Cum se poate simți o paraplegică îndrăgostită iremediabil de un bărbat absolut integru? Pentru ea, de fapt, întreaga motivație existențială stă în ființa celuilalt. Lumea ei este lumea visului care face suportabilă realitatea așa de reală. Dragostea îți montează aripi. În loc de picioare. Te trezești mai dinamic, mai însuflețit decât mulți alții din jurul tău, „dotați” cu câte o pereche concretă de membre, dintre cele mai lumești, riscând să se confunde în ticurile și-n încălțările comune (aproape întotdeauna cu veleități de firmă), pe drumurile bătătorite de tălpile multiplicate năvălind în masă pe exact aceleași poteci, cu exact aceleași imbolduri, la intervale mai mult sau mai puțin regulate... Iubirea te face ABSOLUT BUN, ABSOLUT FRUMOS, ABSOLUT GENEROS, ABSOLUT FERICIT, ABSOLUT RELIGIOS, ABSOLUT NEMURITOR!! Uneori însă, visul doare [locotenentul ăsta, Hofmiller, este așa de sigur de sine, atât de puternic, atât de bogat în perspective!!] și te trezești ancorată în deznădejde maximă, gata oricând să i te substitui lui Iuda sau oricărui alt trădător de soi, deși, tot uneori, eziți... Și nu de teamă sau pentru că brusc ți-ai aminti cine ești, ci pentru că monstrul din tine, adică tu, cel adevărat, își cere drepturile. Și sunt multe. Nesfârșite în propria-ți deznădejde nerușinată. Handicapul tău este mai mult decât frustrant, este, de fapt, batjocura capitală pe care Dumnezeu, în nepăsarea și în grandomania lui așa de celeste, ți-a aruncat-o ca să-și satisfacă instinctele sadice! Îl și vezi cum rânjește împlinit, privindu-te ca pe un vierme, scuipându-ți în ochi: „De-asta te-am creat! Să te am la (înde)mână! Să te văd cum te perpelești ca un gândac neputincios în putrefacție și urdori, cum impori milă și, deși sunt Atotputernic, nu-ți ofer nimic! Doar îți prelungesc, poate încă un infinit, scârbavnica-ți răsuflare, ca să am la ce mă uita, să nu mă plictisesc, să-mi alimentez Atotputernicia!!” Vaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaai!! Blasfemia ta merge atât de departe încât ai vrea, nu să i te substitui lui Iuda, ci chiar să-l scoți din scenă! Cine spune că Iuda a fost un personaj negativ în regia divină nu se poate decât înșela!! Iuda a fost un pion esențial! Fără el NIMIC NU SE PUTEA PETRECE ÎN SENSUL ÎN CARE DUMNEZEU-TATÃL A DORIT SÃ SE PETREACÃ! Iată un exemplu de context în care degradarea umană absolută, abjecția, perversitatea, lașitatea, micimea strigătoare la toate cerurile este aservită magistral Ridicării / Înălțării! Cu alte cuvinte, scoțându-l pe Iuda din joc, discreditezi și zădărăști planurile Divinității: toți fiind buni (sau măcar acceptabili, suficient-de-puțin-răi / suficient-de-puțin-necredincioși, cât să permită Ziditorului să nu se supere prea mult și, implicit, Vieții să se desfășoare) în natura lor intrinsecă, ce nevoie ar mai fi de un Dumnezeu care să-Și dea Fiul, de un Altul (de fapt, Același) care să moară pe Cruce, de un al Treilea (tot... Același), care să-l mângâie pe om în momentele de răscruce și nu numai...?! De fapt, acest scenariu cu populație mundană 100% (aproximativ) bună în fondul ei lăuntric este unul fals, incapabil să conceapă, să nască și să întrețină o cosmogonie! Tocmai pentru că Reperul pe care se poate clădi Mântuirea este obligatoriu – după modelul Inițiatorului Vieții – unul absolut, circumscris mai exact unor valori moral-afective veritabile. O lume care ar continua să existe în absența unui iudă exercitându-și trădarea ar merge iremediabil spre pierzare: s-ar autoiluziona, s-ar autopreamări, ar suporta nevroze / necroze, ar ajunge să pută, ar păși scârțâind asemenea unui mecanism ruginit, s-ar autonega și autodizolva, pentru că ar fi o lume mediocră, inconsistentă..., în ultimă instanță fantomatică. Fatalmente, noi nu am conștientiza această stare decât în momentul în care am fi pe marginea prăpastiei, când deja „târziul” și-ar intra pe deplin în drepturi... Dumnezeu ne-a iubit însă prea mult ca să ne lase să ajungem în această situație-limită... El ne-a făcut părtași Lucidității. Altfel. Într-un mod superior: prin înțelepciunea actului în sine, dar și prin probarea – fără dreptul la recurs din partea taberei adverse – capacității afective desăvârșite a Ziditorului față de propria creație... Este, în același timp, un act de maximă Responsabilitate! Și care ar trebui să (ne) responsabilizeze! Dumnezeu trebuia să îl conceapă pe Iuda și să îl conceapă cât mai hidos cu putință, pentru ca acel contrast stabilit între cei doi poli „trădare – mântuire” să fie elocvent și evident pentru oricine... Pentru oricine era / este om. Aceasta pentru că noi, așa-zișii oamenii, avem niște tabieturi la care, se pare, nu putem renunța. Noi ne învelim păcatele de moarte în păcate... acceptabile. Eufemizăm. Pentru noi, a scuipa, a denigra, a urî, a se mânia, a preacurvi, a blasfemia etc. reprezintă experiențe nevinovate (măcar de-am și învăța câte ceva din toate!), jocuri puerile, pe care, din punctul nostru de vedere, Dumnezeu are „datoria sacră” de a le trece cu vederea, ca oricare alt părinte... Cât ne înșelăm!! Atunci Dumnezeu l-a luat pe Iuda și l-a făcut Protagonist. Ne-a arătat și noi a trebuit să vedem CUM SUNTEM ÎN REALITATE: mici-mici de tot, demni de tot disprețul și de toată neiertarea... Prin urmare, azi ar trebui să fim CU TOTUL ALTFEL!! DAR... SUNTEM?!.........................................................................................................

Stefan Zweig nu exprimase deloc explicit toate aceste gânduri prin personajul său feminin... Firea mirată, neliniștită și profund empatică a Soniei a mers însă mai departe... poate prea departe?! Încă nu avea habar ce-i aia „operă deschisă”, „în mișcare”, nici despre desăvârșirea creației în actul receptării [și niciun creator „primar” nu trebuie să se simtă frustrat că „altul” vine și trăiește / exprimă ceea ce poate lui nici nu i-a trecut prin cap / inimă...! Nu este, de altfel, decât ceva foarte firesc: cel dintâi va înțelege și va accepta când, rolurile fiind inversate, el însuși va trăi puțin altfel ceea ce altul a exprimat pornind de la o experiență subiectivă], intuiția a fost însă cea care a suplinit cultura propriu-zisă, inducându-i starea de meditație... Cât de bine a fost însă că, în cele din urmă, copleșit de emoția sentimentelor lui Edith [sic!], dar și implorat de tatăl acesteia [sic!!], Hofmiller a decis, nici mai mult, nici mai puțin decât să se logodească cu tânăra?! Asta pentru că, în mod cert, dumnealui face acest gest exclusiv din... milostenie, din acea barbară „nerăbdare a inimii”....
Într-un viitor din reveria meditativă a Soniei [pe care Zweig nu l-a luat în calcul, foarte probabil, din rațiuni de „neverosimil”!!], Edith se ridică din scaunul cu rotile. Au mulți copii. Mor doar de bătrânețe. Nici măcar de ea.............................................
Cândva, viața îi va pune Soniei în față o poveste aproximativ similară pe care ea însăși o va trăi, puțin spus, cu cea mai mare intensitate: cu disperare maximă, cu nădejde și iar deznădejde, cu scenarii mai mult sau mai puțin realiste, în sfârșit cu încredințarea absolută în mâinile Domnului, unicul gest absolut înțelept pe care Omul îl poate face, incomparabil cu nimic altceva.................................................................................

Steluța, Sebi, Șenilă vin în același șir indian de la vie... Pe banca verde din curtea ovală, se înserează liniștit... Tufa de trandafiri se răsfață în răcoarea cișmelei... Vrăbii se ceartă cochet... Cineva își aprinde o țigară... „... și... mai ai de învățat?” – se aude glasul blajin al bătrânei... „Încă puțin...” – răspunde Sonia pe jumătate vinovată... În după-amiaza aceea, locul criticii călinesciene (fără îndoială, subiect serios de bacalaureat, poate și de facultate!) fusese luat de „Sufletele zbuciumate” ale scriitorului austriac Stefan Zweig și de tema „dublei milostenii”, care atât de mult reușise să o tulbure pe fată...