asta, era în ordine. Când a văzut încă lumină la gospodăria Wardein, i-a venit în gând să se ducă acolo și să se uite dintr-o dorință tulbure după și mai multă amărăciune și suferință. A zărit-o pe Doralice în fotoliu și pe Hilmar îngenuncheat lângă ea, doar că nu s-a cutremurat, se așteptase la asta, așa trebuia să fie. Calmă a coborât spre mare. Acolo și-a dat jos pelerina de ploaie și papucii, apoi a intrat în apă. Unde mici, călduțe îi săreau în față. A început să înoate, o plăcere nesfârșită îi curgea prin trup. Movile întunecate de valuri în care se oglindeau stelele ca niște punctulețe aurii, mișcătoare o ridicau ușor și o lăsau iarăși să alunece lin în adâncimea talazurilor negre, aurit-stelate. Toată fierbânțeala, îngustimea și împovărarea au alunecat de pe ea, nu mai știa de ce se află aici, știa doar că era fericită și că trebuie să înainteze. La răstimpuri se lăsa pe spate și privea în sus și avea impresia că se prăbușește într-un abis întunecat în care stelele aurite se învârtejeau unele în jurul celorlalte. Și înainta, dintr-o dată i-a părut că o barcă șade nemișcată pe apă ca o viziune întunecată în întunericul deplin. Felul ei de-a înota a devenit mai rapid, mai încordat de parcă ea ar fi avut un țel la care trebuia să ajungă. Apoi a copleșit-o brusc conștiința paralizantă a depărtărilor îngrozitoare din jurul ei, a adâncimii înspăimântătoare de sub ea. Teama i-a tăiat respirația, totul a devenit dușmănos, totul era împotriva ei și ea era nevoită să se lupte cu aceste coline de valuri, care acum îi păreau tari și reci ca metalul negru. A strigat de câteva ori în noapte și apoi s-a sforțat mai departe, se războia cu ceva care vroia să o copleșească și să o tragă în jos și pe urmă totul a dispărut.
- Ce pește straniu de noapte avem noi aici, a spus Stibbe și a ridicat-o pe Lolo în barca lui; mă gândeam eu că-i don’șoara de la Bullenkruge. Deja a înghițit apă. Ia-o tu, Andree, că știi să te porți cu don’șoarele.
Andree a luat-o în primire pe Lolo care zăcea ca moartă, a învelit-o în pelerina lui, i-a vorbit:
- Tot scuipați apa, domnișoară, scuipați întruna. Stibbe cu vâslele în mâini se enervase:
- Acum, iute acasă, a bombănit el, că de nu îngheață aici cu noi. Astea-s prostii de la oraș să te bagi în apă! Apa dacă vrea te prinde singură. O să o ducem pe don’șoară la Wardein, acolo e mai aproape. Lasă-i pe orășeni să-și descurce prostiile între ei.
Doralice era din nou singură în camera ei când bărbații au intrat la ea. Ea nu a înțeles din prima clipă. Apăruse pescarul Stibbe și încă o persoană, iar Stibbe căra pe cineva, o căra pe Lolo care era lividă și-și ținea ochii închiși, părul ei atârna greu și umed peste brațul pescarului.
- Iată ce am pescuit, a zis Stibbe, acolo în larg, nu mai vrea să se întoarcă. Ce pește de noapte o mai fi și ăsta, i-am spus lui Andree și am pornit după ea. Ah, trăiește, trăiește bine. A înghițit doar niște apă. Unde s-o pun? Aha, acolo pe pat. Andree o să urce la Bullenkrug să le spună la cucoane ca să vină s-o ia.
Lolo a fost pusă pe pat, Stibbe a mai repetat: „las’ că trăiește”, apoi bărbații au plecat. Gălăgia a alertat-o pe Agnes și aceasta și-a dat imediat seama de situație, se agita în jurul Lolei, a dezbrăcat-o, a învelit-o în pături, a frecat-o, mereu tăcută și posomorâtă, doar o dată a remarcat:
- Nu deschide ochii, nu fiindcă nu poate, ci fiindcă nu vrea. Apoi s-a hotărât să facă un ceai fierbinte, Doralice urma să o frece mai departe.
Doralice îngenunchease în fața patului și freca membrele fetei nemișcate. Lolo ofta, și-a deschis ochii și se uita la Doralice serioasă. Chipul îngust avea în calmul său ceva sever, bătrânesc.
- Cum... cum vă simțiți acum? a întrebat Doralice.
- Bine, a spus Lolo cu un glas de parcă ar fi răspuns la o întrebare anodină, indiferentă. Dar Doralice s-a aplecat asupra ei cu pasiune ca și când ar fi dorit să o încălzească și să o protejeze.
- Cum ați putut face așa ceva? a șoptit ea.
Lolo și-a ridicat nițel sprâncenele și a spus cu același ton rece și superior:
- El n-are nicio vină. Mi-am dat seama de asta de când v-am văzut, el n-are nicio vină și dumneavoastră... și dumneavoastră n-aveți nicio vină că sunteți atât de frumoasă.
- Nu, nu vreau așa ceva, a exclamat Doralice aproape mânioasă. El trebuie să rămână cu dumneavoastră, trebuie să vă iubească, trebuie, trebuie.
Lolo și-a întors capul și și-a închis ochii, de parcă dorea să aibă liniște și a spus chinuită și obosită:
- Da, acum nu mai știu.
Doralice nu a mai îndrăznit să spună nimic. Rămăsese îngenuncheată dinaintea patului și un sentiment de umilință greu de îndurat o făcea să se simtă mizerabil. În camera de-alături se auzea gălăgie. Glasul zgomotos al generălesei se făcea auzit:
- Unde e? Unde zace? Aveți ceai fierbinte, e bine, femeie scumpă. Apoi generăleasa a apărut în ușa dormitorului, își pusese pălăria de paie peste scufia ei de noapte și pelerina de ploaie deasupra cămășii de noapte. Era roșie și gâfâia:
- Copile, copile, a strigat ea, ce fel de povești sunt astea! S-a mai auzit așa ceva! Ce mi-e dat să trăiesc. Unde-i ceaiul fierbinte, femeie scumpă?
Domnișoara Bork și Ernestine erau și ele prezente, încărcate cu pături și pelerine și pe urmă a început cu comenzile și du-te-vino și la intervale generăleasa admonesta:
- Asta e exagerarea de tip Buttlär, inima prostească Buttlär. Nu de la mine a moștenit asta. Dragă Köhne, dă-i un prosop, mai trebuie să-i uscăm părul. Și în vremea mea ne logodeam și ne îndrăgosteam și eram geloși, căci nici pe atunci bărbații nu erau buni de nimic, dar n-am murit din asta. Dar tineretul din ziua de azi, zici că-i beat!
Lolo abulică se lăsa tratată ca o păpușă. În cele din urmă s-a ridicat înfășurată în prosoape și pelerine, sprijinită de domnișoara Bork și de Ernestine.
- Acum du-te acasă, a poruncit generăleasa, dar încetișor ca să nu se trezească fiică-mea, e de-ajuns că începe mâine vorbăreala. Bagă copilul în pat, o sticlă fierbinte și ceai de valeriană, haideți, eu mai rămân aici o clipă. Dacă-mi dai voie, draga mea, s-a adresat ea Doralicei.
Astfel au dus-o pe Lolo.
- Vino, dragă Köhne, a spus generăleasa și a luat-o pe Doralice de braț conducând-o în salon, ia loc, ești albă ca o față de masă. O să mă așez și eu nițel, că-ți intră-n oase așa ceva. S-a așezat într-un fotoliu oftând și o vreme a căzut pe gânduri. Chipul lătăreț era acum palid și părea bătrân și chinuit.
- Nu! a reînceput ea, așa ceva n-am prevăzut. De obicei nu-s proastă, dar la așa ceva nu m-am așteptat. S-a cam terminat cu șederea noastră aici. Păcat! Pe tine, draga mea, te-am apărat mereu. Fiică-mea se comporta ca și cum ai fi un animal de pradă, dar eu te-am apărat. Na, bine, ai fugit de la contele dumitale vârstnic. Așa ceva nu se face, din cauza moralei, dar a fost o căsnicie tâmpită, așa că te-ai lăsat răpită de pictorul dumitale. Dar acum, draga mea, e destul, nu te poți lăsa iar și iar răpită. Doar nu-ți poți clădi viața pe așa ceva. Și pe urmă, micuța are logodnicul ăsta, nu i l-am ales eu, dar el i-a fost dat să fie și s-a îndrăgostit de el. Familia Buttlär se ocupă de asta cu toată seriozitatea. Așa că lasă-i-l ei. Generăleasa s-a oprit o clipă pentru a-și trage sufletul, Doralice ședea nemișcată și pe chipul ei palid se rostogoleau neîncetat lacrimi. Ești frumoasă ca o pictură, draga mea, a continuat generăleasa, dar la ce ajută? Încearcă la urma urmei să trăiești așa cum se cuvine cu pictorul dumitale, pare om bun. Să te lași răpită e ceva care trece repede. Pe mine, ce-i drept, nu m-a răpit nimeni, și nici nu mi s-a părut necesar, am fost mereu mulțumită cu Palikow al meu, dar judec și eu după ce văd în jur. Arta constă totuși în a trăi cu bărbatul care te-a răpit. Crede-mă se poate trăi foarte bine și fără să ai mereu în față figura unui bărbat. Și încă ceva. Dacă tânărul o să de-a fuga mâine la dumneata, fă-l să-și bage mințile-n cap. Dumitale l-ai făcut să-și piardă mințile și tot dumitale trebuie să i le bagi în cap. Așa, acum am să plec. Dumitale, draga mea, trebuie să dormi, altminteri o să te îmbolnăvești și nici asta nu ajută la nimic.
Generăleasa s-a ridicat, i-a mângâiat matern obrajii plânși ai Doralicei și a ieșit. Doralice a rămas pe locul ei și se uita cu ochii ei temători în gol. Și-a ridicat picioarele pe fotoliu, și-a îmbrățișat genunchii și s-a închis în sine. Ea era cea despre care vorbise bătrâna? Așa o vedea lumea? Așa era ea? Sila și teama urcau până la ea, ceva impur și urât părea că se lipește de ea, ceva care o deformează și o face fantomatică.
A intrat Agnes și a adus ceaiul:
- Trebuie să beți asta, a spus ea aspru. Doralice a ascultat-o, Agnes a stat alături privind cu atenție și a murmurat:
- Iacătă ce s-a întâmplat, și Hans e de vină. I-am spus doar ce tot fuge de aici. Trebuie să fii cu ochii în patru când ai pe una care a mai fugit odată. Na, dar asta cu ce drept ne ține nouă predici aicea. Ar trebui să-și țină mai din scurt don’ șoarele și don’șorii. Și acum e timpul să dormim.
Și a apucat-o pe Doralice de ambele brațe pentru a o ridica din fotoliu, a condus-o în dormitor, a dezbrăcat-o așa cum ai dezbrăca un copil, a ajutat-o să se vâre în pat și a înfofolit-o bine:
- Acum dormi, a zis ea, asta nu face rău niciodată și a stins lumina.

13

Când Doralice s-a sculat, a auzit vorbe în camera alăturată. De bună seamă Hans se întorsese din excursia lui nocturnă și Agnes îi povestea ceva în șoaptă, deoarece răsuna ca un piuit continuu. Doar arareori intervenea și glasul adânc al lui Hans. Asta a durat destul de mult, brusc conversația a fost întreruptă, s-a auzit o ușă și s-a făcut liniște. Afară era însorit și părea să bată vântul, căci năvodurile pe care Doralice le vedea atârnate la uscat se legănau încolo și-ncoace. Pe gard stăteau doi copii, băteau toba în scânduri cu picioarele lor goale și cântau cu glasuri stridente în vânt: „Găinușă, găinușă, cotcodac, cotcodac!” Doralice s-a îngropat în perne. Gândurile ei începuseră treaba dureroasă de a lega ziua trecută de cea care tocmai începea. Întâmplările de noapte veneau, se anunțau ca niște creditori care-și prezintă socotelile. Însă se anunța mai ales acea Doralice fantomatică, îngrozitoare de care lumea spunea că e ca un animal de pradă, care trăia din a se lăsa răpită și care a împins-o pe fată spre moarte. Pentru prima dată în viața ei Doralice își resimțea propria existența ca un chin.
Agnes a intrat și a adus ceaiul, Doralice să-l bea astăzi în pat. Agnes a rămas și a relatat că Hans s-a întors și că au prins mulți pești. Cei de la Bullenkruge i-au cerut paznicului de la plajă să aducă caii ca să care bagajele la gară. Da, a fost și tânărul domn de la Bullenkruge, dorea să vorbească cu stimata doamnă:
- Ce să-i spun dacă se întoarce? și-a încheiat Agnes relatarea și în ochii tulburi ai bătrânei s-au aprins flăcărui verzi ca în ochii câinilor răi. Sub aceste priviri, Doralice s-a înroșit și s-a exprimat cu inflexiuni chinuite și mânioase:
- Nu vreau să-l văd. Spune-i să plece la drum. Nu mai vreau să-l văd, niciodată.
- Se va face, a bombănit Agnes și a plecat.
După o vreme, pe când Doralice stătea în fața oglinzii și își pieptăna părul privindu-și chipul cu luare aminte ca și cum ar fi fost ceva nou pentru ea, în camera de-alături au răsunat voci. Agnes vorbea cu glas grav, răspicat și deslușit, așa cum obișnuia să citească Biblia în diminețile de duminică:
- Doamna zice că nu vrea să-l vadă pe domnul. Domnul să plece. Zice că nu vrea să vă mai vadă niciodată. Așa zice.
Glasul puțin miorlăit al lui Hilmar s-a făcut auzit și Agnes a început din nou:
- Doamna spune că nu vrea să-l vadă pe domnul, domnul să plece la drum. Spune că nu vrea să vă mai vadă, niciodată, așa zice.
Preț de o clipă s-a făcut liniște, apoi au zbârnâit pintenii, o ușă a fost trântită. Doralice s-a dus la fereastră, l-a văzut pe Hilmar coborând dunele. Era în uniformă. La început mergea cu greu, șovăielnic, cu capul puțin aplecat. Însă pe plajă mersul lui și-a recăpătat elanul simpatic și nonșalant. Soarele scotea scântei din pintenii, bumbii și șnururile uniformei, răspândea pe întreaga făptură luminițe sprințare. „O, nu!”, se gândea Doralice, „nu-s impresionată să văd așa ceva.”
Dar i-a venit în minte o îndepărtată amintire de copilărie, Doralice n-avea nicio vină, amintirea a venit ca visele care se ivesc fără implicarea noastră și ne înduioșează. O seară de primăvară în vechea grădină de acasă, micuța Doralice stă singură pe poteca prunduită, lată și privește tristă înspre cerul galben de la asfințit. Atunci a venit un alai de muzicanți ambulanți, bărbați cu cornuri și trompete. S-au postat în fața scărilor și au început să sufle, iar grădina tăcută s-a umplut numaidecât cu o exuberanță atât de dulce și haioasă, că Doralice voia să cânte și ea și să danseze pe poteca prunduită. Pe urmă Miss Plummers a apărut pe scări și a făcut semne muzicanților să nu cânte, distinsa doamnă are migrene. S-a înstăpânit liniștea, bărbați și-au strâns cornurile și trompetele și s-au îndepărtat, mergeau la vale în fața cerului galben sulfuros de la apus, iar razele asfințit sticleau în cornurile cele mari. Micuța Doralice stătea la gardul de fier și se uita după ei cu inima grea.
Doralice s-a întors nerăbdătoare de la fereastră și s-a îmbrăcat. Astăzi trebuia să se întâmple ceva grav și important, trebuia să îl întâlnească pe Hans. Circula neliniștită prin cameră, dar aici i se părea frig. Voia să se încălzească. A ieșit afară și s-a așezat pe banca unde familia Wardein obișnuia să stea seara. Acum ședea doar bătrâna Wardein, stătea la soare și contempla marea. S-a urnit puțin pentru a-i face loc Doralicei și a murmurat doar un „cald”. Stăteau astfel una lângă alta și Doralice aștepta. Nu făcea altceva decât să aștepte, întrucât există întâmplări care trebuie mai întâi să aibă loc ca să ne putem extinde gândirea.
Hans urca în fine pe drum. Mergea încet și arăta obosit frânt de parcă bătuse cale lungă. Când a trecut pe lângă bancă, a clătinat din cap:
- Bună dimineața, mamaie! Bună dimineața, Doralice! și a mers direct în casă. Doralice l-a urmat. În sufragerie s-a rezemat cu spatele de perete, și-a pus chiar și palmele pe perete de parcă ar fi dorit să le răcească. Hans s-a dus la ustensilele lui de pictat și se ocupa de pensoane. Un răstimp au tăcut amândoi, până când Doralice a izbucnit cu un geamăt:
- Dumnezeule, vorbește! Spune ceva.
Hans s-a întors spre ea, și-a vârât ambele mâini în buzunarele hainei zăbovind nițel adus de spate. Când ceva îl apăsa sau îl impresiona puternic, statura lui frumoasă căpăta uneori greutatea și neîndemânarea unui flăcău de la sat trudit de munca câmpului.
- Ce aș putea spune, a replicat el, ce drept aș avea? Dreptul pe care mi l-ai dăruit poți să mi-l iei și să-l dai altuia. Așa cum l-ai luat de la domnul bătrâior și mi l-ai dat mie, altceva nu-i. Noi țăranii ne pricepem la socotit.
Doralice și-a ridicat brațele punându-și mâinile împreunate pe cap:
- O faci pe-a dreptul, a izbucnit ea mânioasă, dar nu e cazul. Nu există nimeni altcineva. El a plecat, a plecat departe. El n-are niciun drept. N-am nevoie de nimeni care să îngenuncheze în fața mea, ea s-a întrerupt și lacrimile înmugurite îi făceau glasul nesigur și șoptit:
- La ce ajută asta? Ce să fac acuma?
Hans s-a răsucit și s-a uitat pe fereastră. Preț de o clipă liniștea s-a reînstăpânit pe cameră. Afară pe gard copiii continuau să cânte: „găinușă, găinușă, cotcodac, cotcodac!” în direcția vântului. Într-un sfârșit, el s-a întors, s-a dus încet la Doralice, a mângâiat-o ușor pe păr și a rostit:
- Ce ai putea face? Aici o să fie prea multă singurătate. Am putea merge un timp în liniște unul lângă altul. Nimeni nu-ți va face aici nimic. Și după aceea poate o să ne gândim iară la noi.
Doralice n-a dat niciun răspuns, stătea acolo amuțită și intimidată. Să meargă „în liniște” alături de acest bărbat tandru, puternic îi părea acum o ocrotire în fața fricii din sufletul ei. În frica de ea însăși și de ceilalți credea că ocrotirea îi este necesară.

14

Zilele de septembrie erau luminoase și adia un vânt întăritor dinspre nord-vest. Norii se învălătuceau în insule mari, albe și treceau iute pe cer, iar umbra lor verde-închisă alerga peste marea cenușiu-verde. La mal totul era într-o mișcare continuă, firele zdravene de iarbă tremurau pe dune, năvodurile agățate la uscat și peștii se legănau, iar rochiile și baticurile nevestelor de pescari fâlfâiau.
- După cum știți, mi-am luat rămas bun de la meseria mea, i-a spus consilierul intim Knospelius lui Hans în timp ce se plimbau alene pe plajă în contra vântului, am calculat destul și îmi pare că o să fiu pe deplin mulțumit dacă-mi umplu zilele luptându-mă cu vântul.
- Pe mine mă enervează vântul ăsta, a rostit Hans. Știți, pictez marea, o pictez toată ziulica, asta dacă n-o studiez. Pe vântul ăsta marea nu zăbovește deloc, la fiecare cinci minute are o altă față.
- Îmi închipui, a remarcat Knospelius. Bunica Wardein e mai plăcută, stă acolo ca o sfânta Anna sculptată-n lemn.
Hans, prins în gândurile sale, a adăugat grăbit:
- La urma urmei, e o poveste diavolească și cu marea astea, nu se lasă cuprinsă, nu reușesc să ajung la logica liniilor și mișcărilor sale, la chipul său mediu, stiți, asta pentru că la un portret trebuie să-mi construiesc un chip mediu al modelului, care să închidă în sine toate posibilitățile tuturor chipurilor de o clipă. Însă cu marea nu ajung la capăt și cu toate astea am studiat-o pe dinăuntru și pe dinafară. Înot ore întregi în ea, o străbat zi și noapte, îi dau târcoale la orice oră din zi. Într-adevăr, a devenit pentru mine un fel de manie.
- Da, da, a murmurat Knospelius și s-a uitat șiret la Hans dintr-o parte, deci asta e acum mania dumneavoastră. Na, bine, e comod să ai o manie. Nu mai e necesar să reflectezi la ce vrei să faci, trebuie pur și simplu s-o faci, de vrei ori de nu vrei. Seamănă cu o poziție guvernamentală, trebuie să fii la birou de vrei ori de nu vrei. Eu mi-am luat la revedere de la mania asta.
Au fost nevoiți să se oprească și să-și țină pălăriile pe care o rafală de vânt intenționa să le smulgă de pe cap. Pe urmă Knospelius a arătat în sus spre dune și a grăit:
- Mi se pare că soția dumneavoastră e deja acolo lângă șevalet și coase.
- Da, coase cămăși pentru copiii de pescari, a replicat Hans absent. Dar fața mare și palidă a lui Knospelius îl privea iscoditor și atent:
- Da, iată ceva nou.
- Da, ceva nou, a încuviințat Hans în treacăt. De altfel, mă duc și eu la treabă; la revedere, și a urcat dunele.
Knospelius rămăsese încă acolo, privea înspre Doralice și murmura:
- Da, iată ceva nou.
Doralice stătea și cosea. Îi făcea plăcere, căci arăta liniștitor, arăta de parcă totul era în ordine. Însă ea nu rezista multă vreme, marginea materialului îi tensiona degetele. Curând a azvârlit lucrul și s-a întins pe pătură pentru a se holba la nori. Îl auzea când și când pe Hans vorbind de pictura lui:
- Ce-i asta? a strigat el deodată, ceva nou-nouț.
- Ce? a întrebat Doralice.
- Foarte ciudat, zicea Hans, deodată pe fiecare val un mic nimb de sfânt. Arată de parcă fiecare creastă de val a fost trasată cu un creion de lumină.
- Da, se ivesc tot felul de posibilități, a opinat Doralice fără să se ridice.
- Foarte ciudat, a remarcat Hans, am văzut odată ceva asemănător, când păzeam oile, toate colinele mici au căpătat deodată aureola asta de sfânt.
Ah, se gândea Doralice, mai păzea și oile. În ultima vreme, Hans pomenea mereu satul și sângele de țăran și munca câmpului. Suna aproape ca un reproș la adresa ei, iar când Hans a adăugat:
- Da, pe pășunea de oi înveți multe, ea nu s-a putut abține să răspundă iritată:
- Nu-s eu vinovată că n-am stat cu oile.
Hans și-a luat de-ndată chipul lui formal, prietenos cu care obișnuia să o trateze în ultimul timp și a zis politicos:
- Desigur, nimeni nu-ți cere asta. Cu siguranță în relațiile tale ai învățat multe lucruri pline de importanță pe care nu le poți învăța pe pășunea de oi.
Doralice a oftat și s-a instaurat din nou una dintre tăcerile acelea lungi care acum domneau adesea între ei. Ea nu crezuse că doi oameni pot tăcea împreună atât de mult precum făceau ea și Hans. Dintr-odată Hans și-a azvârlit pensonul și a explicat că trebuie să observe mai îndeaproape această apariție, voia să iasă în larg. Apoi a fugit spre mare. Doralice a rămas liniștită, pe vântul ăsta n-o va lua cu el. Deci ăsta era mersul în liniște. La început Doralice a văzut asta ca o pace și siguranță. La urma urmei era cu totul părăsită într-o lume dușmănoasă și neliniștitoare, dar acum devenise un lucru alarmant. Când Hans stătea tăcut dinaintea șevaletului, Doralice știa prea bine că el vorbea lăuntric cu ea, că îi face reproșuri, că dragostea lui mândră și rănită se revărsa asupra ei cu toată locvacitatea fierbinte caracteristică lui Hans. Era atât de sigură de asta de parcă ar vedea un om care îți vorbește, doar că-i prea departe ca să îl poată auzi. Ea îi vorbea de asemenea neîncetat lui Hans în gânduri, se justifica, îl învinovățea, se umilea. Totuși va trebui cândva să vină și clipa în care amândoi vor fi prea plini de ceea ce au să-și spună unul altuia și se vor exprima și pe urmă va sosi ora marii destăinuiri, împăcarea. Așa ceva există, se găsește în toate cărțile, se vede pe toate scenele, va trebui să sosească. Aceasta era ocupația Doralicei în zilele lungi fără întâmplări: să aștepte această oră. De câte ori putea se afla lângă Hans pentru a nu irosi clipa potrivită, ciulea urechile la fiecare vorbă de-a lui dacă nu cumva reprezintă începutul destăinuirii. Știa exact ce va spune după aceea și simțea deja dinainte chinul și desfătarea sentimentului nesfârșit de puternic. Însă nerăbdarea o chinuia de asemenea și de ce n-ar face-o? Cât are să mai dureze? Nu mai putea să stea liniștită pe dune, dorea să coboare să stea în fața casei, să meargă pe plajă și să-și imagineze ce i-a spus Hans acolo în barcă.
Pe bancă soarele ardea. Bunica Wardein a dat din cap și s-a mișcat mai într-o parte când Doralice s-a așezat lângă ea. În fața lor, pe nisip, se agitau găinușe costelive și cotcodăceau mohorâte și devotate. Prin fereastra deschisă se auzea zăngănit de linguri, familia Wardein lua prânzul în tăcere. Prin coșurile celorlalte bordeie se ridica fumul și lumea tăcea și-n acele locuri. Cele mai multe căsuțe hălăduiau negre și liniștite, doar o dată s-a lăsat auzită o voce femeiască stridentă la familia Steege, când Steege a venit acasă băut. „Se bat”, spusese consilierul intim, „fiindcă sunt îndrăgostiți unul de altul”. Ei bine, se gândea Doralice, poate o fi un fel comod de a avea o destăinuire, numai Hans și ea nu înțelegeau asta. Doralice privea spre mare pentru a găsi barca lui Hans. Nu-i plăcea marea cu neîncetatul ei licărit adormitor. Era mereu acolo, se vedea de pretutindeni, se auzea pretutindeni, orișicine vorbea despre ea; pescarii taciturni atunci când vorbeau, vorbeau despre mare, Hans cel taciturn atunci când vorbea, vorbea despre mare. Pentru ea însă marea părea că emană o singurătate nesfârșită, apăsătoare. Și la vale pe plajă se perinda de colo-colo în pardesiul său cenușiu cu pălăria sa cenușie consilierul intim Knospelius asemeni unei stafii mărunte a singurătății. Toate astea erau fără bucurie, adormitoare și banale și cu toate aceastea, când Hans are să se întoarcă acasă, s-ar putea întâmpla, s-ar putea ca toate lucrurile să se schimbe, iar pentru Doralice în toată somnolența și banalitatea aceasta se ivea febra tainică a unei așteptări. La prânz, Hans s-a înapoiat acasă. La masă a vorbit iarăși despre mare, a vorbit despre pădurarul Zibbe care s-a pricopsit în picior cu o alice de la un braconier și de portretul bunicii Wardein care ar trebui trimis la galerie. Imediat ce a terminat de mâncat, s-a ridicat, a susținut că are multe de făcut, trebuia să bată în cuie cutia picturii și pe urmă voia să meargă la poștă cu un mandat.
- Ai vândut picturi? l-a întrebat Doralice. Da, vânduse picturi, afacerea mergea bine. În ușă s-a mai întors o dată și a adăugat:
- Dacă ai nevoie de ceva, nu trebuie decât să spui, mă ocup eu de restul. Apoi a ieșit.
Se ocupă el. Mereu drept și rezonabil, însă Doralice găsea că în această dreptate și rezonabilitate se află încă foarte departe de marile discuții pe care le aștepta cu atâta dor. Acum casa răsuna din nou de lovituri tari de ciocan. Hans părea să mânuiască ciocanul cu un adevărat entuziasm. Doralice credea că în loviturile acestea aude ceva asemeni mâniei și pasiunii, i se adresau, îi făceau reproșuri, păreau că îi dezvăluie ce se petrece în sufletul lui Hans, iar ea s-a simțit dezamăgită când s-a făcut deodată liniște și Hans a plecat. A luat romanul englezesc și o țigară și a hotărât să se odihnească, să se odihnească cu adevărat așa cum îi reușea odinioară la castel când suita de camere se liniștea, miresmele grădinii se revărsau fierbinți și dulci prin fereastră, iar ea se cuibărea în marele fotoliu Voltaire și zăbovea acolo fără gânduri și fără dorințe. Atunci nu era fericită, dar se simțea acasă. De ce oare nu mai avea acest sentiment? Poate când lucrurile se vor limpezi între ea și Hans, când Hans v-a spune ce are pe suflet, poate atunci o să se simtă din nou acasă. Nerăbdătoare a aruncat cartea și țigara și a fugit spre mare. Putea să se întâlnească cu Hans și mergând o munceau din nou gândurile la marea scenă a justificării, a umilinței, a împăcării; fără să-și dea seama, vorbea tare, se adresa valurilor, care albe și șuierătoare urcau pe plajă până la picioarele Doralicei. „Credeam că vrei să-mi iei de pe umeri o parte din responsabilitate, dar tu nu ai vrut decât să fii drept și înțelept. Am rămas singură cu necazul meu, și mai e și libertatea asta care sună îngrozitor a singurătate. Tot vorbind a ajuns la locul în care duna se apropia în unghi drept de mare, în spatele ei drumul o apuca în sus către sat și acolo, ascunsă de marginea dunei, Doralice a auzit o voce de bărbat care vorbea tare și plin de ardoare. Era glasul lui Hans. Doralice a rămas locului și a ascultat, dar el apăruse deja de după colț.
- O, tu ești, a zis Hans. Doralice s-a înroșit:
- Da, am vrut să te întâlnesc, a replicat ea, cu cine vorbeai adineaori?
Hans a dat din umeri:
- Cu nimeni, recitam din Homer doar așa pentru mine.
„Minte bineînțeles”, se gândea Doralice, avea impresia că știe prea bine ce și cui îi vorbise.
- Facem o plimbare? a întrebat ea. Au ocolit vârful de dună în sus pe drumul satului, au trecut pe lângă câmpurile de cartofi și secerături și au ajuns în fine pe căile aliniate ale plantației de pin. Hans vorbea iarăși despre culoare și lumină, susținea că pinii tineri se vor face violeți în lumina roșiatică a soarelui. Pe Doralice n-o interesau deloc aceste lucruri, își dorea un subiect de conversație în care să apară ea, ea și Hans. În ultimul timp amintirile lor comune de călătorie fusese expedientul cel mai bun.
- Îți amintești, întreba ea, englezoaica de la galeria Uffizi care avea pe nas două lornioane lipite unul de altul?
Da, Hans își amintea de ea, și urma el, n-a fost ziua în care am urcat la Fiesole și n-am stat pe treptele de cărămidă care duceau spre teatrul antic? Cred că a fost cel mai fierbinte lucru pe care am stat vreodată.
- O, nu, a spus Doralice, am stat pe ceva și mai fierbinte. Era la Padova pe gazonul din fața Capelei Arena, mâncam cireșe, iarba era fierbinte ca fierul de călcat, iar tu ai prins un fluture galben și ai pretins că aripile lui sunt fierbinți ca pâinea proaspătă.
Hans a râs, amintirea asta îl înveselea întotdeauna.
- Ah, da, și m-am străduit să-mi iau o față ca disperarea lui Giotto care se afla în biserică.
S-au înapoiat la asfințit și au așteptat întunericul la marginea dunelor într-un loc ferit. Hans tăcea și Doralice medita la tăcerea lui Hans. Pe urmă, s-a ivit în beznă la o înălțime nu prea mare punctul roșu al unei țigări aprinse, iar vocea gravă a lui Knospelius a pronunțat:
- Bună seara. Consilierul intim a luat loc lângă cei doi și a vorbit în felul său încet despre lucruri îndepărtate și liniștitoare. Vorbea despre bătrânii miniștrii care aveau tabieturi ridicole sau de o cafenea liniștită din Constantinopol unde a stat cu turci taciturni și a fumat, în timp ce prin ușa larg-deschisă priveau cu toții meditativ la pietrele funerare cu turban dintr-un mic cimitir turc. Sau vorbea despre un deșert pe de-a-ntregul roz și despre arabi care au cu toții chipuri spirituale, serioase și totuși sunt niște capete seci. Când lumina farului îndepărtat a început să se deslușească, s-au despărțit.
Cum vântul dinspre nord-vest împiedica expedițiile de pescuit, Hans a fost nevoit să rămână acasă, ședea la lumina lămpii alături de Doralice, ea se străduia să coase, el să citească.
- Nu vrei să citești cu voce tare? a întrebat Doralice.
- Cum să nu, dacă-ți face plăcere, a răspuns Hans politicos, dar e din Homer.
- Nu contează, a susținut Doralice.
Hans a citit descrierea grădinii lui Alcinou:

„Și tot se trece pară lângă pară
Măr lângă măr și strugur lângă strugur. Și o smochină lângă alta .”

El rostogolea versurile într-o cadență monotonă, în ritmul ascendent și descendent al valurilor care o legănau pe Doralice într-o tihnă delicioasă. Ea și-a azvârlit lucrul, s-a lăsat cu totul în fotoliu și a închis ochii. S-a trezit mai apoi, fiindcă Hans îi mângâia ușor părul.
- Copilițo, ești obosită, trebuie să te culci, a zis el. Vocea lui suna straniu de blândă și a zguduit-o atât de tare pe Doralice, că ochii i s-au umplut de lacrimi. Hans n-a sesizat nimic, a aprins lumânările, a stins lampa și i-a urat noapte bună.
Nopțile Doralicei erau neliniștite în ultima vreme. Rămânea îndelung trează și asculta toate sunetele care călătoreau prin casă, iar când ușa scârțâia, când auzea pași, își dădea seama că Hans iese pe mare. Acum pleca deseori noapte, dorea să studieze marea, însă Doralice știa prea bine că nici el nu reușește să doarmă și că suferă la rândul său, iar bucuria care survenea astfel o înfierbânta și o tulbura cu desăvârșire.

15

Dimineața, vântul din nord-vest s-a domolit, iar la amiază s-a potolit cu totul. Spre seară s-a stârnit un vânt ușor dinspre apus, care alunga încoace nori mari, albi.
Hans și Doralice se înapoiau de la plimbarea lor de seară și vedeau la orizont cum se clădesc niște munți de nori urieșești, de culoarea bronzului. Marea era ticsită de unde roșii și violete. Hans și Doralice s-au așezat la locul lor obișnuit de la dune și contemplau aprinderea și stingerea culorilor. Munții de nori multicolori au devenit treptat cenușii, pe uscat s-a făcut întuneric, iar marea nu mai semăna în sfârșit decât cu un amurg în mișcare. Pe cer atârna o bucată de lună albă și fără raze. Femeile stăteau în fața colibei pescarului Stibbe, curățau pești și cântau o melodie tărăgânată:

„Soare vrei să dormi-n mare
N ape negre-nvelitoare
Știucă, verde ofițere,
Dă-i cu grabă deșteptare
Raderi, raderi, raderidira”

Consilierul intim Knospelius a apărut și el ca de obicei, pirpiriu și cenușiu, cu țigara mare între buze.
- Bună seara, a zis el, deci o să avem furtună. Hans a protestat energic.
- Nu înainte de zorii zilei. Stibbe e sigur de asta, căci iese în larg și noaptea asta. Mă duc cu Steege; acolo în depărtare trebuie să fie un loc unde pe o asemenea vreme calcanii rămân așa de încremeniți că poți să-i scoți cu plasa din nisip ca pe cartofi.
- Așa, așa, a rostit Knospelius, prin urmare sete de fapte, sete de fapte. O vreme au tăcut și au ascultat cântarea jeluitoare a soțiilor de pescari:

„Soare vrei să dormi-n mare
N ape negre-nvelitoare”

- Melodia asta își face timp, a remarcat Doralice.
- Cine nu-ș face timp aici, a spus Knospelius. Îi plăcea să vorbească pe întuneric încet și îngândurat, să pronunțe cuvintele cu vocea sa gravă; dar aici timpul e, ca să spun așa, mai încet, zilele și orele și minutele sunt aici mai lungi. Cât de departe îmi pare că am fost trezit dis-de-dimineață de un imn al anabatistului meu care obișnuiește să cânte în fiecare dimineață în camera de-alături.
- Ah, da, a suspinat Doralice, aici totul se desfășoară încet, încet.
- De aceea suntem temeinici, stimată doamnă, a susținut Knospelius. În oraș, trăiam din experiențe retezate, din gânduri și istorisiri retezate, aici fiecare își spune povestea până la sfârșit, fiecare gândește până-n străfund.
- Și nu-i mai dă de capăt, i-a dat replica Hans.
- Se întâmplă și așa, a încuviințat Knospelius, vedeți pe cei doi îndrăgostiți care merg atât de liniștiți unul lângă altul în beznă; probabil că de-abia dacă schimbă vreo trei cuvinte toată seara; tocmai fiindcă au timp să se destăinuie. Ține de ritm. Conținutul unei povești de dragoste e mereu același, unii îl împart pe durata câtorva ani, alții trebuie să isprăvească în câteva zile. Ține de ritm, nimic altceva. Există un basm indian despre o insulă a fericiților; oamenilor de acolo le merge de minune, cum se întâmplă îndeobște pe asemenea insule; au tot ce și-ar putea dori. Specific pentru natura aceste insule frumoase este că copacii nasc fete, fete frumoase care înfloresc dimineața, iar seara se ofilesc și mor. Acum, îmi zic eu, dacă un insular culege într-o dimineață un rod atât de frumos are timp pentru povestea lui de dragoste până seara și eu totuși cred că această povestea de dragoste va fi la fel de îmbelșugată ca, de pildă, povestea de dragoste dintre fiul lui Zibbe și fiica lui Stibbe care de șapte ani deja se plimbă în fiecare seară pe plajă lipiți unul de altul. Și de aceea cei doi îndrăgostiți insulari nu vor avea sentimentul că sunt mânați de o grabă prea mare. Ține de ritm. Consilierul intim s-a oprit și a sorbit din țigară.
Atunci Doralice s-a plâns supărată de parcă se certa cu cineva:
- Ah, da, fetele vor înțelege numaidecât să-și concentreze toată dragostea într-o singură zi, dar bărbații înțeleg groaznic de greu. Dacă dimineața intervine ceva între ei, bietele fete vor muri fără ca bărbații să se destănuie.
Knospelius a chicotit, iar Hans a zis:
- Pesemne că pe insulele fericiților nu intervine niciodată nimic între îndrăgostiți.
- Dimpotrivă, dimpotrivă, l-a contrazis Knospelius, e inevitabil. Ce-i drept nu-s o autoritate în asemenea lucruri, de mine nu s-a îndrăgostit nimeni. Dar susțin însă că trebuie să fie o circumstanță de viață plină de responsabilitate. Prin urmare, cineva se îndrăgostește de mine, vede în mine idealul său și sunt în același timp depozitarul acestui Knospelius splendid, ideal, eu îl administrez. Aș avea sentimentul că cineva mi-a împrumutat o carte rară, neprețuită și trebuie să trăiesc mereu cu grija ca nu cumva să se întâmple ceva cu prețiosul volum. Totuși e posibil ca bărbații de pe insula fericiților să aibă mintea mai ageră, iar fetele să fie mai puțin însetate după destăinuiri. În cazul ăsta ar avea loc ceea ce poartă numele de procedură sumară.
Lumina farului se zărea deja în depărtare și Hans a grăbit plecarea spre casă, întrucât dorea să iasă în larg cu Steege. Acasă Agnes pregătise deja masa. Hans nu prea și-a lăsat timp să mănânce și a dat fuga în camera lui să-și schimbe hainele. Doralice stătea la fereastră și privea răsăritul lunii. A auzit când Hans a intrat din nou în cameră; s-a apropiat de ea, i-a apucat cei doi umeri cu mâinile:
- Înțeleg așa de greu? a întrebat el. A sunat blajin, aproape timid. Doralice și-a lăsat capul pe spate sprijinindu-l astfel de pieptul lui Hans. Inima îi bătea cu putere și ochii îi erau înfierbântați de lacrimi.
- Nu înțelegi nimic, a zis ea necăjită, nu vorbești nimic, nu spui nimic.
- Ah, copilițo, a răspuns Hans, cu vorbitul e așa o chestie că vorbești și sună dur și furios și urât și e nedrept și lipsit de delicatețe și cu toate acestea altceva doreai să spui.
- Se poate să fie dur, se poate să fie nedrept și lipsit de delicatețe, a exclamat Doralice cu pasiune, dar nu așa, dar nu așa! Din dreptatea și delicatețea asta se moare.
Hans s-a aplecat asupra ei și a sărutat-o apăsat pe buze.
- Bine, bine, mâine, a spus el cu tonul lui obișnuit, prietenos și energic, mâine o să ne spunem tot ce astăzi am strigat spre mare. Pentru azi, noapte bună.
Doralice a mai zăbovit multă vreme la fereastră, iar lacrimile care îi curgeau pe obraji îi făceau bine asemeni unei mângâieri consolatoare. În cele din urmă, a decis să meargă la culcare; se bucura de somn, era obosită de parcă lăsase în urmă o muncă grea, încununată cu succes.
Doralice s-a trezit la miezul nopții din pricina unui zgomot mare care răsuna împrejurul ei. Marea forfotea puternic de parcă casa se afla în mijlocul valurilor. În plus, părea că toate obiectele din cameră se mișcă, lucrurile de pe masa de toaletă clincăneau, bolul cu apă zdrăngănea încetișor, ușa zăngănea. Afară, însă, deasupra acoperișului, păreau să vâjâie prin aer obiecte grele, când și când se auzea un fluierat, un fluierat exaltat, batjocoritor de parcă un ștrengar își făcea de lucru prin văzduh. Sau se ivea un sunet tânguitor, strident și disperat, și deodată toate astea erau depășite de tropotul și pocnetul tunetului. Doralice a sărit din pat și a fugit spre fereastra sufrageriei. Noaptea era întunecată și părea îndesată cu tumult sălbatic, a scăpărat un fulger și pentru o clipă a dat pe față într-o lumină albastră marea straniu schimbată. Se ridicau acolo niște ziduri negre mari, ziduri care se clătinau și se prăbușeau și pretutinde pe ele se afla o zăpadă albastră. Doralicei îi era teamă, doar asta, niciun alt gând, decât teama aceasta care ne împinge să ne ascundem, să ne târâm, să strigăm după ajutor. Încăperea s-a luminat, Agnes se afla acolo, cu lampa în mână și ochii galbeni ai femeii o priveau încremeniți și supărați pe Doralice. În acea clipă Doralice a înțeles. „Hans” a murmurat ea.
- Da, să fii pe apă pe o asemenea vreme, a spus Agnes dojenitoare, s-a mai auzit așa ceva și cu bețivanul ăsta de Steege care-i prea puturos să-și îngrijească barca. Pe urmă, Agnes și-a găsit mult de lucru, dojenind cu voce joasă se perinda de colo-colo, a scos o pelerină, a înfășurat-o în ea pe Doralice, a presat-o să se așeze într-un fotoliu, a adus o pătură ca s-o acopere cu ea și după ce toate astea au fost făcute, s-a așezat și ea pe un scaun, împreunându-și mâinile în poală, privind încremenită și speriată spre lumina lampei și legănându-și ușurel trunchiul încolo și încoace. Câteodată murmura:
- Acuș tre’ să vină și tânărul ăsta smintit. De parcă n-am fi avut pește destul și încă cu alde Steege.
Doralice nu suporta să stea liniștită și să ciulească urechile, era teribil de chinuitor, simțea nevoia să facă ceva.
- Mă duc la familia Wardein, a rostit ea. Agnes a ridicat din umeri.
- Ce pot să facă ei? a replicat ea. Însă Doralice a ieșit din casă, s-a strecurat de-a lungul pereților ca să nu fie luată de furtună și a intrat în odaia familiei Wardein. Soția Wardein aprinsese o mică lampă și se perinda prin cameră într-o rochie scurtă, fixa obloanele, stingea ultima scânteie din vatră, muta obiectele zăngănitoare de pe marginea pervazului. Când a intrat Doralice, Wardeinița a privit-o calm și grav și s-a dedat din nou ocupației ei în tăcere. Doralice rămăsese fără suflare din pricina plimbării prin furtună și a pronunțat cu voce joasă:
- Ah, doamnă Wardein, vântul ăsta.
- Nu-i a bine, a răspuns nevasta lui Wardein, dar ce putem face?
Doralice s-a așezat pe un scaun și a așteptat ca femeia să mai spună ceva, ceva care să sune a consolare. Atunci din patul cel mare s-a făcut auzită vocea gravă a bărbatului:
- Nu le-am spus eu, dar s-au crezut mai deștepți ca alde Wardein. Na, Stibbe are o barcă nouă, mare, își face drum, dar pe Steege... na, l-a mai scăpat Dracul și alte dăți în ciurucul lui de barcă.
Glasul acesta aspru, care vorbea grosolan și știutor despre înfricoșarea de afară, îi făcea bine Doralicei. Copiii au început să plângă în pat, iar mama a trebuit să-i certe și să-i pocnească. Bunica s-a ridicat dintre perne și se holba pe fereastră de parcă ochii ei puteau să privească foarte departe în beznă.
- Vânt rău, vânt rău, șoptea ea. Doralice stătea încă acolo, nu se putea hotărî să plece. Odaia îngustă cu viața ei banală în mijlocul acelei înfricoșări de afară însemna un fel de ocrotire. Însă soția lui Wardein părea să-și fi terminat treaba, Doralice nu mai era bine primită. Și s-a întors înapoi în sufrageria unde Agnes stătea în fața lampei și-și legăna trunchiul de colo-colo.
Doralice s-a trântit zgribulită în fotoliu și s-a învelit în pături. Era chinuitor, îngrozitor și epuizant să asculți neîncetat sunetele învălmășite, aceste sunete pe care cu cât le asculta mai mult, cu atât deveneau mai răsunătoare, se preschimbau în făpturi fantomatice. Când hăuia ștrengarul batjocoritor vedea aivea o mică monstruozitate cu chipul galben plin de pistrui, cu părul roșu, în haine cenușii, mult prea largi, care prin văzduhul întunecat se prenumbla obraznic cu mâinile în buzunare. Sunetele tari, tânguitoare aparțineau unei femei masive cu părul lung și cenușiu. Ochii îi erau galbeni ca nisipul mării, gura se deschidea largă – ca o gaură neagră, imensă pe fața albă. Și în mijlocul acestei spaime și înfiorări, în întunericul și vuietul acesta se afla Hans, acolo trebuiau să-l caute gândirea și așteptarea ei. Doralice a zvâcnit de parcă dorea să se scuture de o povară de neîndurat. Și Agnes devenise neliniștită, începuse să fiarbă ceaiul pe spiertieră. Amândouă se interesau de acest lucru. Și pe urmă băutul ceaiului, iar apoi aprinderea unei țigarete le-a dat o scurtă clipă de uitare și de tihnă absolut necesară. Când gândurile Doralicei istovite de încordare au devenit neputincioase, s-au ivit imagini, figuri de vis colorate și mișcătoare. A zărit plaja galbenă de la razele soarelui, generăleasa în rochia ei albă de pichet se lupta cu vântul, Lolo, un fir subțire, roșu, se afla într-o mare albastră-verde, iar Hans venea prin soare direct spre Doralice „Frumos, foarte frumos”, spunea el în felul său cordial și energic, „m-ai așteptat, e frumos, foarte frumos.” Iar Doralice credea că totul va fi bine, simțise un fior de bucurie atât de puternic și de fierbinte, că a sărit din fotoliu c-o smucitură, iar chipul palid, ușor legănat al Agnesei a privit-o nedumerită. Nu, aceste figuri de vis erau viața, iar această cameră cu livida Agnese și noaptea întunecată și mugitoare de afară nu erau decât spaimele unui coșmar fără noimă. Iar ea s-a refugiat din nou printre figurile de vis, a trăit cu ele până când bucuria care o aduceau cu ele, a trezit-o din nou.
Se crăpa de ziuă șovăielnic și mohorât. Se lăsase o ploaie abundentă cu furtună; înfășura pământul și casa într-o pânză de păianjen colbăită și de nestrăpuns. Lumina avea mult de furcă. Asta să fie lumina zilei, se gândea Doralice, crepusculul acesta obositor și dureros, întrerupt de câte o sperietură bruscă atunci când conștiința vădită a așteptării chinuitoare și de neimaginat o copleșea, iar pe urmă se gândea că din pricina furtunii oamenii nu pot să facă atât de ușor focul în vatră. Au venit oameni, familia Wardein și familia Steege; se aflau în cameră și vorbeau tare unii cu alții. Soția lui Steege cu ochii roșii de plâns, cu părul nepieptănat, palidă și nedormită, plângea zgomotos:
- Vai, vai, vai și bolborosea de parcă avea febră. Firește, când duci toți banii la birt nu poți să cumperi barcă nou, de-abia dacă ești în stare s-o păstrezi pe cea veche. Dar niciodată n-a ascultat-o și pe ea. Numai ieri dimineață ce i-a spus că a avut un vis urât; a visat că Steege stătea în barcă și barca era plină ochi cu cod. Însă e de rău să visezi cod, e de bine dacă visezi calcani. Dar niciodată n-a ascultat-o și pe ea.
- Însă e de rău să visezi cod, e de bine dacă visezi calcani, a repetat prompt bunica Wardein, așa-i. După ce au plecat femeile, a venit consilierul intim; se ținea țeapăn și oficial, astfel că trăsăturile sale aveau ceva încrâncenat și deformat, de parcă îl durea fața. Afirma că Doralice se poate baza pe el, se va face tot ce e necesar. De-ndată ce se va putea, vor fi trimiși oameni în larg. A trimis un om călare până la far. Apoi a luat loc bătând darabana cu degetele pe genunchii săi, s-a forțat să găsească ceva de spus, ceva care să meargă la inimă, însă nu a dat de nimic. Așa că a n-a spus decât atât:
- Ar trebui să vă înfășurați într-o manta de piele, pe o așa vreme îngheți. După ce a mai stat un timp fără să sufle o vorbă, a plecat
Înspre seară, s-a răspândit zvonul că pescarul Stibbe s-a întors. Camera era din nou înțesată cu femei; soția lui Stibbe a povestit că bărbatul ei s-a despărțit iute de Steege, fiindcă vremea i-a dat de gândit. Însă furtuna tot l-a prins pe drum, se făcuse întuneric, că nu-și vedea nici mâna în beznă, și ce mai furtună! A fost totuși bine că a nimerit în golful din spatele farului și la urma urmei, - o barcă bună e totuși o barcă bună. Dacă nu ar fi avut barca cea nouă, cine știe ce s-ar fi ales din el. Nu știa nimic de Steege și Hans. Femeile vorbeau în același timp, soția lui Steege plângea din nou:
- Vai, vai, vai. În cele din urmă, Agnes le-a îndemnat să plece.
Soarele era la scăpătat, Doralice și Agnes stăteau față în față; Agnes se legăna ușurel și se jeluia încet; Doralice încerca să se refugieze cu gândurile într-un oarecare ungher de amintiri îndepărtate și liniștitoare; ori asculta golită de gânduri furtuna și marea. S-a lăsat noaptea, Agnes a condus-o pe Doralice la pat, iar Doralice s-a cufundat într-un somn greu; însă în somnul adânc se petrecea ceva care era greu de suportat, și astfel trezirea a devenit singurul refugiu. Doralice a deschis ochii. Odaia era luminată; la capătul patului, pe un scaun stătea Agnes înfășurată în pături; chipul mic și galben avea o căutătură ciudat de calmă, aproape fericită, liniile moi ale gurii fără dinți schițau un zâmbet reținut. Când Agnes a văzut că Doralice s-a trezit, a început să vorbească. Vorbea de parcă continua o poveste începută:
- Și odinioară, când ne pregăteam de nunta verișoarei Anne, ce-a mai făcut pramatia! Aveam o gâscă mare, frumoasă pe care am vârât-o-n cuptor și se rumenea. Între timp mai aveam multe altele de făcut și când ne-am gândit că gâsca trebuie să fie gata, am aruncat o privire, dar gâsca nu mai era acolo! Și ce țipete și căutări, dar ia gâsca de unde nu-i, ni se părea o minune. Mi-a părut mie o clipă că Hans și ăilalți tineri nu erau de văzut nicăieri, au dispărut ca evreul de Sfântul Mihail. Dar atunci nu m-am gândit eu la asta. De-abia la multă vreme după aceea Hans mi-a spus că afurisitul de ștrengar a furat gâsca din cuptor și a mâncat-o împreună cu ceilalți băieți în hambarul pentru fân. I-am promis că n-o să spun la nimeni și până azi nu am zis-o la nimeni. Dar așa ceva, să furi gâsca din cuptor și s-o mănânci!
Râsul Agnesei răsuna binefăcător și liniștitor în șuierăturile și gemetele vântului. – Noaptea furtuna se potolise. Ploaia a mai durat toată dimineața zilei următoare, a încetat de-abia după-amiază. Doralice a coborât la plajă, iute de parcă acolo o aștepta cineva, valurile araseră nisipul, piciorul ei se cufundau adânc în alge și iarbă de mare. Sub cerul gri-fier marea se întindea albă de spumă ca laptele fiert. Pescărușii erau foarte agitați, se năpusteau de colo-colo și se certau cu glasurile lor stridente și cicălitoare. Era sălbatic și îngrozitor, dar aici cel puțin puteai respira. Doralice a auzit în spatele ei pașii repezi ai unor picioare goale care fugeau pe alge. Era soția lui Steege care a ajuns-o din urmă și a rămas lângă ea. Aceasta vorbea și se plângea neîncetat:
- Nu, nu se mai întorc, așa spune și bunica Wardein. Acolo, departe trebuie să fie un loc din care n-au să se mai întoarcă. Acolo trebuie să fie spărturi și caverne sau cine știe ce care îi ține acolo. Nici Mathis Wardein n-a mai ieșit. Și în vreme ce ambele femei palide mergeau iute de-a lungul plajei, se uitau înspre mare cu ochii căscați, iscoditori și temători. Odată ce s-a înnoptat, doamna Steegina a fost nevoită să se întoarcă acasă la copiii ei. Doralice s-a hotărât cu greu să meargă acasă, forța de aici strivea gândurile, însă înăuntru o aștepta dorul, dezamăgirea fiecărei clipe când asculta iar și iar și i se părea că e musai să se audă vocea cunoscută, mersul cunoscut. Și iar și iar se făcea că o apucă o mână caldă, familiară și era nevoită să-și dea seama că mâna aceasta devenise rece și străină.
Agnes a adus mâncarea, a zăbovit privind cum mânca Doralice, și amândurora le curgeau lacrimile pe obraji. Seară târziu, a sosit însă iarăși consilierul intim luminat de servitorul său Klaus cu un felinar mare. Knospelius stătea în fața Doralice, nu prea știa ce să spună. Aici nu se cuvenea să povestească despre vechi ministri și cafenele turcești. Dar Doralice putea să se tânguiască și să plângă și asta îi făcea bine:
- Pe mâine, mi-a spus el, la plecare, vroia să-mi spună pe urmă totul, tot ceea ce mi-a tăinuit până atunci... iar acuma...
- Dumnezeule, a zis Knospelius și și-a ridicat sprâncenele, orice am spune, luăm totuși secretul cu noi în mormânt
- Ce secret? a întrebat Doralice, iar ochii i s-au făcut mari și rotunzi de uimire.
Knospelius și-a contractat iritat fața:
- Nimic, nimic, era doar o zicală, știți, când nu te pricepi prea bine ce să spui apelezi la o zicală. De altfel, a continuat el ezitant pentru că nu era deprins să consoleze și să trăiască o milă puternică, de altminteri, a adăugat el, nu vrem să aflăm nimic nou de la cei care ne sunt aproape, ei trebuie să confirme întodeauna ceea ce știm despre ei. Nu vrem să descoperim altceva decât ceea ce știam deja despre ei.
- Doream să știu dacă mă mai iubește ca înainte, a zis Doralice simplu. Consilierul intim nu a găsit niciun răspuns. Și-a lăsat capul pe spate și și-a închis ochii, chipul frumos și plin de lacrimi din fața lui îl zguduise prea puternic.
Din bucătărie răsuna glasul tunător, predicator al lui Klaus; îi citea Agnesei din Biblie.
La patru zile după furtună a sosit vestea că în satul din spatele farului a eșuat la mal o barcă. Steegina și-a pus rochia de duminică și s-a dus acolo însoțită de paznicul plajei. S-a întors târziu după-amiază și a anunțat că era barca ei, avariată tare și a vândut-o numaidecât unui pescar. Și-a șters lacrimile din colțul ochilor cu arătătorul, însă era liniștită și sobră. Cum era îmbrăcată în rochia ei bună, intenționa să meargă la învățător ca să bată clopotele pentru bărbatul ei și fiindcă mâine e duminică, învățătorul o să poată citi în biserică predica de înmormântare, căci pastorul plecase la oraș pentru o săptămână. Agnes a spus că o va însoți.
Dimineața duminicală era însorită și drumul de nisip care ducea spre biserică era animat de enoriași. Când Doralice și Agnes au pășit în mica biserică, au descoperit că toate băncile erau înțesate. După privirile compătimitoare care erau ațintite asupra lor și-au dat seama că erau așteptate, iar pe banca din față lângă Steegina și cei trei copii ai ei li se păstrase loc liber. Încăperea vopsită-n alb se scălda în soare, iar pictura altarului, Hristos și Petru plutind deasupra apei, cu vălurile ei verzi țipătoare, cu veșmintele lor roșii și galbene, contrasta puternic în sfințenia albă. Glasuri lărmuitoare, răgușite de femei au cântat o corală, iar pe urmă învățătorul a citit o predică, chipul său palid, umflat se schimonosea într-o figură tristă, avea o intonație cântătoare și monotonă. Femeile de pe toate băncile au început să suspine, Steegina și copii ei plângeau zgomotos, chiar și Agnes plângea. Cu toate astea, Doralice nu putea plânge și fiindcă simțea că femeile erau uluite din pricina asta și o priveau dezaprobator, și-a tras voalul pe față. Nu avea sentimentul că femeile aceaste cântătoare și suspinătoare și cuvintele pe care bărbatul acela urât le citea din amvon ar putea avea vreo legătură cu ea și cu durerea ei. Slujba se terminase, soțiile pescarilor mai stăteau încă împreună în curtea bisericii și vorbeau. Steegina era înconjurată de lume multă, i se oferea să participe la recolta de cartofi, însă Stibbina a cerut să o ajute la curățat peștii unde va primi câțiva pești. Steeginei părea să-i priască sprijinul general, iar când să dispară în căsuță cu cei trei copii ai ei prin ușa joasă, avea aproape o figură mulțumită. De aici înainte necazul ei a devenit o bază cu care să se descurce în viață. N-a mai rătăcit de atunci niciodată pe plajă.
Acum Doralice se plimba singură de-a lungul țărmului, umbla zilnic ore întregi, conținutul vieții ei acesta era. Vroia să-l servească pe Hans, vroia să fie cu el, vroia să-i fie fidelă. Acolo dorea de asemenea să-și resimtă adânc suferința, putea să țină doliul iubirii ei, putea să fie nefericită, căci, dacă nu putea asta, ce mai avea, ce mai era ea? Și pe urmă totul din jurul și dinlăuntrul ei era gol. Însă mai era ceva care o însoțea în plimbările ei. În timp ce mergea de-a lungul valurilor care ajungeau albe pe nisip până la ea gâdilând-o ușor, îi părea că marea vrea s-o convingă de ceva, împotriva căreia ea se opunea, se luau la ceartă, uneori atât de violent, încât ea rostea un „nu, nu” zgomotos înspre vuietul valurilor. Totuși această ceartă cu marea avea pentru ea o atracție îngrozitor de vie. La răstimpuri, se lepăda de toate astea, și se cufunda fără gânduri în contemplarea liniilor fine pe care apa le scrisese pe nisip, în privirea scoicilor galbene ca lămâia, albastre și roze care erau răspândite pe țărm ca niște floricele. Sau urmărea cu privirea valurile care se fugăreau unele pe altele fără să se ajungă vreodată. Septembrie înclina spre sfârșit și adusese zile însorite și călduroase, Doralice mergea mai departe de far, mergea până picioarele îi erau grele de oboseală. Pădurea cea mare înainta acolo până la marginea dunelor, trunchiuri roșiatice de pini cu coroane întunecate și încâlcite, printre ei se ivea ici și colo câte un mesteacăn sau plop, frunzișul deja îngălbenise a toamnă ca un aparataj auriu într-o imensă sală cu coloane. Stratul de mușchi era împestrițat de ciuperci de toamnă și merișoare, razele soarelui și umbrele crengilor de copaci își vedeau de jocul lor prostesc. E probabil o adevărată plăcere să te odihnești acolo, se gândea Doralice. A urcat și s-a întins pe un deal acoperit cu mușchi.
Putem să avem o foarte mare suferință, putem să fim foarte nefericiți și cu toate astea ele nu pot rezista în fața voluptății de a-ți întinde picioarele după o plimbare lungă și istovitoarea. Se uita în sus spre vârfurile pinilor, în înalt un șoim se învârtea după pradă strălucind metalic în albastrul cerului. Lângă ea se afla un plop și șuiera necontenit. Ce bine era aici, mai presus de orice așteptări. Doralicei i s-au închis ochii, ultimul lucru care l-a mai văzut cu pleoapele pe jumătate închise a fost săritura unei căprioare care cobora din deal. Animalele își ridicau cu precauție picioarele peste ferigile înalte. Mergeau până la marginea dunelor, se opreau în loc și priveau marea nemișcate.
Doralice dormea atât de dulce că atunci când s-a isprăvit somnul a rămăs acolo fără să se miște în speranța de a mai reține puțin din fericirea aceasta fără gânduri. Însă trezirea era ireversibilă, s-a ridicat în capul oaselor zăbovind să se gândească. Ce bine s-a simțit, cât de bine se mai simțea încă; ce era asta? Totuși trăia marea ei suferință și nefericire. Unde s-au dus? S-au pierdut? Nu, nu, așa ceva, nu. A sărit speriată în picioare și a alergat la vale către mare să-și regăsească acolo durerea.
Nopțile erau din nou luminate de lună. Knospelius și Doralice stăteau la locul obișnuit de pe dune, la picioarele lor dormea Karo, prepelicarul. Marea era liniștită până-n adâncuri, legăna ușor strălucirea lunii, doar când se izbeau, valurile mici și argintii sfârâiau în mod plăcut. În fața colibei lui Stibbe se curățau din nou peștii, iar femeile își cântau vechiul lor cântec tânguitor:

„Soare, vrei să dormi-n mare
N ape negre-nvelitoare
Știucă, verde ofițere,
Dă-i cu grabă deșteptare
Raderi, raderi, raderidira

Soare vrei să dormi în mare
Unde fătu’ meu s-a dus
Calcan’ brun, mică muiere,
Salutarea mea le-a dus.
Raderi, raderi raderira!”

- Karo doarme mult în ultima vreme, a spus consilierul intim, e prost dispus, marea nu-l interesează, de aceea vrea să viseze, vânează în somn, visele lui sunt verzi ori galbene ca porumbul.
- Da, a răspuns Doralice, până acum n-am știut cât de importante pot deveni visele.
Consilierul intim a tras o vreme din țigareta lui:
- Știu, știu, a reluat el, am avut și eu asemenea perioade, nu mai prețuiești deloc realitatea și visele devin deodată extrem de importante. În asemenea perioade trebuie să vii în întâmpinarea viselor; trebuie să cauți locuri benefice lor sau care să nu le stingherească. Există asemenea locuri, în sud, în Italia sau în insulele grecești. M-am gândit că dacă o să plecați...
- Unde să plec? l-a întrerupt Doralice pătimașă. Știți prea bine că singurul loc unde viața mea are un sens este aici.
- Desigur, desigur, a mormăit Knospelius, am spus doar dacă o să plecați. În cele din urmă, vine iarna, iar peisajul de aici nu mai e același; atunci se recomandă un golf liniștit din sud, albastru, însorit, unde aeru-i moale ca un puf de pudrat; viața atât de firească, încât nu-ți mai vine să te gândești dacă trebuie să trăiești sau nu. De fapt, nici nu mai gândești ori dacă gândești, îți compui trecutul, căci prezentul îl poți disprețui prea bine, dar din trecutul său fiecare vrea să scoată profit. Vreau să spun că dacă o să plecați de aici, ar trebui să mergem într-un asemenea golf liniștit.
- Noi? a întrebat Doralice.
- Da, am spus noi, a replicat Knospelius, căci aveți nevoie de cineva care să vă însoțească și să vă protejeze, sunt însoțitorul înnăscut, protectorul înnăscut, ca să zic așa, tutorele înnăscut, nu compromit pe nimeni, servitorul meu anabaptist mi-a zis odată: „Excelenței dumneavoastre îi e mai ușor să renunțe la lume, căci Dumnezeu va dat excelenței dumneavoastre o cruce-n plus de cărat. Knospelius a chicotit ca pentru sine. Așa o perioadă v-ar prinde bine, a continuat el, să așteptați liniștită ca viața să meargă înainte, căci pentru dumneavoastră va merge înainte. Vedeți undele de acolo, acum una dintre ele este în lumină, pe urmă cade înapoi în umbră... da, da... sunt camaradul înnăscut al golului de val. Când vă reveniți, puteți să mă dați deoparte, nu fac caz din asta, sunt obișnuit. Toată viața am fost dat deoparte. Dar e totuna. E totuna deoarece pentru mine conviețuirea cu dumneavoastră ar fi o experiență; n-ar avea cea mai mică însemnătate dacă v-aș face o declarație de dragoste; poți să ai o coloană curbată și totodată și sentimente, dar asta vă privește prea puțin. V-o spun ca să nu credeți că sunt o victimă, dimpotrivă – dar cum am spus, nu contează. Principalul este că așa e cel mai bine pentru dumneavoastră.
- Vă mulțumesc, a spus Doralice încet, dar acum nu pot să plec de aici.
- Firește, firește, a zis Knospelius vesel, avem timp, aici ne-am învățat să avem timp, să așteptăm, să așteptăm atunci liniștiți până când marea o să ne lase liberi.
Astfel s-a întâmplat că atunci când vântul de octombrie a alungat frunzele galbene ale mestecenilor de pe dealuri înspre mare, iar aurul palid al soarelui de octombrie s-a coborât peste valuri, straniul cuplu se perinda zi de zi de-a lungul plajei, femeia palidă, frumoasă cu voalul de doliu fâlfâind și micul domn gheboșat în pardesiul lung, cenușiu, urmat de prepelicarul său care căsca în direcția mării prost-dispus și plictisit. Toți trei așteptau ca marea să-i lase liberi.