agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2016-10-02 | |
„Dunăre, Dunăre, / Drum fără pulbere, / Apă curgătoare, / Lumii-nșelătoare / [...]- Dunăre, Dunăre, / Apă neagră, tulbure, / Drum fără făgaș, / Inima-mi secași!...”... Câteodată, trăirile cele mai adânci vin cu o stare de plâns. Nu contează că, în acea clipă, tu ești cel mai fericit om. Că nu ai niciun motiv de a (te) plânge. Prea mare importanță nu are nici măcar starea aceea... comună de plâns... Asta pentru că „plânsul” despre care vorbesc eu acum este unul cu totul și cu totul special! El vine ca o revelație. El este o revelație! Și ca orice descoperire care ți se încredințează, această stare-sentiment urmează ineluctabil legi sui-generis, legile adâncului, ale profunzimii. Nu este exclus ca atunci să devii autorul unor enunțuri inspirate, să rostești vorbe de duh, să te simți posedat în sensul acela absolut pozitiv, să primești... adeziunea publicului, să fii fericit de împărtășire... Într-o astfel de situație nimic nu ți se mai pare fără sens, nici prea primejdios, nici insurmontabil... Nicio spaimă nu mai este aptă de a te priva de bucuria de a experimenta Darul Vieții!! Este, se înțelege, o stare de grație, pe care Divinitatea optează să o așeze, în cele din urmă, în preajma celui care a știut să înțeleagă, în timp util, dimensiunea înălțătoare, plină de Semnificație, a suferinței, a durerii, a neîmplinirilor și „nedreptăți(ri)lor” de moment...
Apa este un alt infinit... Un alt univers în care ești atât de aproape de lumea misterului pe care însă nu îl poți ghici decât – cel mult – parțial... Te complaci în taina aceasta așa cum renunți să descifrezi cerul în imensitatea sa; intuiești că o viață fără taine ar fi o invenție total neinteresantă, ridicolă și anostă, în ultimă instanță, un non-sens. Iar non-sensul ar institui automat destrămarea. Pentru că Dumnezeu ar trebui să conceapă (și, pentru a concepe, musai trebuie să exorcizezi într-un fel sau altul locul cu pricina!) alt mod de definire a Ființării, astfel încât copiii Săi să nu se plictisească niciodată..., să aibă necontenit motive de căutare... [Atunci,... înseamnă că... Dumnezeu care știe totul se plictisește de moarte?! Sau Iubirea Lui este atât de mare încât bucuriile / amărăciunile, speranțele / deznădejdile, motivațiile / non-sensurile... fiilor Săi devin în egală măsură și ale Lui?! Nu este deloc exclus! În același timp, îndelunga-Lui-răbdare ar putea explica / justifica muuulte! Prin urmare,... nu numai zidirea este „la dispoziția” Creatorului, ci Ziditorul Însuși experimentează în mod absolut necesar o relație sine qua non cu cea dintâi...]... Iar căutarea este – dacă știi să nu te îndoiești prea mult – un joc. Este Jocul prin excelență! Jocul numărul 1! Nu este deloc adevărat că jocul ia sfârșit odată cu ieșirea din copilărie! Numai că oamenii mari au câteodată angoase. Poate... prea des?! Orizontul jocului le este obturat de niște demoni lăuntrici, care-i înrobesc, privându-i de aptitudinea de a vizualiza spațiul ludicului, acel spațiu mai mult decât necesar pentru desăvârșirea condiției umane în vecinătatea transcendentului. A intra în Joc înseamnă însă a-ți asuma niște reguli (amintește-ți, Omule, de pildă, la „Am pierdut o batistuță”, trebuia musai să te așezi în cerc! Musai trebuia să ai la îndemână o puzderie de flori... Mai ales acea DISPONIBILITATE A JOCULUI, conferită, ce-i drept, din plin de vârsta paradisiacă!!), niște responsabilități și, ce este cel mai important, să nu trișezi, să-ți asumi acea regulă a fair-play-ului! De pildă, Șarpele a trișat! Și îngerul devenit Lucifer a trișat! Și Iuda a trișat! Și.... a trișat... Toți au omis că Dumnezeu este atoatevăzător, atoateînțelegător... În același timp, încercarea cu orice preț de a rupe misterul ar putea fi una dintre probele absolute ale prometeismului negativ, instaurat autarhic în detrimentul acelei smerenii salvifice. Conștientizezi și... te oprești... O crezi suverană, impasibilă, rece, impersonală, ascunsă, insidioasă, gata oricând și ea să trișeze.... Omule! Nu este deloc așa! Toate etichetele-astea și multe altele (căci ești maestru înrăit!) vin dintr-o superficialitate egoistă a celui care, din comoditate, din așa-zisa „lipsă de timp” (eternul... pretext!), din vanitate, dintr-un anume spirit (auto)nihilist, se abține să pătrundă dincolo de prima aparență. Mult prea singur, supărat pe el însuși, dezavuat..., „etichetează”, dă verdicte. Se răzbună – nici măcar copilărește – pe... natură! Nu, Dunărea nu este deloc așa! Ba dimpotrivă... Și, dacă ascunde și ascunde ceva, atunci ea sălășluiește sentimentele acelea, aparent ireconciliabile: tristeți și bucurii profunde, suișuri revigorante și coborâșuri abrupte, zile și nopți, întuneric și lumină, femininul și masculinul,... Ea a semnat contracte, continuă să o facă, uneori, poate, împotriva propriei vreri (și nu este deloc o oportunistă!), doar pentru a evita dezastrul cel mai mare dintre toate... Prin voia Domnului, ea a fost martorul cu majusculă... Apele ei s-au învolburat, s-au liniștit, iarăși au ieșit din matcă, s-au înstrăinat, au trăit surghiunuri, monologuri nesfârșite,... au purtat destine și la rându-le – când s-au simțit sleite – s-au lăsat purtate. Din adâncuri, sângele a izbucnit în peisajul exterior. Oamenii s-au oglindit. Și-au văzut chipul înroșit. Au fost aproape siguri că... e... de la... păstrăvi. De la petele lor purpurii în formă de X... Dezinvolți și tranșanți (poate, împotriva lor înșiși?!), și-au fixat o zi. Două. Trei. Un sfert din viață. O viață-ntreagă. Pentru vânătoare... Omule! Iată-i chipul! Mai mult feminin, așa de îngândurat și senin în același timp, acomodat eternei treceri..., supremul destin, suprema Cruce... Acest „zeu al fluviilor” (după toate probabilitățile, aceasta trebuie să fi fost semnificația termenului latinesc Danubius!) ascunde drumuri misterioase... Povești cu pirați și comori... Suspine ale domnițelor în șalvari cu fața acoperită de ferigea și sâni dezgoliți... Insule preistorice în formă de stea, mici gibraltare din vremea zeilor, pământ al măslinilor sălbatici..., azi scufundate... Cine șade mai strâmb, dar face un efort să judece / să simtă cât mai drept, nu are cum să nu-și amintească – în virtutea unei memorii ancestrale, universale – esențele tari ale tutunului din narghilea, strugurii și moșmoanele, dulcețurile de smochine și bijuteriile, locum-ul, acel rahat turcesc cu susan, geamiile cu miros de iasomie și smirnă, zahărul topit în petale de trandafir, cafeaua la nisip... Povestea sultanului Kaleh și a soției sale, Ada... O întreagă lume. Cu bucuriile sale. Cu dramele sale. Delicatese și străluciri. Credințe. Urcușuri. Căderi. Toate, în inima Dunării mărețe în generozitatea-i..., cândva... pe Ada-Kaleh... O noapte în port are fără îndoială șarmul ei. Psihologia ei filosofică. Întunericul devine fundal pentru amintire. Iar amintirea constituie o provocare subtilă la adresa propriilor capacități afective, în ultimă instanță, specific umane... Aici, în orașul G[i], port la Dunăre, într-o noapte de vară, mai ales cu puțin înainte de un examen capital cum este cel de bacalaureat, timpul trece cu totul altfel... pentru că, în realitate, nu mai trece... Mai exact, el nu mai este măsurabil... De fapt, care eternitate este măsurabilă?! Ca biată făptură, îți pierzi, de bunăvoie, spațiul temporal minuscul undeva în afara ta. Intri în aria atemporalității. Îți abandonezi frumos numele. Niciun resentiment! Nicio angoasă! Pe mal, clădirea portuară, cu o arhitectură evocând aspectul unui vapor, te îmbie să nu mai pleci... Vrea să-ți fie casă. Ea și întregul peisaj portuar... E lună nouă... Securea astrului aprofundează intimitatea, dorința de a te lăsa... găzduit... Și... te lași... Aici, cândva era o plajă, de unde sufletul putea contempla nestingherit nemărginirea... Chiar și în lipsa acestui „accesoriu”, în azi-ul acesta, dacă renunți la sărăcia interioară, poți improviza genial... Te concentrezi... Lași sufletul să se desfășoare... Aduci nisip, umbrele din papură, șezlonguri din lemn de cireș, suficiente căsuțe albe, țipătul răscolitor al pescărușului pe cale de a-și înțelege rătăcirea, câțiva vânzători ambulanți de porumb fiert și mere coapte..., poate și țiganca mereu veselă cu ghiocul ei multicolor: îi dai un bănuț pentru exotism, nu pentru că ai crede ceva din „divagațiile” ei... Tălpile goale fac nisipul încins să freamăte... Inima e o pasăre care de-abia mai încape în colivie... Mai multe zbateri... Strigătele cuiva cândva cunoscut... O răsucire și... înserarea vine ca o binecuvântare. Miroase sălciu... Vapoarele sosesc și pleacă necontenit... Mereu este cineva care așteaptă [... și poate că unul mai mult așteaptă,.. celălalt... mai mult se lasă... așteptat, dar chiar și așa...]. Așteptarea nu este o condamnare, în orice caz, nu este una dintre „acele condamnări”. Are, fără îndoială, rosturile sale. Nu putem avea în fiecare zi pom de Crăciun împodobit ca la carte și zăpadă la discreție. Nici Iubirea la picioare [Și apoi, în ce ne-ar putea transforma această uniformizare / uniformitate... patologică?!]. Ceea ce ne umanizează și ne divinizează în același timp este acea ancorare în așteptare, ca spațiu al manifestării încrederii... Aștepți pentru că tu chiar crezi cu toată ființa în ceva, ai, mai exact, un ideal... Încrederea este cea care îți furnizează resursele, ea este chezășie a capacităților tale expectatoare. De altfel, ‘așteptarea’ și ‘încrederea’ sunt mai mult decât intrinsec legate... Nu-i de mirare că există limbi, inclusiv moderne, în care unul și același cuvânt încorporează ambele accepții; de exemplu, iberoromanicii (spaniolii) recurg la esperar pentru a exprima atât ideea de „a spera”, cât și ideea de „a aștepta”.... Luminile navelor staționate aruncă săgeți în adâncuri... O întreagă lume se tulbură... Pacea vine prin încredințare... Puntea din lemn pare ceruită... Pescari nocturni își descurcă mrejele... Miroase a fum... a hamsie pe plită... Zgomotele se împrăștie... Pașii intră în încremenire... Farul veghează drumurile... Portul din orașul G[i] este vechi, primele mențiuni despre acesta datând din sec. al XVI-lea. A fost inițial punct strategic de apărare a mărfurilor și a granițelor, pe unde se exportau cerealele în Imperiul austro-ungar și în cel otoman. Ulterior, acesta s-a dezvoltat ca târg / bâlci și centru cultural. Inginerul care a proiectat podul de la Cernavodă și multe altele, anume Anghel Saligny, va proiecta, la sfârșitul sec. al XIX-lea, și portul de aici... Nu știe multă lume, dar este mai mult decât cert că portul G[i] a fost primul port de la noi prevăzut cu o cale ferată directă până în capitală. În a doua jumătate a aceluiași secol, cel care avea să scrie: „Colo Dunărea bătrână, liberă-ndrăzneață, mare, / C-un murmur rostogolește a ei valuri gânditoare / Ce mișcându-se-adormite merg în marea de amar; / Astfel miile de secoli cu vieți, gândiri o mie, / Adormite și bătrâne s-adâncesc în vecinicie / Și în urmă din izvoare timpi răcori și clari răsar. / Dar pe-arcade negre-nalte, ce molatec se-nmormântă / În a Dunării dulci valuri ce vuiesc și se frământă, / Trece-un pod, un gând de piatră repezit din arc în arc [...] (Memento mori) lucra ca hamal în acest port. L-a întâlnit... Iorgu Caragiale, care dădea reprezentații cu trupa sa în orașul G[i]. Având nevoie de un sufleor și intuiția spunându-i că băiatul în pantaloni de dril albaștri, cu un sacou scurt din material ordinar, fără cămașă, fără ciorapi, nu era oricine, l-a... angajat fără să pregete. După reprezentația la G[i] au plecat împreună spre București, unde Eminescu a fost angajat sufleor la Teatrul Național. Poetul va aminti de G[i] inclusiv în corespondența cu Veronica Micle, în 1881: „ ...am întârziat la G[i], la Costinescu, unde am scăpat o dată vaporul”.... Puțin mai târziu, din același port, la 16 mai 1876, se va îmbarca pe vasul Radetki poetul bulgar revoluționar Hristo Botev..., al cărui nume a fost eternizat inclusiv prin numele unor străzi ale Bucureștiului... Pe una dintre ele trece și venerabilul tramvai 16, mijloc de transport esențial într-o anumită perioadă existențială a Soniei... [era vremea aceea în care hiatul și gravitatea fuseseră complinite – deși cine spune că ar mai fi fost nevoie?! – cu aproximativ trei... tab-uri]... Dar Dunărea nu începe și nici nu sfârșește la G[i]... În calea sa, ea strânge ape și chipuri multe... Sonia simte mirosul Câlniștei de Acasă... Ultima dată a văzut moțul violet al unui mărăcine... din aceia pe care ea îi întâlnea în luncă în drum spre „femeia cu înghețată”... [Mama îi dădea 10 lei. Pentru cinci înghețate. Le mânca pe nerăsuflate. Două. Încă două. Ultima era cea mai bună. De fapt, nu se putea compara cu nimic altceva. Nu o durea niciodată gâtul. Durerile aveau să mai aștepte... Drumul prin luncă era o scurtătură de Acasă către acea destinație. Într-o vară a extenuat de-a dreptul o pereche de espadrile albe, mult prea delicate. Ca de balerină. Mărăcinii pătrundeau cu mare lejeritate. De departe ai fi zis că încălțările aveau un model alb cu roșu... Nimeni nu se sinchisea. În ierburi se ascundeau șopârle. Verzi, întruchipau argintul-viu. Sora văzuse chiar și un șarpe. Nu-i de mirare. În calea lor, undeva la stânga, natura instalase o baltă. Cu multă trestie și papură. Cu broaște, lipitori... Cu de toate. Florile maronii de papură erau irezistibile. Mai ales pentru o estetă desăvârșită ca Sonia. Așa că niciun pericol nu era suficient de mare ca să intri în baltă, cu picioarele goale,... după ele... De acolo se auzeau primăvara concerte nesfârșite de brotăcei. Tot primăvara, ghioceii de baltă alb-gălbui, cu margini vernil creponate, provocau simțurile] Era identic... La fel și ramura de salcie verde care trebuie să fi lunecat în Câlniște ca un prinos... Și apa l-a tot dus... Întâlnirea fusese, fără îndoială, programată cu mult timp înainte... Þepii dureau Dunărea. Salcia era amară-amară... Dar Dunărea curgea. Impasibilă și impersonală. În ochii unora / multora... În realitate, ea își desăvârșea lecția de fidelitate față de propriul destin... Fără să crâcnească... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate