agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2016-10-11 | | Adoris si Kromia(38) Presimțind sfârșitul apropiat al cetății, perșii nu-și mai riscau fără rost viața pe sub ziduri ci așteptau, cu răbdarea lor orientală, ca în interior lipsa de hrană și de alte materiale necesare să devină din ce în ce mai acută și să hotărască soarta bătăliei. În scurt timp, nu atât luptele de pe ziduri cât foamea îndrepta cetatea Atalya spre un sfârșit tragic. Din fericire, apă era suficientă, căci în cetate existau multe fântâni care erau permanent păzite pentru a nu fi otrăvite de iscoadele perșilor. În orașul asediat merindele se scumpiră atât de cumplit, încât cei săraci nu mai aveau cu ce-și cumpăra nici pâinea. Cei bogați însă țineau cu îndărătnicie la proviziile lor și nu erau doritori în niciun chip să le împartă cu alții. Cei flămânzi, nemaiputând îndura foamea, au încercat în mai multe rânduri să devasteze depozitele celor bogați, furând și făcându-și singuri rost de hrană. Despre faptul că în cetate existau iscoade și trădători s-au putut convinge cu toții atunci când paznicii unui hambar de grâu prinseseră trei inși în timp ce dădeau foc hambarului. Cei prinși erau doi lucrători de la noul templu și un oștean din cetate care părăsiseră credința în Zeus, adoptând credința zeităților răsăritene. Asemenea indivizi trădători puteau fi mulți - dispuși să-i ajute pe dușmani ca aceștia să pătrundă cât mai repede în cetate. După depistarea câtorva cazuri de trădători regele deveni și mai neliniștit și porunci să fie întărită paza tuturor depozitelor, pentru a nu pierde și puținul ce-a mai rămas. Dar mai porunci și ca cei presupuși a fi iscoadele perșilor să fie aruncați în temniță și chiar uciși de îndată. Spre nemulțumirea celor avuți, regele Agatos a hotărât ca toate proviziile care existau în cetate să fie adunate la un loc pentru a fi împărțite cu chibzuință. Se înțelege, sărăcimea primea cel mai puțin, doar atât cât să nu moară de foame. Dintre cei privilegiați făceau parte, în primul rând, luptătorii de pe ziduri și din port. În aceste zile de lipsuri mulți copii, femei și răniți se prăpădiră. Cei rămași în cetate se chinuiau îngrozitor să-și amâne foamea. Trecând pe lângă un chioșc pustiu Kromia văzu șezând pe o lespede de piatră doi copii: o fetiță de vreo șase ani, slăbuță, cu mânuțele firave și cu ochii mari care încerca să-și aline frățiorul mai mic ce scâncea nepotolit din cauza foamei. Scena o impresionă nespus de mult pe Kromia care lăsă la o parte alte treburi și veni degrabă lângă cei doi copii așezându-se alături de ei și încercând să înțeleagă mai bine care era cauza frământărilor lor. Copiii privind în ochii ei luminoși uitară pentru moment de foame. - De ce plânge băiețelul? întrebă Kromia cu blândețe. - Îi este foame! Nu știe să îndure! răspunse fetița cu vocea stinsă și răgușită. N-a mai mâncat nimic de alaltăieri!... - De alaltăieri? Ah, cerule! exclamă Kromia impresionată de cele auzite. Mângâindu-i, Kromia, încercă să-i liniștească: - Nu mai plângeți! Apoi îi veni o idee și zise: - Copii, stați aici cuminți un pic! Nu plecați!... Se ridică mlădioasă de lângă ei și se pierdu tainic în palat. Nu trecu mult și reapăru cu o tipsie de argint strălucitor pe care erau așezate mai multe feluri de bucate luate în grabă și aranjate de-a valma, unele peste altele: friptură de berbec, pâine, smochine, adică din cele ce se mai aflau la masă în casa regelui. Văzând așa minune copiii rămaseră fără grai, cu ochii mari scăpărând spre tipsia de argint și bucatele ispititoare de pe ea. - V-am adus ceva de mâncare, copii! Luați cu grijă și să nu scăpați bucate pe jos! îi povățui Kromia. Nici ea nu știa prea bine cum ar trebui hrăniți niște copii înfometați, căci aceștia nu așteptară deloc o nouă invitație și se repeziră spre bucate. Frățiorul cel mic se năpusti asupra bucății celei mari de pâine, punând stăpânire pe ea, dosind-o și mâncând cu înfrigurare și pe furiș din ea, fără să se gândească că surioarei îi era la fel de foame. - Nu fii rău! Dă-i și surioarei tale din pâine! Nu vezi ce flămândă e? încercă să mai repare situația Kromia. Băiețelul a înțeles despre ce era vorba însă abia după ce a mâncat lacom o bucată din pâine i-a dat din ce mai rămăsese și surioarei lui. Kromia veghea ca ei să mănânce îndeajuns și cu parte dreaptă. Se vedea însă, copiii nu mai fuseseră chemați demult pe la masă, căci nici nu mai știau să mulțumească pentru o astfel de binefacere. Kromia aștepta să audă mulțumiri de la acești copii săraci, dar a trebuit să rămână contrariată că ei nu au făcut asta... - Mda! Așa-i! Copii de săraci! La ce să te aștepți de la ei? își zise resemnată. Întrucâtva dezamăgită de purtarea lor privi spre bucatele care au mai rămas pe tipsie și zise totuși, cu generozitate: - Duceți părinților voștri bucatele care au mai rămas! Poate că și lor le e foame! Dar ochii fetiței se întunecară și coborând capul în piept, zise: - Nu. Nu putem duce bucatele tale... păstrează-le... - De ce nu puteți? întrebă Kromia contrariată. - Fiindcă nu mai avem părinți! răspunse băiețelul cu vocea lui firavă. - Da... așa e... nu mai avem părinți... recunoscu și fetița, cu lacrimi în ochi. - Cum? Nici mamă, nici tată? izbucni Kromia, consternată de cele auzite. - Mama a plecat la târg să cumpere smochine, răspunse grăbit micul frățior căruia îi apărură și lui lacrimi în ochi. - Nu! veni fetița cu precizări, părând că știe mai bine situația. Mama a murit! A fost bolnavă multă vreme. Nu aveam hrană, iar din puținul pe care-l aveam, mama ne dădea numai nouă. Nu oprea nimic pentru ea... - Și ne-a dat un ban! interveni iarăși băiețelul în vorbă. - Da! recunoscu și fetița. Înainte de a muri ne-a pus să scoatem o lădiță de sub pat din care ne-a arătat un ban mare, de argint și ni l-a dat zicând: "Þineți banul ăsta să vă cumpărați pâine după ce eu nu voi mai fi…". - Și unde-i banul acela? întrebă Kromia, profund impresionată de povestea asta. - Ni l-a furat un negustor! interveni din nou în vorbă băiețelul. - Nu! îl corectă iarăși fetița. Am dat banul unui negustor ca să cumpărăm o pâine. Negustorul a luat banul, ne-a dat pâinea și nu ne-a mai dat restul, zicând că atât costă pâinea. Așa am rămas fără banul mamei. - Nenorocitul! Îl vom pedepsi pe acel negustor dacă mă ajutați să-l aflăm! zise foarte indignată Kromia care, de fapt, nici nu prea cunoștea cât de scumpe ajunseseră bucatele în cetate. - Nu știm unde să-l găsim. A doua zi n-am mai văzut taraba acelui negustor, zise fetița. - Și tatăl vostru? dori să afle Kromia mai multe amănunte. - Tata s-a înecat în mare! o luă băiețelul pe dinainte cu explicațiile. Fetița însă aduse lămuriri suplimentare: - Tata a plecat pe o corabie, într-o noapte și nu s-a mai întors. Nu mai știm nimic de el. Mama zicea că a plecat pe furiș, fără să spună un cuvânt. A doua zi s-a auzit că multă lume a fugit pe mare, cu corăbiile. - Bieții de voi! îi mângâie Kromia văzându-i cât de nefericiți sunt. Îi cuprinse pe copii pe după umeri. Îi simți cuminți, tremurând de gustul protecției. Poate tocmai asta era dovada celei mai mari recunoștințe pentru bunătatea ei. Kromia înțelese că, mai presus de educație și de bunele maniere era soarta nefericită a acestor făpturi omenești mici și fără sprijin, fără hrană și poate fără adăpost. Îi mângâie într-una, ca o mamă. Dar, la un moment dat, își aduse aminte că trebuia să se-ntoarcă în palat unde era așteptată. Mângâind pe creștet pe cei doi copii, le zise: - Mergeți acasă și mâine să veniți din nou aici. Am să vă mai aduc ceva bun! - Noi... noi nu avem casă... răspunse fetița, cu teamă parcă să n-o supere pe prea frumoasa lor protectoare. - Cum? Nici casă n-aveți? Dar părinții unde au locuit până acum? exclamă Kromia în culmea nedumeririi. - Am avut și noi casă, dar acum n-o mai avem, zise fetița cu tristețe în glas. Au venit niște refugiați dintr-un sat pe care părinții i-a adăpostit în căsuța noastră. Însă, după ce-a fugit tata și după ce mama a murit, am fost alungați din casă de oamenii aceia răi... - Ah! Ticăloșii!... Vă promit că oamenii aceia la fel și negustorul acela, vor fi crunt pedepsiți! Ar merita să fie spânzurați pentru faptele lor! rosti Kromia indignată. Se ridică în grabă pentru a pleca. Văzând însă copiii pe care îi lăsa singuri și triști, Kromia îi luă de mână și le zise: - Haideți cu mine! Am să vă găsesc un adăpost! Ajungând la palat, Kromia intră cu cei doi copii pe o ușă lăturalnică, îi conduse într-o cameră mică, dar înaltă și împodobită toată cu aur, covoare de preț, tapete și perne de puf. Puse degetul la buze și zise copiilor în șoaptă: - Rămâneți cuminți în camera asta! Am să mai vin să văd ce faceți, da? Apoi alergă grăbită pe culoar căutând-o pe mama ei. Îmbujorată la față, când o găsi, îi zise: - Mamă, vreau să-ți spun o taină! Am poftit în palat doi musafiri neobișnuiți, doi copii nenorociți, fără părinți, lihniți de foame și fără adăpost. Vino cu mine să ți-i arăt chiar acum! Regina, luată prin surprindere de fiica ei, nu avu încotro și a trebuit să o urmeze. Kromia deschise ușa camerei în care îi lăsase pe copii și apoi îi prezentă: - I-am găsit adăpostiți într-un chioșc, lihniți de foame... Regina înțelese pe dată ce fel de musafiri îi adusese fata ei. E drept, era uimită. Dar camera aceea nu o găsi prea potrivită pentru a adăposti niște copii de oameni săraci. Cu toate acestea, regina se liniști: fiica ei, la care ținea atât de mult, avea un suflet bun! Și aceasta o făcea să-i ierte mereu micile ei nebunii. O luă deoparte și-i zise: - Ai făcut o faptă bună, frumoasă și dreaptă! Însă copiii va trebui să-și schimbe hainele, să fie spălați și supravegheați ca să nu facă cine știe ce năzbâtii prin palat. Regele s-ar supăra dacă ar afla că bucatele destinate oștenilor săi truditori sunt risipite în aceste zile pentru hrănirea săracilor. Regina dădu porunci slujitorilor care schimbară de îndată înfățișarea celor doi copii, de nu-i mai recunoșteai. * Când îi veni rândul să se odihnească Adoris veni la palat, s-o revadă pe Kromia. Ea îl aștepta cu nerăbdare să-i comunice noutățile pe care le avea și care i se păreau deosebite: - Vino să-ți arăt ceva la care nici nu te-ai gândit! Și Kromia îl conduse până în camera în care cei doi copii stăteau cuminți, în hăinuțe de prințișori, privind cu ochii lor mari. Adoris se bucură nespus de fapta iubitei sale, înțelegând și apreciind bunătatea fără margini și noblețea din sufletul Kromiei. O bunătate zeiască, mai presus de lipsurile și necazurile acestei lumi. Mai târziu, așa cum era de așteptat, află și regele de cei doi protejați ai Kromiei. Deși a avut de bombănit ceva mai întâi, până la urmă a aprobat și el gestul fiicei sale. Într-una din zile Adoris a trăit momentele unei mari emoții. Tocmai participa la lupta de pe ziduri ca să-i împiedice pe perși să pătrundă în cetate. Dușmanii atacau furios, curgeau ploi de săgeți și sulițe printre crenelurile zidurilor și peste ziduri. Dar năvălitorii nu reușiseră mare lucru nici de data asta. Se vedea că trebuia să se retragă cât mai repede în taberele lor. Într-o clipă de răgaz Adoris privi de pe zid în interiorul cetății și rămase înmărmurit: Kromia, însoțită de cei doi copilași îmbrăcați în alb ca niște fluturi adunau de pe jos săgețile trase de arcurile persane peste zid, le făceau snopuri, iar Kromia le așeza frumos în stive, pe iarbă. Nici Kromiei, nici celor doi copii nu le păsa că în preajma lor zburau săgeți. Își vedeau netulburați de treaba lor. Adoris, până atunci atent la lupta cu dușmanii, păși pe zid până se apropie de locul unde era Kromia, și-i strigă cu disperare: - Kromia! Te rog din tot sufletul, îndepărtează-te de ziduri! Sunteți în mare primejdie să fiți atinși de săgeți! Kromia însă privi fericită la el, zâmbindu-i cu nevinovăție, și-i zise: - Parcă tu nu ești în primejdie, acolo sus? Uite, noi aici am adunat o mulțime de săgeți! - Da, viteaza și frumoasa mea Kromia! Totuși, pentru liniștea mea, te implor mult, îndepărtează-te de ziduri, chiar acum! - Bine, plec! răspunse Kromia, nemulțumită totuși că nu are voie să facă ceea ce ar fi vrut. Totuși, trimite un oștean să ia săgețile adunate de noi! - Negreșit, ne vor fi de folos! Dar acum, te implor, îndepărtează-te de zidurile acestea primejdioase! Meneus trecu pe acolo și văzând-o pe Kromia, o sfătui degrabă să plece din locul acela periculos. După plecarea ei, Adoris trimise un oștean să aducă săgețile adunate de Kromia și de copii. (va urma) |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate