Aiureală și râd cu râsul plin parcă de bube. Ambiantul mai suprarealist ca pictura lui Dali. Lumea e ca-n real,(la naiba, îmi zic, cât real mai e în lumea asta somnambulă?) un furnicar pălăvrăgind de nu-ți dai seama dacă la telefon sau de nebun. O stradă și un scuar. În dreapta, puțin înclinat pe fundal un lan de bumbac cu capsulele sparte mărginit la stânga de un paralelogram cu in inflorit, la dreapta un clin de secară, (cu coarne, mă-ntreb, că e bună...) pete albastre de lacuri mărginite de trestii și de jos în sus ca un curcubeu curge un râu cu praguri liniștiri și bulboane scăpărând în unde un soare anemic de toamnă prăvălit spre apus, și tot peisajul într-o molcomă mișcare.

Trotuarul e plin de chștoace, parcă mai multe mânjite de ruj. Bate un clopot departe. Din sefora frunze palmate cu clorofila secată, galbene cad în neștire și pe mine mă duce sacoșa de mână la piață s-o umplu cu pepeni loviți de nanism atât cât să încapă pe gura largă a borcanului de doișpe, știi tu, de murături. Te văd în scuar...

Te-am mai văzut într-o noapte. Cu fața culcat la perete m-am smuls din vis speriat că tu erai cu o dimensiune lipsă, ca un val unduindu-te spunându-mi să vin. Cu greu am deschis ochii iute să caut fereastra. Și pentru că in clipa confuză albul peretelui era un orizont în colaps și nu voiam să mă cuprindă, de-aceea în el m-am împins...

Știam și nu știam că e vis. Îmbrăcată în haina cea de navetă pepit, la gât cu-o verzuie eșarfă, râdeai frumos cu dantura ta de invidiat și bănuiam că de râs sânii-ți săltau șugubâț sub bluza cea albă. M-a mirat. Aveai părul scurt cum nu l-ai avut niciodată...

Urcasem parcă o scară și un tip în halat cu stetoscopul de gât bălălău mi-a dat un ghiont făcându-mi cu ochiul: "136 cu 66 și 78 pulsul, te ții bine măi nene". L-am privit de jos sau de sus, iarăși nu știu, că locul pe care eram tindea să se-nvârtă și eu tot pășeam înspre stânga. Te-am strigat. Tot grupul în care erai s-a întors cu fața la mine. Stupoare, în fiecare erai numai tu. Ele tăceau, priveau cu mirare doat tu intrigată: " de unde mă stii?"...

Eram un punct pe o roată mișcându-se lent. Cumva, de departe priveam cum punctul trasează în aer o cicloidă, cu un sfert trecută de centru. M-am întristat. Dinspre apus se auzea un roșiatic șoptit: "și tu, și tu, și tu vei cădea în nimic, în nimic..."

Mă gândeam să te-ntreb dacă în viața fără sfârșit se trece sau nu pe sub dușul uitării dar venise timpul și m-am trezit să ascult pendula cum bate pentru fiecare punct cardinal o singură dată...

Plouă, e frig și sunt transpirat. Mai sus de încheietura palmei pun din curiozitate tensiometru. 136 cu 65 și 87 pulsul. Tipul, îmi zic, a fost pe aproape...

Strâng fotografiile rămase de-aseară pe masă. Completez
undelemnul din candelă. Sâmburul de lumină pare a fi mai vioi...

Începe încă o zi și-i întuneric și pouă, și plouă...