Bătrâna are ochii albaștri-albaștri. Plini de lacrimi care nu se preling. Din când în când și-i șterge cu un colț iluzoriu al basmalei. Pe textilă nu se vede nimic. E mărunțică de tot. Un ghemotoc. Atunci când ochii i s-au oprit asupră-i, Sonia era chinuită de un gând livresc: „Nu! Nu face greșeala să pui mai întâi titlul și ulterior să concepi subiectul! Concepe, elaborează suficient de mult, astfel încât să poți opta mai apoi pentru titlul cel mai potrivit...”. Față de povara acestui gând, desaga atârnând neprietenoasă, în față și în spate, pe umerii deșelați ai bietei bătrâne în miniatură, cântărea fără doar și poate infinit mai greu... Bătrâna nu părea însă a se sinchisi. În orice caz, nu prea mult. Tenacitatea ei de moment trăda obișnuințele de o viață, resemnarea, acceptarea obidei ca pe un modus vivendi, era proba exemplară a acelei smerenii cu majusculă. Sonia a fost cuprinsă de un sentiment devastator de înduioșare. Bătrâna era o apariție mai mult decât stranie într-un 117 circulând prin inima capitalei... Se vedea clar că venea de la țară... Nu, nu era nicidecum o cerșetoare, așa cum au catalogat-o fără reținere și fără pic de rușine cele două „orășence” așezate „princiar” pe locurile din față, rezervate persoanelor cu... anumite probleme... Nu, nu era nici o „bagaboantă”,... nu era o boschetară [„Dacă-i dai ceva dă mâncare, ia să vezi,... primește??!! Nu, ăștia ca ea vrea bani, bani nimic al’ceva!!”], ci doar o bunicuță. Una taaaare bătrână. Taaaare singură. Taaaare necăjită... Care nu a replicat în absolut niciun fel!!! Doar căuta colțul acela iluzoriu, ca pe un acoperământ miraculos. De unde venea ea?! Ce făcuse?! Unde se ducea?! Îi era foame?! Poate, sete?! Sau, mai ales, teamă?! Avea să se întoarcă?! Era, totuși, cineva care o aștepta?! Care îi purta, fie și puțin, de grijă?! Exista, oare, un loc în care să nu fie o... intrusă?! Fusese, măcar cândva, altfel?! Bătrâna avea unghiile înnegrite de pământ și Sonia a văzut-o aplecată deaasupra răsadurilor, neobosită ajutând sămânța să zămislească... Fără îndoială că atingerea mâinilor ei te-ar fi putut răni, așa erau de uscate și de chinuite... Se așezase cuminte, aproape supusă, în fața celor două, de-abia dacă se vedea... Dar se așezase... inadecvat,... total... „necivilizat”, mai exact pe partea laterală a scaunului... Zdruncinătura autovehiculului o obligase foarte probabil să accepte poziția respectivă; așa bătrână și micuță cum era, supraîncărcată, fără îndoială că o altă mișcare bruscă ar fi prăvălit-o la pământ... Sau poate că nu a vrut să le deranjeze pe cele două „doamne”, de altfel, suficient de înaintate în vârstă cât să dispună de o minimă înțelepciune în atitudine, gesturi, vorbe, dar și suficient... de... fără probleme cât să... nu aibă acces propriu-zis la acele locuri rezervate... Dar cine stă să ia în calcul atâtea detalii complicate??!! E mult mai ușor, aproape la îndemână, să-ți folosești stridențele vocii, mai ales pe cele afective, ca să judeci, să faci pe grozavul, să dărâmi acolo unde prăbușirea este și așa atât de aproape... „Așază-te ca lumea, ce stai așa?? Să-mpiedică lumea dă tine!!” O făptură mică-mică se târăște cu o cruce mare-mare în cârcă, doar ca să le facă pe plac interlocutoarelor... Nu zice nimic. Absolut nimic. Execută. Nimeni nu pune mâna! Dacă „baba” are păduchi sau, cine știe, boli de piele..., ceva care se ia și de care nici mort nu mai poți scăpa?!! Ochii se umezesc tot mai mult. Nu picură lacrimi. Același colț iluzoriu acoperă cerul privirii... În dreptul Bisericii Sf. Nicolae, bătrânica se înclină și se închină... cu o evlavie cutremurătoare, departe de falsitatea oricărui gest și a oricărei simțiri ostentative și superficiale..., o evlavie pe care numai cel cu adevărat credincios, care și-a iubit necondiționat Dumnezeul, în mod constant și cu toată ființa, o poate avea... Lumina se răspândește din ochii albaștri spre cerul a ploaie... Se înseninează... „Da, ar putea fi Bunica mea!”, se trezeste Sonia gândind cu glas aproape tare... Într-o zi, poate, o să scrie despre ea... Iar titlul, desigur, îl va pune la… sfârșit, când va ști exact ceea ce a vrut, de fapt, să spună…


***

Septembrie: 14. Anul de grație: 2016. Mașina: 117. Arie: București. Temperatură: neobișnuit de ridicată pentru perioada în care... Lumea: așa cum ne-am obișnuit de la o vreme..., dar... Semne: „Rune, pretutindeni rune, / cine vă-nseamnă, cine vă pune? / Făpturile toate, știute și neștiute, / poart-o semnătură - cine s-o-nfrunte? / Crinii muntelui - subtlunari –/ și-o duc neajunsă pe creștet. / Subt ceruri mumele-o poartă pe frunte.”, DAR, OARE, „Cine (mai) are urechi de auzit...??”…

***

Apariția Bătrânei fusese pregătită de o alta, aproape la fel de stranie, mai exact „plină de înțeles”… Sonia se trezise față în față cu o fată care nu trebuie să fi avut mai mult de 20 de ani. Era blondă-blondă. Firavă-firavă. Cu ochi albaștri-albaștri. Și cu o bunătate nemăsurată în privire. Dintre toți (și nu erau deloc puțini!), a ales-o pe ea. Să o întrebe: „Cum pot să ajung la Piața Romană cu tramvaiul 16?”. Aceasta a fost însă doar o simplă secvență verbală. Un enunț mai mult decât banal. De suprafață. Sensurile se desfășurau însă Dincolo… Poate nu toți cred, dar când cineva îți spune din toată inima: „Drum bun!”, drumul tău nu poate fi decât astfel: BUN! Ziua aceea a fost pentru Sonia una binecuvântată: Dumnezeu a fost mai aproape ca oricând… iar zilele ca acestea nu se uită deloc așa de ușor…


***

… atunci când nu mai poate răspunde exteriorului – ca să fie în continuare –, Sonia își aranjează gândurile sub forma unor ♫, le permite cearcănelor să-i acapareze poetic ☼. Are o ♥ crestată în trei, ca o ♣. Vechea obsesie a ▲-lor echilaterale. O doare când trebuie să-și audă din nou glasul răsunând într-un ◊ perfect vid. Tace. Eul se destramă, devine asemenea unui ▓, la care ceilalți se zgâiesc. Nu pricep mai nimic. Face sforțări uriașe. Se ridică. Întoarce ▼-ul cu vârful în sus ▲, adică așa cum este firesc. Din beznă, se ivește un fel de ☻. Cristalul vocii umple ♦-ul. Pentru că nu s-a sfiit să creadă. Inima este din nou ♥!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!