În dimineață aceea, X, după mai bine de patruzeci și cinci de ani s-a născut pentru a două oară. Nu a fost nevoie mai întâi să moară pentru asta, ci doar să se cufunde într-un somn adânc și fără vise. Poate că băuse prea mult cu o seară înainte; poate îl epuizaseră orele de lucru peste program necesare pentru a încheia kilogramele de rapoarte lunare sau poate îl vizitase pentru două ore Z. Nu are nicio importanță. La trezire însă a constatat – fără nicio urmă de îndoială – că se transformase într-un gândac. Într-un gândac supradimensionat, cu o carapace neagră și plină de striații, cu o grămadă de piciorușe subțiri, transparente și acoperite de par, cu două antene flexibile și cu niște clești puternici. Rememorând acel moment, X ar fi putut spune că nici nu a fost surprins; se aștepta la o recompensă din partea destinului. Prea fusese uitat și nedreptățit. Merita. Tânjea atât de mult după o schimbare încât nu s-a mai uitat înapoi și a căutat încă din prima zi să exploreze limitele și oportunitățile noii sale condiții.

A depășit repede inconveniențele de ordin fizic cu răbdarea îndelung exersată în postul de inspector de ordin 2 în instituția Y unde lucra. În termenii științifici poate mai adecvați povestirii de față am putea spune că: s-a adaptat. Și-a zis: Nu-i chiar atât de greu să îți coordonezi mai multe seturi de picioare acoperite cu peri lungi și asprii, să îți întrebuințezi cele două antene lungi și să îți strecori carapacea chitinoasă prin încăperile joase ale apartamentului. Și a avut dreptate. După două zile era în stare să iasă din casă și să coboare până la parter în orele târzii ale nopții evitând vecinii cu prejudecăți, după patru zile reușise să ajungă până la gunoaiele din spatele măcelăriei, unde se vindea ieftin marfă alterată, iar după o săptămână s-a reîntors la serviciu. Cum era obișnuit să aibă grijă de el însuși și cum îl entuziasma noul început, zilele cât a stat acasă nu l-au demoralizat. Și-a explorat locuința până în cele mai ascunse unghere – acolo unde nu ajunsese să facă curățenie și unde și-a promis că nici nu va mai face vreodată de acum încolo; și-a exersat prizele cu cleștii și revenirea de pe spate pe burtă, lucru de altfel foarte importate pentru supraviețuirea lui viitoare.

De un singur lucru nu s-a preocupat deloc – fie a uitat, fie nu i-a păsat. Vocea. Specia de gândac din care făcea mai nou parte nu era înzestrată cu darul vorbirii. Și-a dat seama de lucrul asta foarte târziu: ajunsese în sfârșit la serviciu, trecuse de portar, de zeci de confrați pe sălile nesfârșite, întunecoase și umezi ale instituției, de colegul de birou și de suferință, de secretara nervoasă a directorului și s-a trezit în față directorului însuși fără să fi fost în stare să rostească un singur cuvânt. Noroc că putea percepe vibrațiile aerului cu noile antenele și a putut înțelege fără probleme perorația directorului despre eficiență și punctualitate. S-a mulțumit să dea din cap și asta a fost de ajuns pentru a-și liniști interlocutorul. Nimeni nu voia cu adevărat să comunice informal, fiecare voia doar să se facă auzit. În principiu, ca în orice instituție care se respectă – iar instituția Y era cu siguranță una dintre cele mai respectabile – comunicarea oficială se făcea doar pe hârtie. Iar aici mulțimea de picioare ce se puteau oricând converti în mâini s-a dovedit foarte repede de folos.

A avut o mică strângere de inimă – de ce să nu recunoască? – înainte să revină la serviciu în chip de gândac. Ce vor spune colegii? Cum mă vor primi? – s-a întrebat. Până în acea dimineață fatidică – sau binecuvântată – nu-l băgase nimeni în seamă, fiindcă se încăpățâna să facă opinie separată: nu fuma, nu mergea la chermeze cu alți colegi, nu comenta evenimentele politice sau sociale și în general stătea prea mult înțepenit la birou lucrând ore întregi fără oprire. S-a dovedit – spre marea lui bucurie – că după ce a devenit gândac lucrurile s-au schimbat, iar temerile sale au fost nejustificate. În sfârșit a fost și el observat. În primul rând de către colegul său, de către secretară și în final de către director. Apoi și de alții. Chiar și W – înainte să îi cedeze – a început să-l salute zilnic. Iar unii chiar au ajuns să îi strângă mâna – devenită un picior oarecare – învingându-și scârbă ancestrală pe care gângăniile le-o provoacă de obicei oamenilor.

Altă problema a fost lumina. Fiindcă făcea parte dintr-o specie fotofobă de gândăci lumina l-ar fi putut încurca, dar X nu avusese niciodată obiceiul nesănătos să iasă ziua, din casă. Nici măcar în timpul liber, la sfârșitul săptămânii. Trăia într-un imobil cu ferestrele zidite, instituția unde îndeplinea rolul de inspector era un vechi castel renovat, iar drumul dintre casă și serviciu traversa un cartier înghesuit fără grădini. Pe tot parcursul lunilor de toamnă și de iarnă cu zile scurte și ploioase, nu a mai văzut lumina curată a soarelui. Desigur, nici înainte nu o prea vedea, dar pe atunci, uneori, din adâncul canapelei în care obișnuia să lenevească, mai visa la insule tropicale. Acum iubea întunericul lăptos al dimineților și al amurgurilor ce îi înghițea trupul mare și lătăreț. Prin gangurile strâmte și întortocheate ale orașului – transformate, că orice locuri strâmte în latrină publică – se simțea în sfârșit acasă. Nimeni nu îi mai amenință existența lui de insectă.

Renunțări? Da, au fost și renunțări; renunțări necesare și lipsite de regrete. De pildă a fost nevoit să își arunce toate cărțile și caietele pe care făcea însemnări zilnice. Noua geografie a trupului său necesita un spațiu mai mare de manevră. Chiar dacă ar fi stat nemișcat pe burtă în mijlocul sufrageriei – nu mai zic de bucătărie! – printre ambalajele de mâncare, printre farfurii, tacâmuri și sticle și tot nu ar fi încăput din pricina inutilei biblioteci. A luat decizia facă vreun regret, deși a trebuie să sacrifice printre altele și câteva ediții princeps ale poeziilor lui Byron și Shelly, un exemplar al Anatomiei lui Gray, precum și jurnalul său destul de voluminos. Lemnul și hârtia au ajuns integral pe foc – în sobă – de-a lungul lunilor reci de toamnă și iarnă ce au urmat. A fost un sacrificiu, dar în cele din urmă trebuia să fie realist. Nu mai era om cu sânge cald, iar carapacea îi oferea doar protecție mecanică. Și pe de altă parte toate acele lucruri citite și scrise în anii din urmă nu îi aduseseră decât nefericire.

Din cele spuse până acum ne-am putea imagina că X a fost un personaj tragic. Adevărul este însă altul. Toate inconvenientele ce decurgeau din noul și bizarul statut de gândac aduceau cu ele și unele avantaje. De altfel, X le-a și pus la un moment dat pe o listă dintr-un normal reflex funcționăresc. Majoritatea lor țineau de calitatea vieții; mai degrabă de percepția ei, fiindcă în esență viață nu i se schimbase. Doar învelișul lui exterior suferise unele modificări. Nu are niciun rost să le trecem și noi în revistă, însă trebuie menționat că supraviețuirea lui în pântecele fetide ale orașului se datora în mare măsură incredibilei capacității de adaptare moștenite genetic – primul element trecut pe lista menționată mai sus. De când fabrica de mandropal fusese închisă, pe străzile cartierelor periferice se infiltrase o substanță verde, cleioasă și luminescentă. De obicei se prelingea pe canalele ce colectau apă pluvială, dar în cazul în care ploua abundent periculoasa substanță se revărsa pe trotuare. Iar în acel sfârșit de an a plouat și a nins foarte des. Primii morți au apărut odată cu prima ninsoare: la fiecare colț de stradă vedeai câte un necunoscut sau necunoscută prăbușită pe patul de zăpadă pe alocuri verde și strălucitor. Cu siguranță ar fi ajuns și el să cadă din picioare cu tegumentele arse și vărsându-și măruntaiele la un moment dat, dacă platoșa lui negricioasă nu l-ar fi protejat de substanțele radioactive. Mai mult chiar, a putut să consume alimentele contaminate și abandonate în stradă, iar după două-trei săptămâni de expunere continuă a devenit fosforescent. Cine nu îl cunoștea dinainte ar fi putut să-l confunde cu un licurici. Și cum un licurici este o insecta atrăgătoare, nici colegii și nici superiorii nu l-au mai ignorat și nu l-am mai ocolit începând cu acel moment.

Chiar și femeile s-au arătat tot mai interesate de persoana lui. Nu pentru că ar fi fost misterios sau arătos cum sunt actorii de cinema, ci tocmai pentru că devenise atât de dezagreabil și de comun – în termeni științifici numele lui era Blattodea Comunae. După ce W – o tânără ambițioasă și înzestrată cu sâni imenși – i-a căzut în brațe – sau între picioare –, X a uitat-o pe Z destul de repede. După Z nu a suferit sau mai degrabă a preferat să o uite și să o înlocuiască cu W înainte să înceapă să sufere. El nu a mai căutat-o, ea nu l-a mai căutat și astfel peste relația dezinteresată dintre ei din trecut – probabil condamnată încă de mult – a fost trasă o cortină de tăcere. Pe scena vieții lui a intrat W. Acest fapt nu a însemnat decât o evoluție – sau o revoluție – a viații sale sexuale. Ne vom opri cu acest subiect aici, fără a face alte speculații. Câtă vreme W a fost atât de satisfăcută de performanțele lui X, nu are rost să-i judecăm noi și să ne lăsăm imaginația să zburde spre la detalii macabre despre moduri de acuplare dintre gândaci și oameni.

Ce ar mai fi de adăugat? Pe plan profesional, X a atins nivelul maxim până la care era lăsat să avanseze un adevărat profesionist. I s-a oferit un birou îngust la subsol – ce minunat! – și i s-a permis să își treacă pe ușa numele: X – Inspector de ordin II. (Exista un singur inspector de ordin I și acela avea aproape 100 de ani). Deși nu se mai ocupa de dosare în mod direct, ci doar le verifica – și prin verificare înțeleg: cântărire – X nu avea niciun motiv să fie nemulțumit de slujba să. Nici nu putea să își dorească mai mult. Altă dată poate că ar fi avut ambiții ascendente, dar acum lungile zile de nemișcare – poate și datorate strâmtimii biroului – îl fericeau peste măsură. Cu colegii se întâlnea des la fumoar – se apucase și el de fumat, căci sistemul lui imunitar suporta foarte bine toxinele – și, din când în când, la petrecerile dansante ținute la vreunul dintre ei; șeful său direct – precum și secretara lui, descoperiseră în el un sprijin de nădejde: puteau urla la el și îl puteau umili în voie fără că el să facă altceva în afară de a caută colțuri unde să se ascundă. În aceste condiții premierea pentru merite deosebite bătea la ușa. Umbla chiar zvonul că numele lui era din ce în ce mai des pus pe listele speciale pentru premiere.

În concluzie ducea o viață perfectă de gândac, invidiată de alții: fie ei oameni sau gândaci. Toate acestea însă până într-o bună zi... Și poate că cel mai bine este să redăm toate întâmplările acelei zile, fiindcă nu vream să influențăm cititorul acestei dări de seamă cu propriile noastre păreri. X s-a trezit de dimineață mai târziu decât de obicei și fiindcă primăvară începuse, iar zilele se lungeau, a fost nevoit să alerge pe străzi pentru a nu fi surprins de lumina și căldura zorilor. Exact în momentul în care a tras după el ușa înaltă de lemn masiv acționată de un mecanism cu lanțuri, s-a strecurat totuși înăuntrul fostului castel și o rază de lumină ce a lins pardoseala prăfuită. Apoi ziua a fost mai agitată decât de obicei. A fost nevoit să refuze o serie de rapoarte fiindcă așa îi ordonase secretara șefului și a asistat la spectacolul penibil al debarcării unui angajat prea bătrân ce adormise la birou pe un pat de petiții nerezolvate. O serie de cincizeci de familii rămăseseră fără acoperiș deasupra capului că urmare a avizului său negativ, dar parcă tămbălăul făcut de bătrânul funcționar târât de picioare prin holurile murdare ar fi putut impresiona mai puternic orice om. X s-a gândit la toate astea și a continuat să-și facă datoria: a cântărit, a plimbat hărții, a fumat, s-a lăsat abuzat de către șef și de către secretara acestuia și apoi a cântărit din nou. La ora șase a pus penița jos, a lăsat țigară în scrumieră, a legat restul de documente cu sfoară și a părăsit instituția. Se înserase deja, însă aerul părea mai curat și mai tare decât de obicei și s-a trezit că pașii îl poartă pe alt drum – mai lung – spre casă. Poate că providența l-a adus în dreptul unei braserii minuscule, în interiorul căreia așezată la o masă pe Z; nu o mai văzuse de mult și i se părea mult mai frumoasă decât s-o amintea sau și-o închipuia el după ce uitase detaliile fizice. Acum era fardată; purta un deux-piece roșu; stătea picior peste picior și citea. Ultima dată când o văzuse stătea goală în mijlocul patului strângându-și la piept așternutul și plângea în timp ce el – gândac fiind – se îndrepta nepăsător spre baie. S-a oprit o secundă pentru a o cerceta cu atenție – și pentru a-și întipării în minte o altă imagine a ei –, însă, cum nu știa ce să îi spună și nici cu ce să îi spună, a pornit imediat mai departe. Gândurile l-au urmat și acasă și pentru că nu știa ce să facă pentru a le alunga, a ajuns să se plictisească îngrozitor și să adoarmă foarte greu.

Închipuiți-vă groază pe care a simțit-o a doua zi, când a constatat că redevenise om...