agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ a învăța să dialoghezi cu sine sau cum să faci o breșă într-un zid interior
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2016-10-07 | |
Îți iei tolba de cuvinte așa cum vânătorul săgețile... / Dai rugii la o parte... / Omori cu blândețe denotațiile. / Cuvintele nu vor deveni nicicând resentimentare. / Intuiesc ușor cât de necesară este o astfel de moarte / Pentru regăsirea sensurilor adevărate, ultime... / Până la... Semnificație...
*** 18, 43. Aproximativ 23°. În birou. În sufragerie. Eventual, într-o mansardă. Cu vedere la un lac. Albastru. Și la o roată. Albă, gigantescă... Doar 10 în plină stradă. Puiul de porumbel și-a luat în sfârșit zborul. În timp util. Nu ezită însă – melancolic sau doar pragmatic-interesat, dornic de supraviețuire –, să revină în balconul ce i-a găzduit creșterea, când încă era vară. E mult mai subțirel decât restul. Și cere întruna de mâncare. Nu ai cum să nu-l recunoști. Îi așezi în față tot ce ai la îndemână: biscuiți cu lapte Bucuria (românești 100%), 5 grame de pandișpan cu vișine, trei răsucele fărâmițate, un sfert de suberec turcesc, ba și o pieliță consistentă de pui fript (... neomițând să te îngrijorezi: în curând ai putea fi vinovata moral numărul 1 de pervertirea genetică a bietei păsări și, în loc de porumbei, la geam o să ți se zgâiască niște ulii niciodată sătui! Te consolezi când vezi că niciunul nu se atinge de pielițele cu pricina. Ar fi ca și cum le-ai cere să mănânce din zidul balconului, din varul peretelui, din sticla geamului... Își adâncesc ciocurile în praful biscuiților fărâmițați, se pare, preferații lor, urmându-și instinctul de păsări neprădătoare, purtătoare ale frunzei de măslin). Te adaptezi destul de greu. Ca de obicei. Þi se pare puțin straniu, puțin ridicol, puțin agresiv-angoasant felul în care se fac „trecerile”. Îți stăpânești însă orice reacție în văzul lumii. Oamenii vin. Unii se așază. Destul de aproape. („Dați-vă puțin mai încolo! Stați peste mine?! Am probleme cu tiroida! De-abia respir! Mă mai strânge și gândul ăla!”) Alții, mult prea departe. („Dar, ce, credeți, cumva, că am râie?! Sau vreo bombă?!”)... În sfârșit... important este ca niciunul să nu simtă vreo „neregularitate”, în orice caz nu una dintre acelea care i-ar determina să facă popasuri și incursiuni nesfârșite în jurul, mai ales în interiorul persoanei tale. Le zâmbești fiecăruia în parte și tuturor deodată. Alegi postura aceea ciclamen cu irizații galbene și parfum de iasomie neagră. Cu 3 vârfuri de deget îți aranjezi magistral coafura. Câțiva fotografi profesioniști se reped. Mimezi dezinteresul unei vedete. Te vor căuta și data viitoare. Cu certitudine. Alergi. Ai trecut testul. Poți să-ți vezi de ale tale. În laboratorul propriu, îți permiți mai multe defulări. De pildă, într-una din zilele-acestea, ai fost tentată să ieși în picioarele goale (nu, nu a aflat nimeni de intenția ta!!). În poiana din curte. Să-ți strigi fetița. Nestingherite, să vă stropiți. Să faceți plajă. Înconjurate de creme, loțiuni, evantaie, răcoritoare, hard-rock, blitz-uri, reviste mondene, zmeie care mai de care... Să vină și Kitty, da, să vină și el, cu blănița lui cu tot, cu zgarda-i multicoloră și mieunatul portocaliu! Și-apoi, pentru mâine îți pregătiseși (și... mâine era luni... și... început de săptămână și de... cine mai știe ce altceva... și..., mă rog, cine avea să observe asta?!): a) sandalele albe de vară absolută (o „vară indiană” sui-generis, deloc limitată la acel „Nord de l’Amérique”, deloc limitată la toamnă!); b) rochia din vâscoză pastelată; c) pălăria florentină din paille; d) brățara de gleznă cu mingiuțe din argint; e) refreshing aromatic deodorant-ul și f) ciorapii din..., nu, nu, fără ciorapi pe vremea asta!! Îți acoperiseși unghiile cu ojă albă-albă să intimidezi soarele sau doar să dea bine cu bronzul... Îți puseseși sticluța cu apă plată. Mai multe evantaie... 2 perechi de ochelari de soare și căștile, da, neapărat căștile... Vara nu mai era „un anotimp”. Devenise... Anotimpul! Sau cineva zgâriase discul (din greșeală?!, intenționat?!) și tu – irrémédiable fille du Soleil – repetai aproape mecanic, în virtutea unui reflex condiționat, acela al Anotimpului, scena din ziua precedentă, când, da, cu toată certitudinea, fusese / era... varăăăăăă!! Atunci, vara era o stare de spirit, l’état d’esprit par excellence!! Una care îți era intrinsecă [să fie, oare, de vină și acel 13 august când, reprimându-ți reținerile și comoditățile / tabieturile intrauterine, apăruseși, în sfârșit, pe lumea aceasta?!] și de care, în consecință, nu te puteai debarasa cu una, cu două! Junghiul din glezna stângă (mereu există câte un.... „junghi”!), acolo în dreptul curelei mult prea albe, punct ahilian prin definiție, a venit ca o electrocutare. Odată cu el, și trezirea. Aerul era rece-rece, străzile umede inundau irișii până la diplopie. Oameni chirciți cu capete-n jos purtau nesfârșite monologuri. Guguștiuci încercănați cobeau pe la geamuri. Un pisoi pricăjit implora găzduire... Ușile se încuiau pe dinăuntru. Fără excepție. Galbenul gutuilor scotea din orbite ochii ferestrelor devenite așteptare stingheră. Luna secera; însângera Părul, tot mai negru, de un negru complet artificial, se lipea de scalp. Nemiloasă, ploaia acră întindea, estetă desăvârșită a florilor de mucegai, vopseaua pe umeri nesiguri. Băltoacele se colorau instantaneu. Ziua se măsura în minute. Trăsăturile se înăspreau; înspăimântate, se împingeau îndărătul feței, tot cum orașul, izbit de fum și de necesara mișcare rotativă, aluneca aproape de bunăvoie într-un căuș, nu se știe cât de prietenos... Te-ai pomenit rotind nebunește un fel de buton... Ai ajuns la momentul acela. Acela „de dinainte de”. De a-l fi cunoscut pe. Pe (un) el. Pe sticlă... Cu o sticlă... Lângă o sticlă... Într-o sticlă. Corp comun (ai, desigur, o problemă serioasă cu prepozițiile,... asta dacă nu cumva interlocutorul tău, alunecos cum îl știi din fire, îți joacă feste?!). O senzație zigzagată îți dă târcoale. Oare, ți se face o electrocardiogramă?! Păstrezi și azi niște urme. Semnele lăsate de 7–8 cuvinte și de gesturile aferente, întrecându-se care mai de care să incrusteze autarhic zona aceea special concepută [de cine?!... de ce?!... când?!.. unde?!... cum?!.. pentru cât timp?! etc.] pentru a găzdui – cu sau fără propriul accept – rana cu majusculă. Amprentele de genul ăsta nu interesează însă organele legii (sau poate că nu acesta este verbul potrivit!). Cel mult, domnii de acolo ar putea arunca o privire. Să zicem, două... Ar fi total nedumeriți. Ar cere lămuriri: „Nu, nu.. nu văd... aproape... nimic, de fapt, ca să fiu mai exact, nu văd chiar nimic... Sunteți sigură că...?!” Tu ai da mecanic din cap. Deznădăjduită. Poate... resemnată?! Poate... imunizată?! Zdrangngngngngnîgînîgînîgîîîîîîîîîî...!!!!! (Cine ar fi crezut că timpul poate cădea mai zgomotos și mai ordinar decât orice alt obiect din metal sau din sticlă...?! Apropo,... știe cineva din ce este confecționat „timpul ăsta”?! Mă gândeam odată că... Dar lasă..., lasă pe data viitoare, mereu există o „dată viitoare”! Să nu plecați! Vă rooooog!) Parcă... venise... toamna...?! Sau a fost doar o (altă) poveste?! Una cu guguștiuci bolnăvicioși și peisaje baudelairiene?! Și multe, da, multe gutui... pervertite?! O imagine halucinatorie, un transfer de personalitate?! Dar junghiul, mai exact Junghiul care aproape că îi zdrobise glezna?! Asta sigur nu era o poveste! Efectele lui se puteau vedea cu ochiul liber: Sonia își schimbase – mai cu chiu, mai cu vai – garderoba și starea de spirit (își amintea perfect toate aceste „detalii”, doar ea le experimentase! Și nu în vis!). Fusese imperios necesar! Să se adapteze! Să-și asume – fără ca în sinele ei să se sape prea multe cratere – bruma și pâcla insistente, temperamentele / caracterele alunecoase și, mai ales, modul acela subtil în care trebuia să te strecori din interior în exterior, astfel încât să nu bați prea mult la ochi... Asta poate fi un soi de discreție, absolut necesară pentru a supraviețui și chiar a trăi... în toată regula! Cine o poate contrazice însă că sentimentul orange-ului pe care îl resimte acut în momentul acesta – deși „în momentul acesta” Sonia nu are nici măcar 18 ani (doar e născută în august!) – nu este la fel de REAL?! Și că timpul nu este, de fapt, deloc liniar, ci perfect... ciclic?! Iată.... iată... halatul portocaliu primit în dar de la Mamaaaaaaaaaaaaaaaaa! Și brățara cu pietre din... chihlimbar! Soarele de iunie, un soare atipic, înstăpânind absolut vara peste orașul G[i], desăvârșește „tabloul orange”. Miroase a zmeură. În grădina Steluței – băbuța cât o neghinuță – tufele de zmeură sunt la ele acasă... Acolo și cărțile își pot găsi sălaș mai dihai decât într-o bibliotecă... Întrebați-i pe Eminescu, pe Caragiale, pe Camil Petrescu, pe Nichita și pe muuuuuuuulți alții! Asta, desigur, dacă nu credeți... Nu se ceartă niciodată între ei... Este loc pentru toată lumea... Pe băncuța dintre tufe, spațiul devine instantaneu generos, timpul se dilată... Aici, preocupările nu degenerează niciodată în obsesii. Niciodată în patimi. Ele se desfășoară firesc și dau eului mimica aparte a celui încredințat... Tataaaaaaaaaaa va veni în curând cu irezistibilul Moskwicz roșu, aproape o raritate prin vecini și nu numai! Ea: 1) va îmbrăca rochia albă evazată cu buline mari multicolore; 2) își va pune opincuțele de balerină; 3) își va strânge părul într-o coadă împletită; 4) va culege un pahar-două de zmeură pentru Sora și 5) vor pleca... Acasăăăăăăăă!! Își va ascunde cât va putea emoțiile care mai-mai o omoară! Desigur, nu va putea să nu-i arate Tatei pachetul consistent de cărți reprezentând „Premiul I”, adjudecat și la finalul acestei ultime clase de liceu... [În curând încep examenele de bacalaureat!!!!!!!!!!!] Pe drum i se va face sete... Tata va opri la mânăstirea din comuna [O]... Acolo sunt bănci multe, mai ales liniște, de fapt, pace... Și iarba... iarba, oricât de mult ar crește, nu e niciodată năpădită de bălării... Un miracol... aproape! Apa e rece-rece, potecuțele... mărginite de straturi generoase de crăițe parfumate și de garofițe de grădină... O întreagă pădure de mierle... Te izbește tainic alura supraomenească a sfinților din vitralii... Vântul ușor acordând clopotele... Simți o nevoie imperioasă de a te ruga... Călătoria aceasta „către Acasă” nu ar trebui să sfârșească niciodată.... Niciodată............................. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate