Nu este deloc exclus ca neatenția – mai exact spus, temperamentul distrat al unui artist medieval-renascentist, altfel de toată buna-credință – s-o fi scăpat pe Sonia în agonia acestei postmodernități sucite, bipolare, aproape schizoidă, iluzorie până la fantomatic în inconsistența ei agresiv-ridicolă. Este ceea ce, într-un limbaj mai accesibil, desigur făcând supreme concesii etimologice și logice, ar putea fi desemnat în termenii unei nașteri. Una mai aparte. Certă este însă trezirea ei într-un fel de grămadă-gorgan (opțiunea de receptare / decodare vă aparține!), de unde i-a trebuit destul de mult timp să se adune, mai mult sau mai puțin cu sprijinul exteriorului. Păstrase, așa pentru orice eventualitate, o mostră din parfumul strict personal (o șiretenie de-a Evei?!, o fărâmă de memorie afectivă celebrându-l pe Narcis?!), undeva într-o adâncitură a epidermei în clavicula dreaptă, exact la jumătatea distanței dintre omoplat și stern (gurile-rele spun că acolo și-ar avea sediul feminitatea!). Când cazi sau, mai exact, atunci când ești scăpat (deși unii pot experimenta și un alt tip de sentiment, de pildă cel al trădării!), uiți însă – măcar pe moment – astfel de detalii vitale. Ceva / Cineva – probabil tot un fel de deus ex machina, unul generos, de fapt pe trei sferturi inconștient – îți livrează câteva indicii. Un pom verde. O nucă înainte de a ajunge la maturitate. Pasărea care vine și-și încearcă forțele imaginative. Vizitiul obosit, disponibil sine die s-o ia încă o dată din loc... Îi faci semn. Lui deus ăsta... Să tacă. Ce e mult nu e prea bun (= eficient). Te împiedică să aprofundezi. Or, Sonia este o analitică prin excelență. S-ar putea lua la întrecere chiar și cu visul Universului de a zămisli la nesfârșit un infinit în alt infinit și tot așa.......∞...∞...∞...∞...∞...∞............. Îți freci pleoapele ca de o amnezie grea. Înalți rugă. Inspiri din mireasma aceea și iată că aproape te poți considera, fie și parțial, aptă de a supraviețui în / la grămadă. Hiatul te împinge 2,73 cm când la stânga, când la dreapta, abuzând de capacitatea ta adaptivă. Numai că un hiat asumat înseamnă monitorizarea și reprimarea drastică a oricăror reacții nelalocul lor: înjurături, împușcături, strâmbături, plânsul de propria milă ș.a.m.dep. Așa că scuturi un picior, îl cauți pe celălalt, îți reformatezi coloana, întinzi un braț, cineva se vaită că a fost atins, ba nu... lovit în toată regula, iei puțin oxigen din porția comună, îl asimilezi după reguli personale, faci ochii roată și o zbughești într-un loc – crezi tu – cu densitate relativ mai modestă pe cap de postmodernist.
[Între noi fie vorba, nimeni nu știe ce va fi făcând artistul cu pricina în absența obiectului / subiectului inspirator?! Cum a arătat mimica sa în momentul „scăpării”?! Mai interesant ar fi însă de știut expresia chipului său dintr-un moment ulterior, „scăparea” nefiind foarte probabil conștientizată în clipa producerii sale (când visarea trebuie să fi făcut aceeași casă bună dintotdeauna cu mai-sus-numitul) ! Aș! Nu-i bai! Așa sunt toți artiștii! De o spontaneitate înduioșătoare! Și niște caraghioși! Extrem de simpatici! Au toate circumstanțele atenuante din lume! Și, totuși, iată-l! Puțin mai greoi decât de obicei, Artistul este într-un moment de reculegere, un gânditor de la Hamangia après la lettre, unul aclimatizat spațiului galo-celtic (o fi Jean Fouquet, Nicolas Fromet, acel Van Eykul din Avignon, o fi Jean Goujon...?! câte puțin din toți aceștia?!) și derulându-și monologul în absența variantei sale feminine, stilizate sau mai puțin. Șevaletul este fără îndoială iconostasul lui... Înțelegi asta după expresia perfect ascetică, plină de evlavie, ce-i sculptează interiorul... Nu-i de mirare că eterul este invadat de sunetele angelice ale harpei..., iar – în calitate de simplu muritor – nu te poți simți decât excedat de strălucirea sufletelor înaripate... Ca oricărui artist, sensibilitatea exagerată îi sporește capacitatea afectivă, acea inteligență a inimii, aprofundându-i în același timp și vulnerabilitatea... Artistul fără Model este însă un non-sens, mai ales unul care se simte trădat (neconștientizând... „scăparea”, în ultimă instanță... sua culpa!) și care cu greu ar putea concepe o eventuală reapropiere de... „model”, mai ales de unul așa de... feminin... la donna mobile... la piùma al vento... Refugiul său de moment, mai exact acea autoflagelare atât de necesară eliberării, este... VIDUL pânzei, acel spațiu neliniștitor complicându-se în angoasă și care, măcar uneori, poate constitui spațiul unor întâlniri cu totul și cu totul remarcabile......................].

De fapt, ce are ea în comun cu anti-cosmosul acesta?! Poate un hiat (ca un stigmat) primit la naștere, la acea naștere... originară? O genă comună cu toată această populație (g)organică?! O vină, mai exact un păcat comun? Poate un non-conformism care, uneori, mai și dă greș, făcând-o să deraieze de la calea cea dreaptă?! Fără îndoială că „fisura” există ea pe undeva, din moment ce dumnealui, Artistul a... TRE-BU-IT să o piardă pe aici..., unde perspectivele sunt cu totul altele decât cele impuse de regulile rigide, dar armonice ale pânzei, unde oamenii (sau ce-or fi ei mai exact?!) folosesc un limbaj pur denotativ, clișeizat într-un procent demn de luat în seamă și care de-abia de mai reușește să te facă să reacționezi minimal la insistența maximă... În consecință, nu are alternativă! Trebuie să supraviețuiască! Trebuie să se adapteze! Împrumutul culorii mediului nu se soldează musai cu acea contopire iremediabilă fatidică dacă ambientul respectiv este resimțit drept suficient de străin de către subiectul venit... puțin... din... afară..., un fel de extraterestru... Uneori, coabitarea pare a se produce fără prea mari tensiuni... Atunci, monotonia mimează un plictis ca de moarte și Sonia nu este deloc genul care să se complacă prea mult în astfel de simulacre existențiale... Într-un fel, ea este responsabilă de scoaterea în față a contradicțiilor, a incompatibilităților, a inadvertențelor... În arie postmodernistă, totul este un teren minat... Sonia sapă tunele în litere, ridică un fel de corturi, desenează și ajustează sentimente, face prognosticuri..., speră... E mai stranie de felul ei. Conștientizându-și individualitatea, nu este însă (o) complexată. Nici o vanitoasă. EA NU POATE FI DECÂT... EA atunci, când, de pildă, apropiindu-se momentul acela... livresc, trebuie să îndeplinească anumite tabieturi-ritualuri. Cum ar fi, de exemplu, contemplarea îndelungă în oglindă. Și mai exact, Sonia-asta nu se poate apuca de scris decât în momentul în care, îndelung contemplându-se în oglindă, este convinsă că este... frumoasă (o superficială reacție tipic feminină? un Narcis căutându-și sora? un moft? prea mult timp liber sau... ce?!). Frumoasă... în felul acela în care ea înțelege frumusețea. O frumusețe exterioară care nu există prin ea însăși, ci reflectă îndeaproape caligrafia aceea lăuntrică, echilibrul atât de necesar, înțelept, pentru a risca să scrii despre opusul său fără minimul risc de a te prăbuși tu însuți într-un virtual negativ pe care ai avut doar intenția de a-l descrie... Foarte probabil, frumusețea aceasta implică o anume imunizare la ravagiile clipei, imunizare venită din conștientizarea superioară a adevăratelor ierarhii.
Fără doar și poate, scrisul (sau un ANUME scris, să îl numim „scrisul cu majusculă”) provoacă trăiri similare celor generate de roller coaster. Asta pentru că îți propui să exiști (și) ALTFEL. Ai, de fapt, nevoie imperioasă (și) de ALTCEVA. Poate de o adrenalină sui-generis. Ai trecut niște probe, acum musai trebuie să te încumeți să accezi la un alt nivel ontologic [Altfel, ce ar fi Viața dincolo de aceste trepte?! O autonegare prin căderea în facil și în derizoriu]. SENTIMENTUL PAGINII ALBE este, de fapt, urcușul acela de la început al trenulețului, când mai mult ai impresia... nu că stai pe loc, ci că, pur și simplu, aluneci înapoi. Dar nu oricum! Ci într-o insecuritate maximă. Cineva te tot trage. Încercările tale de a rezista sunt absolut puerile. Suporți, între timp, mai multe sugrumări, inima împrăștie zgomote... Atunci te încordezi. Îți spui că așa este la început... În curând acomodarea îți va permite să-i fii recunoscător clipei în care ai decis să ieși din confort, din mediocritate. Te încredințezi „întâmplării bune”... Mai apoi, după ce ai urcat-coborât suficient de mult cât echipe de psihologi, psihiatri și de alți specialiști să se poată pronunța fără greș asupra (diz)abilităților tale psiho-comportamentale, în general (in)umane, ajungi într-un oarecare vârf, de fapt, la limita unei prăpăstii. S-ar putea să privești disperat la cei de jos, rămași impasibili în fața blancului paginii, spectatorii care așteaptă „produsul” fără să cunoască îndeaproape odiseea extenuantă... Este posibil să-i fericești, să-i invidiezi, să scrii mai multe testamente... În sfârșit, te hotărăști să-ți trăiești viața într-o fracțiune de secundă! Din fericire [?], timpul nu este prea generos pentru meditații... Când pagina părea a-și rezolva parțial nuditatea și Vârful prindea conturul unei certitudini [dar ce autor nu-și cere, la un moment dat, drepturile?!], vârtejul îți zdruncină toate resorturile și te trezești aruncat în gol, îți pierzi numele, explodezi în cosmos, mai apoi, ajungi într-un fel de subsol-infern al paginii ingrate! Unul și același cuvânt exprimă atâtea înțelesuri, atât de contradictorii! Totul vine cu „acel țipăt”... Oare, ce s-a putut întâmpla?! Cât de grave au fost erorile / inadvertențele tale astfel încât să...??!! Te simți agresat, abuzat, manipulat, marioneta unui zeu sadic satisfăcând [contracost sau gratuit?!] setea de senzațional sângeros a unui public care nu se mai satură odată... Dar înțelegi! Înțelegi că prima pasăre s-a eliberat!! Vezi concret rămășițele unei colivii, ecoul încuietorilor înainte de capitularea completă... Se instalează un vertij aparte, accentuat paradoxal de traiectoria perfect orizontală [posibilă incompatibilitate de repere și de perspective nou dobândite?!]. Următorul urcuș este parcă mai agresiv..., provocările sunt și mai obraznice, ca și cum pagina ar ști că tu musai trebuie să fi dobândit o imunitate aparte care să-ți permită confruntări aproape letale... Creștetul tău atinge ceva din abstractul viziunilor celeste, dai cap în cap cu Îngerul, te aprinzi la un pol... Iluminarea zămislește Povestea, renașterea în vecinătatea lui Dumnezeu! Te face să vrei să continui... cu orice preț... Dar Prăpastia se complică... De acolo din eter, cu otrava vie în faringe, râvnești la existența pur terestră, așa de banală, așa de certă,... Acolo glasul pornește cât se poate firesc, sunetele se organizează muzical și cuminte, nimic nu se dispersează... Și, iată, nimeni nu trebuie să formuleze explicații științifice, în orice caz nu prea savante pentru că vegetalele își schimbă brusc genele, devin carnivore, pământul forma, prea des oamenii sentimentele... Se întâmplă, pur și simplu! Și ce poate fi mai frumos decât această întâmplare...?! Sus-sus, în preaînalt, vidul nu este deloc unul static, ci cât se poate de dinamic... O zgâlțâială îți deplasează omoplații, ochii privesc preț de câteva secunde din vârful a ceva, pe care nu îl percepi deloc ca făcând parte din tine... Ca să prindă Sensul, cuvintele te clatină agresiv, fără menajamente, te întorc pe față și pe dos, dispun de orizontul tău, de oxigenul tău, de compoziția ta chimică, de cultura ta, de nervii tăi, de anatomia ta..., de... destinul tău! TREBUIE SÃ DAI TOTUL! Fără să te temi că nu ar mai rămâne decât foarte puțin din tine, din carnea ta, din sufletul tău... Acolo, sus-sus, e un fel de agonie... Acolo se face trecerea. Sau alunecarea înapoi. Ca orice moarte amânată, întoarcerea nu-ți poate fi decât păguboasă.. Așa că... DÃ TOTUL! Din nimic se va instaura totul! Scoți balastul din cuvinte, le aerisești, le descânți, umbli la ADN-ul lor, le pui kerosen... Devii una cu trenulețul, el este singurul tău reazem în vid, te ții de el..., te ții de cuvinte, faci corp comun... nu mai porți o rochie, cercei cu agate, ochelari de soare,... porți strigătele cuvintelor abdicând în Semnificație... Sfârșitul „cursei” echivalează acțiunii de umplere VERITABILÃ a unei pagini albe. Nu oricine se poate lăuda cu această etapă. Pentru că o pagină nu este deloc plină dacă este încărcată... concret, material, cu (pseudo)semne care nu au mai încăput altundeva sau care... Dacă te vei uita cu atenție, vei vedea cum vidul respiră monstruos de bolnav în toată această „încărcătură”... O pagină poate să aibă doar 4 fraze, 200 de cuvinte și poate fi cu adevărat plină... pentru că Semnificația cunoaște legi aparte de ieșire din latență... Numai atunci vei putea spune că nu ai făcut risipă de hărtie, dar mai ales de cuvinte, mai ales de timp...


***

[4 septembrie 2016, o după-amiază mai specială]

SoFia îi face semn cu mânuța. Tocmai ce a coborât din trenuleț..., mai exact din train coaster... Fetița este fericită. Exuberantă. De-abia așteaptă o nouă recidivă. Nu se satură niciodată! Nu se plânge niciodată! Nu îi este teamă... Vrea doar să experimenteze senzații noi. Merge hotărâtă și povestește. „Mami, acolo sus totul se schimbă... Eu nu credeam când tu îmi spuneai... Chiar există îngeri... Și Dumnezeu avea un obraz dintr-un nor de ciocolată albă, ochi strălucitori-strălucitori...Vorbea cu Pasărea... ” Sò-Ni-a o crede pe cuvânt... E doar septembrie și cum – în ultima vreme – vara își face de cap în plină toamnă, recidivele cu siguranță vor fi multe...