agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ sunt în corpul meu
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2016-11-28 | |
Adoris si Kromia (45)
Marea suspina larg în miez de noapte, cu un murmur necontenit, cu valurile unduind în lumina luceferilor de pe cer. Înr-o margine a nesfârșitei întinderi de ape se legănau tainic două corăbii, precum două fantome. Dinspre mal, lângă pupa corabiei pe care se îmbarcase familia regală apăru unda unui obiect negru și plutitor: era o barcă ce se apropia. Trăgând barca la bord, cei de pe punte se grăbiră să-i ajute să urce pe cei câțiva indivizi din ea. - Sosit-au toți? întrebă regele aflat lângă bord. - Da, măria ta! Suntem toți! răspunse vocea lui Meneus, cel din urmă urcat la bord. - Atunci să pornim neîntârziat! hotărî suveranul. Fără alte porunci șirurile de vâsle se puseră în mișcare lovind ritmic apa valurilor și reușind încet-încet, să urnească corăbiile din loc. Vâslașii trudeau greu la rame, ca să împingă cele două corăbii mari și prea încărcate, să se îndepărteze repede de maluri. Au reușit să ajungă în largul mării de unde țărmurile se întrezăreau vag micșorându-se și unindu-se continuu cu linia întunecată a orizontului. La bordurile acestor corăbii fără lumini se distingeau chipurile neliniștite dar fericite ale refugiaților din Atalya, privind țintă cu toții într-acolo unde dispărea linia țărmului, cu portul împresurat de corăbiile dușmane. Pe măsură ce fugarii își recunoșteau vocile unul la altul venite din întunericul de pe punți, spaimele se mai domoleau, iar spiritele tresăltau de nădejdea izbăvirii. Kromia, încă stăpânită de emoția primejdiilor prin care trecuse ea și toți cei dragi ai ei, precum și de răcoarea și necunoscutul întunericului, căuta în continuare ocrotire din partea lui Adoris, sprijinindu-se de brațul lui protector. - Adoris, oare mai suntem în primejdie? îl întrebă ea încă nesigură de ce va fi în viitorul lor. - Nu, frumoasa mea Kromia! Acum suntem în largul mării! îi răspunse Adoris, liniștind-o. - Nici nu știi cât de fericită sunt că suntem împreună! Ce m-aș fi făcut eu fără tine? Prin câte am mai trecut împreună! - Așa e! Acum poți fi liniștită! Recăpătându-și încrederea și stăpânirea de sine, s-au apropiat de bordul vasului unde regele, regina și Meneus priveau întunericul, în acea parte în care era orașul Atalya. Departe de tot se mai vedeau încă, vag, în întuneric, unele crâmpeie luminate - poate zidurile cetății, ori catargele corăbiilor dușmane. Cum priveau ei astfel țărmul îndepărtat, deodată Kromia exclamă: - Priviți acolo! Se vede o lumină puternică! Atenția fugarilor se aținti într-acolo unde arăta degetul prințesei. Într-adevăr, Kromia avea dreptate! În puterea nopții, undeva în partea dinspre cetate, apăru o luminiță firavă și pâlpâitoare. Apoi sursa aceea de lumină crescu mai mult, tot mai mare, devenind din ce în ce mai vizibilă. Dar dintr-odată, pe lângă luminița aceea începură să răsară din întuneric alte lumini, care se înmulțiră și deveniră vâlvătăi de focuri amenințătoare, amestecate cu trâmbe groase de fum albicios ce se așterneau peste cerul negru. Izbucniră mai multe țipete printre cei de pe punte. - Îngrozitor! Perșii au intrat în cetate! exclamă regina cu neliniște în glas. - Au început să prade și să incendieze templele și palatele noastre! rosti Meneus, încercând să fie calm. - Tâlharii! Cum distrug ei rodul atâtor ani de trudă! strigă regele adânc îndurerat, văzând vâlvătăile de focuri cu limbile lor amenințătoare pustiind orașul său. - Resemnează-te, mărite Agatos! Să ne bucurăm că am scăpat cu viață și la momentul potrivit, împreună cu copii noștri! încercă regina să aline jalea din inima regelui. Flăcările incendiilor creșteau necontenit, luminând țărmul și zidurile orașului. Chiar și mulțimea corăbiilor dușmane se distingea bine la lumina flăcărilor roșii și uriașe. - Au aflat pesemne de fuga noastră! zise Meneus către rege, înfricoșat la gândul că dușmanii ar putea să înceapă să-i urmărească pe mare cu corăbiile lor. - Da. Cu siguranță! Ce mânios trebuie să fie Kirvan văzând că am scăpat din ghearele sale! zise regele mâhnit în continuare de soarta cetății sale. - Crezi că era mai puțin crud dacă punea mâna pe noi? întrebă Meneus. Regele tăcu multă vreme. Apoi zise evlavios: - Slavă ție, Zeus, că ne-ai dat tărie să nu cedăm amenințărilor trufașului păgân! Și ne-ai ajutat să scăpăm teferi! Murmurele de mulțumire adresate zeilor nu conteneau să se audă din gura celor ale căror chipuri se distingeau rugătoare pe corăbiile luminate de incendiile din depărtare. - Crezi, mărite rege, că hoardele furiosului Kirvan se vor mulțumi doar cu jefuirea palatelor și a templelor noastre? întrebă din nou Meneus. - Oare îi satură vreodată ceva pe acești tâlhari? veni replica crudă a regelui. Cât ar mai fi vrut blestematul de Kirvan să ne prindă de vii! Mai ales pe mine și pe copiii mei! Privirile tuturor erau ațintite în continuare asupra vâlvătăilor de pe țărm ale flăcărilor înalte, roșii și galbene. Unele dintre focuri se prăbușeau, aproape să se stingă. Altele ardeau, parcă atunci aprinse, fără vreun semn să se potolească. - Pleca-vor oare în căutarea noastră? voise regele să afle părerea lui Meneus. - S-ar putea! Kirvan trebuie să fie turbat acum. Va da poruncă, fără îndoială, să fim căutați peste tot! fusese părerea lui Meneus. Regele tăcu iarăși preț de câteva clipe. - Totuși, corăbiile lor nu s-au mișcat din port. Și apoi, ei sunt acum preocupați de jaf. Puțini dintre ei ar lăsa de-o parte plăcerea jafului pentru a ne căuta pe noi orbește pe mare, în plină noapte! Nici măcar nu pot bănui în ce parte ne îndreptăm! zise regele. - Dealtfel, nici nu ne-ar găsi! Cine poate găsi o corabie neluminată noaptea, pe mare? își dădu din nou cu părerea Meneus, din ce în ce mai optimist. Iar până în zori, vom fi deja în largul mării, departe, pierduți printre atâtea corăbii care mișună pe mare. În timp ce discutau astfel, un nou spectacol apăru în fața ochilor îngroziți ai fugarilor. Pe neașteptate, dinspre partea de apus a orașului, se aprinseră flăcări mari, aurii, care urcau ca niște bârne aprinse spre cer. Jocul uriașelor flăcări lămuri curând misterul lor: - Au dat foc templului cel nou! Puternice Zeus, nu-i lăsa nepedepsiți pe păgâni! strigă furios regele, cu inima-i sfâșiată de durere. Într-adevăr, perșii dădură foc schelelor de lemn care îmbrăcau silueta templului cel mare și încă neterminat. Flăcările roșii și aurii ale bârnelor aprinse de pe schele luminau feeric trupul de marmură al falnicului templu. Era cu adevărat un spectacol impresionant! Cerul și marea se luminară de tăria flăcărilor. Chiar și regele care privea consternat grandiosul prăpăd admira flăcările arzând, ridicându-se până la cer. Curând inima regelui prinse o nouă pâlpâire, uitând mâhnirea de care fusese cuprins până atunci. Înălță capul sus, cu demnitate, ca în fața unei mari revelații. Un gând strălucit părea că îi luminează chipul. Admirând silueta măreață a templului de marmură albă împodobit acum cu flăcări înalte, regele rosti măreț: - Așa mi-ar fi plăcut să arate templul meu, îmbrăcat în aur și lumină. Dar se pare că mi-au luat-o perșii înainte!... Mai apoi, în deplina măreție a incendiului peste silueta templului, întregul eșafodaj al flăcărilor se prăbuși, luminile se risipiră iar întunericul puse din nou stăpânire peste cetate. Un întuneric și mai mare se așternu deopotrivă peste port și peste cetate, ca și peste apele dinspre țărmul Atalyei. Simțind că nu ar mai exista nicio primejdie, corăbiile fugare primiră încuviințarea să-și desfășoare pânzele. Deveniră astfel dintr-odată ușoare și alunecoase pe marea cea liberă. Venise și timpul să aprindă câteva făclii și să lumineze punțile. Chipurile fugarilor, încă înspăimântate, începură să se lumineze, bucurându-se din suflet de izbânda evadării. Abia acum buzele tuturor începeau să murmure, cu mulțumiri aduse zeilor din înaltul Olimp, zeii lor îndurători care nu i-au lăsat pe mâna ucigașilor și care îi va proteja și de acum înainte în drumul lor lung de pribegie. Acum, pe mare, erau liberi cu adevărat, cum nu cu mult timp în urmă nu mai sperau să fie! ( va urma ) |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate