Adoris si Kromia(37)


Ascuns sub masca sa de mare preot, Piratos avea toate motivele să nădăjduiască că în curând va fi răsplătit cu mult râvnita funcție de bazileu, de îndată ce perșii vor intra în cetate. După cum mergeau treburile, evenimentul nici nu putea să întârzie mult. Se și simțea stăpân al orașului, dispunând în voie de averile și de soarta muritorilor de rând.

Regele Agatos deveni și mai evlavios de când perșii reluară atacurile înverșunate iar apărarea cetății devenise mult mai anevoioasă. Venea des în templul său preferat să aducă jertfe zeilor implorând izbăvirea neamului său.

Piratos, simțind o oarecare schimbare în atitudinea regelui, nu se arătă prea mulțumit de asta. Ba mai mult, îl condamna și îl socotea un nestatornic. Îl ura în continuare cu aceeași înverșunare. Agatos era singura piedică în afirmarea sa definitivă. Dar, în curând, îl va învinge! Copilul sărac din munții Taurus va fi, în sfârșit, răzbunat!

Într-o zi, în timp ce-l urmărea pe Piratos făcându-și ritualul la o serbare închinată lui Zeus, regele Agatos își dadea seama că devenise întrucâtva nedrept cu Piratos pe care, altadata, dintr-o slăbiciune inexplicabilă, îl susținuse în postul său, post pe care, de altfel, îl merita. Și cât îl ridicase pe acest Piratos, cât de mult îi dorise un viitor strălucit! Ce s-a ales din toate acele vechi intenții?

Desigur, regle nu știa mai nimic despre ticăloșiile pe care Piratos le săvârșise în ultimul timp. Rememorând acele vremuri când îl susținuse, regele simți cum o lacrimă încearcă să-i picure din ochi, pe care însă și-o stăpâni la timp, dându-și seama că aceste gânduri vechi sunt nedemne. Totuși, gândi el, acest Piratos ar merita o mică reabilitare. De aceea, așteptând un răgaz în cursul ceremoniei, Agatos se apropie de Piratos, adresându-i-se direct:

- Ce crezi tu, Piratos? Ne va ajuta Zeus să apărăm cetatea?

Piratos, surprins de întrebarea neașteptată venită din partea regelui, reuși cu greu să-și stăpânească emoția și să-și reia înfățișarea cuvenită ca să-i răspundă:

- Nu suntem noi oamenii în măsură să înfrângem voința lui Zeus!

În sinea sa însă, Piratos, gândea: "Aha! Ai început să devii umil?! Tu care m-ai nesocotit, în trufia ta fără margini!"

Regele, căutând să-și adune gândurile, zise:

- Dacă vom învinge și dacă îmi voi putea continua zidirea templului cel mare, îți promit că te voi pune mare preot al acestuia!

Piratos rămase pur și simplu fără grai! Își aduse însă la timp aminte că trebuie să se prefacă bucuros de promisiunea regelui. Schiță un zâmbet pe buze ca să zică:

- Mulțumesc, mărinimosule rege! Zeii să-ți împlinească gândurile!

Regele plecă ceva mai consolat la sfârșitul ceremoniei. Pe Piratos însă îl năpădiră gânduri ciudate. Nu știa ce să creadă. Avea oare regele vreun temei oarecare, încercând să-l reabiliteze? Își schimbase oare el intențiile în privința Kromiei? Sau poate este numai o nouă toană a sa, căutând să pară generos din când în când?

Asemenea gânduri întunecate îl chinuiră până seara târziu, și nici noaptea n-a fost părăsit de ele. Chiar și atunci când, într-un târziu, reușise să adoarmă, visase ceva straniu. Se părea că un om bătrân venise din munți, căutându-l cu sfială la ușa templului. Era ca o fantomă, dar una blândă și omenoasă. Se trezi de-a binelea, zbuciumat. Se strădui să-și amintească visul, încercând să-și dea seama cine era fantoma cu chipul atât de cunoscut lui. Parcă era un bătrân în straiele unui om de la munte. Ce-i amintea acel chip? Cu cine semăna oare? Ah, da, dintr-odată își aminti! Era chipul bătrânului preot de la schitul din munții Taurus, cel care îl ocrotise și-l îndrumase atâția ani din copilăria sa! Aproape că îl uitase. Cum a fost posibil să nu se mai gândească la el atâția ani?

Chipul bătrânului începu să-i apară seară de seară, de îndată ce reușea să adoarmă. De la o vreme însă bătrânul, în loc să-i zâmbească părintește, se uita acum încruntat la el, cu sprâncenele răvășite și părând indignat. Privirea lui mânioasă părea a-l întreba de fiecare dată: "Ce ai făptuit, fiul meu Piratos?".

Se trezea speriat din somn, chinuit de friguri. Amintirile vechi și tulburi începeau să-i răscolească mintea. Revedea limpede toate treptele afirmării sale. Ce vise luminoase își făurise! Și cât era el de respectat, chiar și de către regele său!

Cum de ajunsese într-o stare atât de josnică, capabil să săvârșească fapte atât de reprobabile? Cum de încăpuse pe mâna unor ticăloși care-și ziceau "Amicii de la Răsărit" și care acum parcă îi râdeau în nas? Cum a uitat soarta miilor de săraci de partea cărora ar fi trebuit să fie el, slujitor al templelor și povățuitor al lor? Cum de-a cutezat să zădărnicească planurile regelui său care, se vede bine acum, sunt închinate proslăvirii zeilor și prestigiului poporului său? Și ce mândră era țara asta până nu demult!

Mintea lui care măcina gânduri ziua și noaptea începuse să scoată la iveală, una câte una, rătăcirile sale. Da, încet-încet, ajunsese să-și dea seama de începutul relelor pe care le acceptase în viața sa. Recunoștea că, mai presus de judecata minții sale și de farmecul său, a fost trufia din inima sa! Se credea în stare să săvârșească orice numai cu mintea și cu ambiția sa. Dar nu știuse să-și înfrâneze dorințele la timp, pentru a rezista ispitei de mărire cu orice chip!

E drept, poate că ar fi reușit să-și mențină cumpătul și spiritul cel drept de nu ar fi venit împrejurările în care, văzând-o pe frumoasa fiică a regelui și simțind încurajările promițătoare ale suveranului, începuse să râvnească la ceva ce nu i se cuvenea. N-a știut să se resemneze la timp și să înțeleagă că fata trebuia să aibă un alt viitor, mai presus de gândurile sale. Da, acum știe, atunci își pierduse judecata cea dreaptă și-și vânduse sufletul păgânilor!

Vedea acum clar că, de fapt, regele se purtase întotdeauna mărinimos cu el, chiar și atunci când își schimbase planurile cu privire la fiica sa. Agatos nu-i dorise nicicând răul. Piratos recunoștea că regele avea o inimă de aur, pe când inima sa era haină, ca de fiară. Ce putea dovedi mai mult acest fapt, decât noua promisiune a regelui de a-l face mare preot în noul său templu care nu mai avea mult ca să fie gata? Templul acela îi va aduce lui un mare renume, pe care el se străduise de atâta amar de vreme să-l aibă ca și cum i se cuvenea de drept!

- Sunt cel mai mare ticălos! Cum de am putut să-mi vând poporul, credința, idealurile?... Zeus, iartă-mă Zeus!...

Și se căia amarnic, zilnic, implorând cu pioșenie iertarea faptelor sale. Acum dorea din toată inima ca cetatea Atalya să reziste și țara să fie mântuită.

Deși se simțea atât de ticălos în câte înfăptuise, Piratos își ascundea căința. Părea stăpân pe sine atunci când oficia solemnele ceremonii. Numai când rămânea singur începea să rostească rugăciuni pline de smerenie, nădăjduind să obțină iertarea zeilor din Olimp și să-i fie iertate și uitate nenorocirile pe care le provocase poporului său.

Nu se putea spune că aceste rugăciuni aveau darul să-l liniștească, căci însuși Piratos cu greu își putea ierta păcatele. Ceea ce-i sporea și mai mult neliniștea era faptul că revedea în vis, tot mai des, chipul bătrânului preot din munții Taurus, mereu încruntat, pândindu-l parcă din spatele coloanelor templului.

Piratos se decise să renunțe la culmile gloriei spre care perșii și acei "Amici de la Răsărit" îl împingeau. Nu-l mai interesa nicio răsplată din partea lor. Vroia doar să ajungă să vadă orașul Atalya ieșit de sub asediu. După ce va fi văzut acest sfârșit luminos, avea de gând să renunțe la toate favorurile acestei lumi. Se va retrage în schitul cel pustiu din creștetul munților unde trăise în evlavie în copilăria sa. Acolo, în umilință și rugăciune până la sfârșitul zilelor sale, va rosti rugăciuni zeilor pentru iertarea cumplitelor sale rătăciri.

(va urma)