agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1468 .



Patricia (fragment de roman)
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [mordaunt ]

2016-10-24  |     | 




Mereu același vis: mergeam pe o pajiște plină de flori, îmbrăcată în pijama. Călcam prin iarba înaltă și moale. În depărtare se zăreau câteva dealuri înconjurate de copaci, iar pe cer alunecau grupuri de nori zdrențuiți. Se făcea dimineață. Vântul îmi aducea în nări mirosul pământului umed de rouă, pe când mă apropiam de un pârâu ce curgea printre ierburi, un pârâu traversat de-un podeț miniatural, îmbinat din bucăți de scândură negeluită.
De cele mai multe ori îngenuncheam, îmi suflecam pantalonii de pijama și încercam să cufund mâinile în apa rece însă, de această dată, m-am pomenit sărind pe celălalt mal și rupând-o la fugă prin iarbă, către copacii de la poalele dealurilor, brusc încredințată că acolo se afla ceea ce căutasem toată viața, răspunsul tuturor problemelor, ecuația ce lămurea sensul unei existențe inutile – convinsă că în acel loc era fericirea și puterea mea, sigură că acolo mă aștepta ceea ce dorisem mereu; alergam fără să privesc în jur, pierdută, disperată, mă împiedicam de rădăcinile ierburilor, călcam peste tufișuri, alergam cu pumnii strânși și răsuflarea tăiată, alergam, alergam – și chiar atunci, lângă trunchiurile copacilor, pe o buturugă…




„E o prostie, m-am gândit orbecăind în jur, așa ceva e imposibil. Nu dorm… Sunt la birou, în baie.” Cu ochii deschiși, dar fără să văd nimic, am pipăit peretele și am găsit în cele din urmă sulul de hârtie igienică. Imaginile s-au mărit, au crescut până la dimensiuni dureroase; s-au succedat rapid, au devenit pentru o secundă clare, aproape transparente, apoi s-au deformat, amestecate într-un glob de scânteieri care mi-a explodat înapoia pleoapelor. Am reușit să rup o bucată de hârtie, m-am șters între picioare, apoi am căzut amețită pe spate, rezemată de bazinul veceului, cu coapsele desfăcute. Toată pielea începuse să mă usture și umerii îmi erau asaltați de junghiuri fierbinți. „Doamne… Doamne-dumnezeule…” Un timp am rămas cu palmele la piept. Mici boabe de transpirație, formate la rădăcina părului, începuseră să alunece pe frunte și să curgă pe lângă sprâncene. Întreg corpul îmi tremura, aveam mușchii contractați și îmi încleștasem atât de tare dinții, încât îi auzeam scrâșnind.
„Trebuie să beau ceva.”
Ultimele rămășițe ale imaginilor, dizlocate în sute de steluțe portocalii mi-au înțepat orbitele - transformate apoi în minuscule ace incandescente care s-au concentrat toate deasupra sprâncenelor în două puncte de durere intensă. Am lăsat capul pe spate. „Dumnezeule, nu pot să cred că se întâmplă din nou, m-am gândit, în timp ce încercam să ridic brațele, tocmai azi din toate zilele. A început să devină ridicol. Nu e normal.” Cu mîinile la frunte am început să masez ușor pielea, în vreme ce închideam și deschideam ochii. Ușa cabinei veceului a devenit clară, cu vopseaua ei mâzgâlită pe alocuri cu pixul, apoi plăcile de faianță, albăstrui sub lumina impersonală a neoanelor, pe urmă coapsele mele desfăcute deasupra vasului de toaletă, pe când roteam ochii și începeam să clipesc rar, căutând să mă obișnuiesc iarăși cu realitatea rece a băii.
Câteva frânturi de imagini insistau să rămână prinse pe la colțul pleoapelor - resturile unor instantanee inofensive acum, ce se topiră curând, integrate în contururile obiectelor din jur. „E vineri după-amiază, mi-am zis, în timp ce mă sileam să-mi fac corpul să stea drept, e vineri după-amiază, mai e mai puțin de-o oră până la sfârșitul programului, iar diseară ai timpul tău special cu Bobby Ti. Trebuie să te aduni, să te liniștești. N-ai adormit, ești la firmă…” Mi-am apăsat încă o dată tare-tare fruntea, repetând cuvintele în minte de câteva ori, tot mai repede și mai repede, ca pe-o incantație, apoi am tras adânc aer în piept și mi-am dezlipit spatele de bazinul veceului. Mă simțeam epuizată, moale și murdară, de parcă scăpasem dintr-o încleștare care-mi solicitase toate resursele.
Era a treia oară în ultima lună când se întâmpla să retrăiesc atât de intens o parte a visului avut cu o seară înainte, dar niciodată imaginile nu se închegaseră într-un film atât de real, de veridic, încât să ajungă să-mi provoace dureri fizice. Prima oară pusesem totul pe seama surmenajului, fără să mă gândesc prea mult la asta, însă acum eram mai sigură ca oricând că totul era cauzat numai de oboseală și stres; trebuia să încerc să dorm mai mult, poate să reduc un pic și din numărul paharelor pe care obișnuiam să le beau seara.
„Haide fată, haide, mi-am zis. Mișcă.”
Am întârziat o clipă cu palmele pe coapse, apoi m-am întins după o altă bucată de hârtie igienică. Încă îmi simțeam mușchii încordați și rigizi, dar inima se liniștise; rămăseseră doar acele două puncte incandescente de deasupra sprâncenelor, însă și acolo durerea devenise deja difuză, suportabilă. Am mototolit hârtia și-am aruncat-o la coș, apoi m-am ridicat, mi-am săltat încet chiloții și, după ce mi-am aranjat hainele, am tras apa și-am ieșit să mă spăl. În timp ce deschideam robinetele, m-am uitat la ceas. Stăteam în baie de aproape douăzeci de minute. „Nu e minunat?” Oricum, nu mai avea importanță.
Deasupra mea unul dintre neoane a bâzâit. A clipit, s-a stins, apoi s-a aprins cu un zgomot slab și-a început să zumzăie, acompaniat de duduitul motoarelor unor camioane ce se auzeau trecând pe lângă clădire și făceau pereții să vibreze ușor.
Am terminat cu spălatul, mi-am tamponat cu apă rece obrajii și fruntea, pe urmă m-am întins după prosop. „Ok, ești bine. Totul e-n regulă. E doar oboseala.” Oglinda de deasupra chiuvetei mi-a surprins o clipă imaginea, dar am evitat s-o privesc, convinsă că mi-aș fi făcut doar rău. De fapt, în ultima perioadă renunțasem de tot să mă mai uit în oglindă în timpul programului de lucru. Era ciudat, însă de-o bucată de vreme simțeam că fiecare oră scursă la birou mă diminua, mă epuiza, îmi răpea ceva vital, de neînlocuit, mă devora fizic și-mi era teamă ca, într-o bună zi, dacă aș fi cedat tentației și-aș fi privit imaginea din oglindă, aș fi văzut doar un chip buhăit, plin de umflături și pustule, cu un nas cu nările crăpate deasupra buzelor retrase deasupra dinților și niște ochi uscați în orbitele pe jumătate acoperite de pielea căzută, flască a frunții. Știam că era o prostie, dar nu mă puteam abține. M-am șters, apoi am trecut mâinile prin părul sârmos, mai mult ca să-l împing din ochi decât să încerc să-l aranjez cumva – oricum nu stătea în nici un fel – și-am ieșit pe coridor.
Era liniște și pustiu. Se auzeau numai tocurile mele cum păcăneau ușor pe parchet. Poc-poc, poc-poc…
„Poate a plecat totuși.”
După câțiva pași, am făcut la dreapta. Am coborât câteva trepte și m-am oprit în fața ușii unui birou alături de care erau aranjate mai multe ghivece cu plante ornamentale. Erau urâte de obicei, dar azi arătau mai rău ca oricând. În clipa-n care puneam mâna pe clanță, am deslușit niște pași grăbiți la etaj, apoi o înjurătură mormăită și iarăși pașii, și mai grăbiți. I-am recunoscut și am așteptat resemnată, pregătită să deschid ușa.
- Patricia? Patricia, tu ești? Așteaptă o clipă.
Șefa a apărut după câteva secunde în capul scărilor, agitând în mână niște hârtii. Respira greu, cu gura deschisă și părea furioasă. Îndată ce m-a văzut, a ridicat brațele, a făcut câteva gesturi pripite, a coborât și m-a apucat de încheietură. Era o roșcată micuță și nervoasă, cu părul scurt, machiată strident; fiind vineri, purta unul dintre costumele sale gri în dungi, pantofi negri și bluză albă cu revere lungi. O secundă a părut că vrea să se sprijine de mine ca să-și recapete suflul, dar apoi a făcut un gest brusc, a înălțat capul și-a ridicat hârtiile către mine, fluturându-le încolo și încoace.
- Patricia, a zis ea, te căutam. Am fost aici și mai devreme. Te-am și sunat, unde ai fost?
- Eram la baie, șefa. Îmi cer scuze.
- La baie. Te-am căutat și acum douăzeci de minute. Ai stat la baie douăzeci de minute? Douăzeci de minute?
- Da, îmi pare rău. Nu mă simțeam prea bine. Puteam…
Mi-a retezat vorbele cu un gest.
- Nu contează. Voiam doar să știu dacă ai reușit să ajungi la bancă. Linia de credit expiră.
- Da, și m-am întors puțin mai devreme. Condițiile sunt însă mult mai rele decât anul trecut. Ne-au mărit dobânda și comisioanele.
Șefa și-a țuguiat buzele și a ridicat brațele. Mișca mereu din mâini atunci când nu te așteptai și fără legătură cu ceea ce spunea, de parcă ar fi încercat să apuce ceva ce-i scăpa mereu.
- Deci, după atâția ani, ne fac asta. După atâția ani. Să știi că m-am săturat. Cred că ar trebui să mergem la altă bancă - mutam pur și simplu linia în altă parte.
- Știți doar că au fost anul trecut bănci care ne-au făcut oferte mult mai bune.
- Da, așa-i.
- Am nevoie să semnați o balanță și-un bilanț să merg să-mi facă după ele ofertele. Dacă le rezolvați azi, de luni o pot lua la picior. Linia expiră peste o lună, deci avem exact atât timp să ne mutăm.
- Bun, bravo. Deci nu-i nicio problemă dacă lăsam totul pentru săptămâna viitoare.
- Nu, bănuiesc că nu e.
- Rămâne așa. Nu am chef să mă mai gândesc la asta acum.
- Bine, cum doriți.
A părut brusc mai liniștită. Fruntea i s-a încrețit, în timp ce hârtiile din mâna ei tremurau, și-a făcut un gest scurt în aer, ca și cum și-ar fi purtat degetele peste ceva ce-o calma. S-a uitat apoi la mine și-a zâmbit, cu buzele trandafirii întredeschise. Fața îi era foarte albă în lumina care venea pe fereastra din stânga biroului, și-n vreme ce o ascultam și apăsam clanța, i-am privit sprâncenele negre, ochii dați din belșug cu rimel, pomeții aproape roșii. Se întâmplase odată s-o văd nemachiată, la ea acasă; avea chipul șters, spălacit, lipsit de personalitate și întotdeauna mă gândisem amuzată că folosea cât de mult machiaj putea tocmai pentru a-și sublinia trăsăturile în încercarea de a arăta cât mai uman. Așa cum stătea în lumina ferestrei, cu corpul strâmb și mâna ridicată-n aer mi-a fost, nu știu de ce, un pic milă de ea, însă imediat m-am gândit la mine și m-am simțit vinovată și puțin invidioasă.
- În regulă, a zis în cele din urmă, să te ții de capul lor, n-am nevoie de neplăceri în perioada asta. Mă sâcâie destul șefii de la Malakyt. Acuma plec, că mi-au venit nepoții acasă, mititeii, și abia aștept să-i văd. Weekend plăcut, Patricia. Mai vorbim luni.
- Mulțumesc la fel, doamnă. Și o seară liniștită.
- La fel și ție.
- Da, doamnă…
Șefa a făcut încă un gest pripit, de parcă ar fi vrut să împingă pe cineva, apoi s-a îndepărtat, cu fundul micuț tresăltând sub fusta gri cu dungi. Pașii i s-au stins repede pe hol și, după o vreme, s-a auzit o ușă trântită la parter.
Am întârziat încă o clipă cu mâna pe clanță, pe urmă am apăsat-o de tot și-am intrat în birou, cu ochii la ceasul de lângă fereastră. Cinci fără cinci. Durerea de cap se dusese aproape, mă simțeam mult mai bine. Ceea ce se petrecuse la baie părea acum îndepărtat și un pic străin, de parcă totul se întâmplase altcuiva. M-am așezat pe scaun. Din spatele calculatorului ei, Lidia, colega de birou, și-a înălțat privirea, mi-a zâmbit scurt, apoi s-a aplecat iarăși deasupra tastelor, cu buzele strânse și ochii mijiți. I-am zâmbit și eu și mi-am lăsat palmele peste hârtiile care acopereau biroul, cu privirea în monitor. Câteva minute am reușit să mă concentrez, treaba începuse să meargă, însă era greu să rămân liniștită. Mă tot foiam pe scaun și priveam ceasul de lângă fereastră. Limbile înaintau cu o încetineală exasperantă; auzeam fiecare bătaie a secundarului, în pofida muzicii lăsate-n surdină care venea dinspre calculatorul Lidiei. După o vreme, literele și cifrele de pe ecran au început să devină tulburi, s-au amestecat; coloanele au intrat unele-n altele, au împletit curioase pătrate și romburi în interiorul cărora sumele dansau în cercuri concentrice, lovite unele de altele și apoi au explodat în mici nebuloase deraiate pe trasee spasmodice.
După ce m-am chinuit în zadar să înțeleg unul dintre rezultate și să-i găsesc proveniența, am renunțat să-mi mai bat capul. M-am lăsat moale în scaun, cu fruntea în palme și m-am prefăcut că studiez câteva hârtii din teancul așezat în față. 1…2…3…secundarul scrâșnea și huruia ca un ciocan care lovea într-o bucată de fier. Am băut cu regret o gură din cana cu ceai pusă în dreapta, apoi am rotit un pic capul și, cu o hârtie între degete am început să privesc pe fereastră, printre crengile teiului de afară care-o acopereau pe jumătate.
Se sfârșea o nouă zi toridă, de iulie. Dincolo de depozitele din incinta firmei se vedeau acoperișurile vilelor tremurând în soare și mai departe, scăldate într-o strălucire galben-roșiatică cu irizații albe, turlele catedralei din centru, cu vârfurile prinse de poalele unor nori ferfenițiți ce alunecau lent către nordul orașului. Câteva vrăbii ciripeau pe pervaz; își luau zborul către ramurile teiului, apoi reveneau și zburau iarăși, într-un iureș de vociferări și fluturări de aripi. Soarele îmi bătea în ochi și-mi încălzea fața; brusc am avut impresia că timpul încremenește în jurul meu și mă izolează într-o găoace moale și călduță, în vreme ce-și vedea nestingherit de treabă dincolo de mine; împingea în continuare secundarul ceasului, antrena degetele Lidiei ce păcăneau aproape insesizabil pe taste, parcă în ritmul muzicii, mă părăsea într-un cocon confortabil și anesteziant, mă lăsa în urmă ca pe-un organism bolnav pe care se săturase să-l tolereze, de vreme ce nu aducea nici un beneficiu bunei sale funcționări. Totul se mișca mai repede fără mine. Am tresărit și hârtia pe care-o țineam s-a mototolit în pumn.
Era cinci și douăzeci și cinci. Am închis programele, am strâns hârtiile și le-am băgat în sertar, apoi l-am încuiat și m-am lăsat pe spate, scârțâind spătarul scaunului.
- Mai stai? am întrebat-o pe Lidia, care-și mișca încet capul în ritmul muzicii și zâmbea cu un colț al gurii. Mie îmi ajunge pe azi. Oricum mai am puțin și termin.
Lidia și-a șters buzele.
- Încă vreo jumătate de oră cred, a zis fără să ridice ochii, ies să iau masa în oraș pe la șase. Poți să te duci, nu-i nicio problemă, închid eu. Dacă totuși vrei să rămâi încă un pic, te pot repezi până acasă.
M-am ridicat repede și mi-am îmbrăcat sacoul. Începuse iarăși să mă doară capul.
- E-n regulă, am refuzat, simt nevoia să merg, să-mi limpezesc gândurile. Săptămâna asta m-a stors de puteri. Avocatul ăla nu-i în toate mințile. Ar trebui să-și schimbe calmantele sau ceva. Lidia n-a răspuns, și-a lărgit numai zâmbetul și-a continuat să-și miște imperceptibil capul. Am vrut să mai zic ceva, apoi m-am oprit pentru că aveam impresia că vorbisem deja prea mult și m-am simțit ușor ridicol, dar mi-am făcut repede de lucru încheindu-mi nasturii sacoului și petrecându-mi peste umăr cureaua poșetei mele uriașe și informe, cu cataramele zgâriate, în timp ce verificam dacă lăsasem totul în ordine pe birou.
Lidia se mișcă și dădu muzica un pic mai tare.
a younger guuuuyy…
Melodia care se auzea îmi părea cunoscută și-mi plăcea întrucâtva, însă nu știam dacă o ascultasem înainte, ori pur și simplu semăna cu multe altele, așa că am privit încă o dată pe fereastră, la turlele strălucitoare ale catedralei, mi-am îndreptat fusta și m-am dus la ușă. Nu mai voiam să aștept nici un minut. Deja simțeam fluturi în stomac ori de câte ori mă gândeam la drumul pe care-l aveam de făcut până acasă și-n fața ochilor îmi apărea tot mai clar chipul ori zâmbetul larg al lui Bobby Ti pe când își ridica mâna și-și trecea, cu gestul său specific, ieftin, degetele prin părul blond, lăsând întotdeauna, cu pricepere, să-i cadă pe frunte două-trei șuvițe rebele ce-i accentuau culoarea ochilor și curba seducătoare a sprâncenelor. Îmi era dor de apartamentul meu, de muzica mea, de timpul meu.
Poșeta aluneca mereu de pe umăr. Una din catarame nu se închisese și atârna, dar nu i-am dat importanță.
- Patricia? s-a auzit glasul Lidiei. Săltase un pic capul desupra monitorului și ridicase un pix între degete. Să fii cuminte, auzi Patricia? Fluturii mei s-au agitat în stomac, strânși într-un ghem fremătător și vibrant care și-a trimis apoi reverberațiile către coaste.
- Nicio grijă, nicio grijă, am zis, chinuindu-mă să zâmbesc, știu ce fac –, apoi am ieșit, închizând ușa. Tranc. Și gata. Lucram la firma asta de peste cinci ani, astea erau cuvintele pe care mi le spunea ritualic, ca pe-un cod secret, de obicei, la sfârșit de săptămână, însă nu mă obișnuisem niciodată cu ele și mereu credeam că ascundeau ceva ce-mi scăpa și reușeau astfel să-mi strice un pic cheful în clipele dinaintea plecării. Din fericire, asta nu dura mult; știam că eram doar paranoică; cei de la birou considerau probabil că sunt doar o femeie discretă și reținută în a discuta amănuntele vieții personale – probabil din cauza unor necazuri din trecut, cum se întâmpla de cele mai multe ori – iar eu, pe de altă parte, mă comportam destul de firesc ca să fiu sigură că nu mă trădez și că nimeni nu bănuia ceea ce se petrecea cu adevărat în viața mea.
Am răsuflat adânc. „Gata. Ai scăpat.”
Fluturii se desprindeau, unul câte unul, din ghemul adunat în stomac, atingeau cu aripile partea de jos a pântecului și-mi trimiteau în vintre fiori calzi, plini de furnicături calmante. Capul îmi zumzăia ușor, plăcut acum, iar visul rămăsese departe, o amintire inofensivă și decolorată între pereții albi, reali, ai holului. Deci primii pași. 1, 2, 3… M-am desprins de ușă. Acești întâi pași mă calmau instantaneu, de fiecare dată. Era unul din jocurile mele preferate, un joc bun și util, de care aveam întotdeauna nevoie ca să-mi revin, să regăsesc resorturile în jurul cărora gravitam 4, 5, 6… -, nerăbdarea cu care așteptam declicul, deși se întâmpla în mod firesc, fără să mă dea peste cap, amestecată cu anticiparea drumului până acasă și până-n momentul în care aveam să pun mâna pe clanța ușii apartamentului și să bag cheia-n broască, îmi creau o stare deosebită, de distanță și înțelegere, de revanșă împăciuitoare, totul construit pe o bizară, deși resemnată, luciditate orgolioasă. Ajunsesem aproape de scara care ducea la parter.
De acolo, mai aveam doar să străbat holul, să trec pe lângă biroul secretarei, probabil închis deja la ora asta, ceea ce mă scutea s-o mai salut și să pierd vremea pe acolo câteva minute discutând nimicuri, apoi să deschid ușile duble și să ies în curte, lângă depozite, de unde începea, de obicei, momentul cel mai greu. 8, 9, 10… Poșeta îmi tot aluneca de pe umăr.
Am ridicat-o și-am coborât primele trepte.
Știam exact câți pași urma să fac până la poartă. Îi numărasem de sute de ori, devenise ceva instinctiv 11, 12, 13…, era fluidul care-mi rechema corpul și mintea la viață, fluidul care punea în mișcare adevăratele angrenaje ce-mi întrețineau existența, dincolo de manifestările ei superficiale reflectate la lucru în timpul orelor lungi la birou, unde aveam nevoie de o altfel de luciditate - din care lipsea însă acel ceva vital care mă însuflețea îndată ce rămâneam singură, cu gândurile mele. Nu mă simțeam protejată, nu era un mecanism de apărare neapărat, nici o carapace de protecție, era doar mulțumirea dată de adevărurile mele care deveniseră imuabile. Mi se părea totuși că mă mișc greu și că mă clatin pe picioare. Pe când mergeam pe hol, chipul lui Bobby Ti a strălucit scurt înaintea mea, aureolat de lumină, tăiat în diagonală de rânjetul său superficial și asta m-a însuflețit – am deschis ușile și-am ieșit din clădire. Pasul 16, pasul 17. M-am oprit o clipă să respir, cu ochii închiși. Sunt Femeia cu fluturi, Ultima care se așază, Cea care se pregătește. Fiorii calzi din partea de jos a pântecului se transformaseră în mici ace de gheață ce înțepau pielea și mă făceau să mă încordez fără să vreau. Poșeta aluneca de pe umăr, atârna greu, agățată de braț și-mi venea s-o las acolo. Trecuse mult timp de când nu mă mai simțisem atât de istovită, de stoarsă de puteri și, pentru întâia oară, primele senzații care anunțau declicul, întârziau să apară. Aveam mai mult ca niciodată nevoie de un pahar. Încet, am deschis ochii.
Mașina șefei, un BMW negru, era în parcare, protejat de umbra clădirii birourilor și lângă ea o dubiță albastră pe care n-o mai văzusem, cu ușile din spate lovite și cu vopseaua sărită, iar mai încolo, smartul roșu al Lidiei. Femeia care părăsește umbra, Cea care pășește dreaptă, Femeia care nu vrea să fie nimeni acolo 19, 20, 21… Dinspre depozite se auzeau râsete. Încă un pas și m-am trezit în plin soare.
Mirosea puternic a vopsea și-a asfalt încins. Era atât de cald încât am simțit că subsuorile mi se umezesc instantaneu; „să pitreeeeacă…și atunci”, sâsâia cineva și hohotele de râs se auzeau tot mai clar și mai aproape, pe când ocoleam clădirea și-o luam pe lângă straturile de trandafiri de sub ferestre, către poarta înaltă al cărei grilaj albastru, aflat în soare, părea să sufere acum deformări stranii; „atuncia…aa..”, sâsâia vocea, răgușită, sâcâitoare.
Rezemați de un motostivuitor tras lângă ușile depozitului cu materiale de construcție, cinci sau șase muncitori în salopete fumau și vorbeau cu glas tare. Își roteau capetele și-și pocneau cu zgomot palmele. Cel aflat în mijloc părea să le povestească ceva celorlalți și toți îl ascultau atenți câteva clipe înainte de a izbucni în hohote de râs, lăsați moi pe picioare și cu vocile răsunând spart în perimetrul curții, parcă strivite de căldură și totuși ireal de sonore în aerul încins. Acele de gheață mi se topeau în măruntaie, curgeau în părâiașe călâi pe sub piele, spre coapse și de acolo în genunchi, adunate în mici ciucuri cleioși care-mi stânjeneau mersul și așa împleticit și clătinat.
Am fixat poarta, pe urmă am traversat curtea. Trăgeam cu coada ochiului spre muncitori; unul dintre ei, înalt și blond, cu șapca în mână și-o țigară între buze, îmi amintea oarecum de Bobby Ti, mai ales datorită felului în care-și mișca mâinile și-a rânjetului încremenit în colțul gurii – chipul mânjit de unsoare și transpirație strălucea palid sub șuvițele părului care-i acoperea aproape de tot ochii. Avea bretelele salopetei lăsate și pieptul dezgolit și își tot lovea șapca de-un picior, cu un gest relaxat.
Era uimitor să constați că ceva ce credeai că știi bine putea fi atât de real și atât de aproape. Un fior mi-a cutremurat trupul, în timp ce mă clătinam, strivită de căldura asfixiantă. Femeia care nu îndrăznește, Prima care pleacă ochii, Ultima pasăre a nopții. Râsetele se potoliseră. Cel care povestea, vorbea acum cu glas scăzut și bătea rar cu palma pe tabla motostivuitorului, ca pentru a sublinia un anumit lucru. Mai aveam doar câțiva pași. Încurcasem un pic numărătoarea, mergeam repede, mai repede decât îmi permiteau picioarele, cu gâtul întins înainte și fălcile încleștate, simțindu-mă neîndemânatică, grasă și ridicolă în hainele care mă stânjeneau, lipite de piele. Sudoarea începuse să-mi curgă de la subsuori. Picături iritante se prelingeau din scobitura axilelor în jos, pe coaste, îmbibate în materialul cămășii, sub sacoul subțire. De acum ajunsesem în dreptul grupului de muncitori. Un bărbat mic și rotund, cu fața roșie, a rotit capul către mine și m-a salutat vag, „săr..nna”, dar ceilalți nu au schițat nici un gest, cu chipuri destinse și nepăsătoare. Imediat ce-am trecut însă de ei, vocea și-a reluat sâsâitul enervant, s-au auzit câteva râsete înăbușite, pe urmă niște țocăituri din buze, mmțoc, mmțoc, mmțoc iubita, și apoi cu toții au pufnit în râs.
Mi-am vârât capul între umeri și-am încleștat dinții. 111, 112, 113, aproape ajunsesem la poartă. Hohotele de râs îmi ardeau ceafa. Picurii de transpirație îmi înghețaseră pe coaste. Portarul, un bătrânel negricios cu părul alb, m-a văzut, a înclinat capul și-a ridicat mâna în semn de salut.
I-am răspuns dând din cap, apoi am ieșit în stradă și-am continuat să număr, inconștient, încă vreo câțiva metri, în timp ce ocoleam o mașină trasă pe bordură și încercam să pășesc peste gropile pline de mizerie din trotuar. 125, 126, 127, Femeia care ridică în sfârșit ochii. Deja consistența aerului se schimbase, respiram mai bine, fălcile mi se descleștaseră și, fără voie, încetinisem pasul. Corpul meu își regăsea încet echilibrul, se relaxa, redescoperea mediul în care redevenea el însuși, eliberat de privirile apăsătoare care ajunseseră să-l recunoască. Un camion a trecut claxonând pe șosea.
Tot ce se întâmplase în ultima săptămână și mai ales în ultimele ore ale zilei, problemele cu avocatul, cu distribuitorii și vânzătoarele din magazin, râsetele și privirile, discuțiile cu șefa ori cu Lidia, telefoanele, drumurile stânjenitoare la primărie ori la trezorerie însoțită de șoferul firmei, un individ vulgar și zeflemist, se roteau acum într-un amalgam maroniu și inodor, din care foarte rar mai țâșnea clar vreun crâmpei periculos de imagine sau vreo vorbă care încă putea strica ceva – totul amestecat repede, strivit și evacuat de mecanismul meu secret, declanșat de numărătoare – totul mi se ștergea din minte, fiecare pas pe care-l făceam spre casă era ca o ușa deschisă spre ceea ce însemnam eu de fapt, eliberată de constrângerile nocive de la birou și de prezența oamenilor pe care eram nevoită să-i tolerez. Mă îngrijora puțin faptul că declicul, cum obișnuiam să-i spun, se produsese un pic mai târziu ca de obicei – trecusem de pod și de magazinele cu produse electrocasnice, pe care mi le fixasem inconștient drept hotare și mă simțeam mai obosită ca oricând -, mulțumită totuși de fiecare pas făcut, știind că până luni nu aveam să mai însemn nimic pentru nimeni. Eram în sfârșit liberă.
Am rămas o secundă la umbra unui tei crescut pe trotuar și-am încercat să mă adun.
Un grup de oameni bărbați-femei-copii-bot-de-câine urlători, au trecut pe lângă mine – vorbeau tare și miroseau a transpirație. Imaginile mi se ștergeau una câte una din minte. Lucrul ăsta nu fusese niciodată rezultatul unui efort conștient, ori al autodisciplinei. Era doar o cerință a ființei mele, ceva organic și vital ce se manifestase în diferite forme aproape pe întreg parcursul existenței mele, încă din timpul liceului când începusem să-mi pun întrebări cu privire la anumite lucruri. Grupul trecuse mai departe, se îndepărta. „Hai Patricia.”
Sub tei căldura creștea înebunitoare, îmi apăsa pe umeri ca un văl greu și jilav.


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!