“Mă, băiete, auz că acu’, cu trecerea la vremuri noi, vă dă și vouă, ăstora de la armată, voie să vă cumpărați apartamentul în care locuiți. Și că ai adunat ceva bani, da’ ați mai vrea să vă împrumutați la bancă. Treaba voastră, vă mai ajut și eu cu ce mai am, da’ io zic să nu vă grăbiți. Copiii sunt mititei, nu a băgat ăl de sus zilele în sac și ați mai avea timp să mai strângeți ceva parale… O treabă o pregătești din timp, nu te repezi, așa ca un cal nărăvaș în hamuri, că se rup.
Ascultați aici la mine! Treaba cu banca nu e așa simplă cum pare. Ca să nu zic hoție curată, e o horă în care de intri tare greu mai ieși! Pentru o clipă de bucurie dai cât nu face. Eu am pățit-o rău de tot, că era să-mi pierd și casa și bruma de pământ pe care îl aveam de la socră-miu și de la tata. Da’ n-am avut încotro, nu aveam altă soluție! Abia apucasem să fac și eu casa asta, nici nu o tencuisem pe afară. Că a venit nenorocirea peste noi. A murit mă-ta mare, Ioana, eram în jumatea iernii și un ger de ți se lipea mâna de clanța ușii, nu alta. Ședeam cu mortul în casă, acolo la tac-tu mare, Tira, și nu știam încotro s-o apucăm. Nu aveam o lețcaie în buzunar și nici ce să vindem. Aș fi dat o juma de pogon din zestrea mă-ti, da’ nu-l cumpăra nimeni. Cu un an sau doi înainte fusese o secetă cumplită. Nu se făcuse nimic și aproape mai toată lumea se împrumutase la bănci, că nu aveau din ce face o mămăligă la copii. Să-i fi văzut cum plecau cu toții, disperați, pe Bărăgan, pe Vlașca. Munceau, bieții de ei, pe rupte pe la bogătani, pe la mânăstiri și abia dacă se întorceau cu un fund de sac la spinare. Eu mai mă descurcasem, da’ acu’, dacă picase beleaua pe noi, încotro s-o mai apuc? Ãla bătrânu, rămas singur cu două fetișcane pe cap, unchi-tu Ion plecat la armată, se uita năuc și nu mai scotea o vorbă. Maică-ta plângea toată ziua la capul moartei… Ce să mai fac, am luat toată povara pe mine.
L-am trimis pe socră-miu pe la prieteni, pe la neamuri să încerce să adune măcar cât să o ducem pe răposată la groapă. Ți-ai găsit! Bătrân, sărac, rămas și fără muiere nimeni nu avea încredere că o să mai primească banii înapoi. Mai era o zi și nu cumpăraserăm nimic de înmormântare, nu aveam nici măcar scânduri pentru coșciug. Pe seară, l-am luat din nou cu mine și am pornit, la rând, pe la ăia de-i știa lumea mai înstăriți. Cum îl chemai la poartă, nici nu te asculta până la capăt. Dădea din umeri, începea să se vaite și o tulea ca din pușcă. Până la urmă, bietul nea Ioniță Buduruș, fie-i țărâna ușoară, ne-a ascultat. Da, pe speteaza mea ne-a dat și cu condiția ca în primăvară să-i înapoiez. N-am făcut nici un fel de act! A mers pe bună credință.
Primăvara era la fel. Hai să zicem că mai apăruseră urzicile, da’ îți trebuiau alți bani pentru arătură, semănături… Și pe deasupra și datoria! Bașca foncierea! N-am mai avut ce face, l-am luat pe ăl bătrân și hai la Târgoviște, la Banca agricolă. Am făcut împrumut pe numele lui și l-am girat eu cu casa, că nu aveam altceva. Am plătit datoria, ne-am făcut treburile, da’ la sfârșit eram la fel de săraci. Și, pe deasupra, mai îndatorați. Recolta nu prea s-a făcut, prețul la cartofi și la varză a fost slab. Cu pepenii ce ne-am mai cârpit! Anul ăla n-am reușit să plătim nici o rată. În primăvară ne-a venit înștiințare de la bancă, da’ noi tot nimic. Și așa au început să se adune dobânzile. Ne-am pomenit cu curtea plină de portărei. Abia a apucat femeia asta să ia în spinare plapuma, niște velințe și ce aveam și noi mai de preț de le-a dus la o vecină. Au răscolit prin curte, prin casă, n-au avut de ce se agăța. Aflaseră că tac-tu mare avea vreo patru oi la cioban și i le-au confiscat pe alea. I-a luat și hainele mătuși-ti Petrica, cu care se pregătea să iasă și ea la horă.
În primăvara următoare ne-am pomenit, din nou, cu alții în curte. De data asta și cu jandarmul. Mă-ta a fugit de frica lor. Ce să ia, mi-au pus poprire pe casă să o scoată la vânzare. Noroc că nu se băga nimeni să o cumpere! Aproape jumătate de sat era în situația mea. Nu mai dormeam noaptea, nu știam încotro să o iau, de ce să mă mai apuc. Mă gândeam să mă duc în zăvoi, pe terenul ăla din malul gârlii și să-mi fac acolo un bordei. Ajunsesem de fumam câte o păpușe de tutun pe noapte!
Până mi-a luminat Dumnezeu mintea. Văzusem la țiganul ăla care ne-a zidit casa cum făcea el și cu nevastă-sa la cărămidă. Ba, să grăbesc lucrurile, îl mai ajutasem și eu cîte un pic. Nu era mare brânză, aproape că învățasem. Mi-am făcut un tipar, în grădină pământul era bun, am adus niște nisip de la gârlă și m-am apucat de treabă. Nenea Mitu, frate-miu, fuma și râdea de mine. Zicea că m-am făcut țigan! Da’ nu l-a răbdat inima, și-a dat pantalonii jos și așa în izmene a intrat și el în nămol alături. În doi se schimbase treaba. Maică-ta căra apă, el făcea materialul, iar eu turnam. Mă apucasem de timpuriu, cam la vreo trei săptămâni după paște. Până pe la jumătatea lui iulie aveam în banghete, acoperite cu paie, douazeci de mii de cărămizi. Cât să faci o casă arătoasă pentru zona noastră. L-am adus pe un meșter de la Românești, a așezat-o în două cuptoare și cu vreo două săptămâni până în bâlciul de la Titu era și arsă.
Mă, când e să te ajute Dumnezeu toate îți merg ca unse! S-a dus vestea că am cărămidă de vânzare. N-au trecut două – trei zile că m-am și pomenit cu un creștin de la noi, de peste asfalt, la poartă. Nu-l cunoșteam, da’ avea omul casa începută și se grăbea să nu-l apuce iarna. Când i-am zis prețul, a luat-o toată. Mi-era frică să nu înnebunesc, când am văzut atâta bănet la mine în poală!
Am dat drumul la câine din lanț, mi-am luat furca lângă mine și toată noaptea nu am închis un ochi, nici eu nici mă-ta, de frică să nu vină hoții peste noi. Cum a început să se lumineze de ziuă, m-am încins, strâns, cu o curea peste flanelă și am îndesat toți banii în sân. Nu aveam buzunare pentru atâta bănet. Mi-am luat o haină pe deasupra, toporișca la îndemână și pe ăl bătrân. Am plecat înaintea ceferiștilor. Venea la Conțești un tren, devreme, care mergea la Târgoviște. Am ajuns acolo și nici nu se deschisese la bancă. Da’ era lume adunată ca la nuntă. Când mi-a venit rândul am dat buletinele la un ghișeu și am început să așteptăm.
Să mai fi trecut vreo două ore până ne-am auzit strigați. Un domn, cu niște hârtii în față, mi-a cerut să-i dau cam cât costau două kile de rachiu. I-am dat din banii pe care îi aveam la îndemână, din ăia rămași de la biletele de tren. Mă gândeam că e pentru vreun timbru. I-a luat, a mai scris el ceva pe acolo și ne-a pus să semnăm pe niște acte. Tac-tu mare a pus deștiul, că nu știa carte. Apoi mi-a întins actele. Le-am luat și așa cu ele în mână începusem să mă deschei la flanea, să plătesc rata. Zâmbind, omul mi-a spus să-l iau pe moș și să plecăm acasă fiindcă am achitat tot. Se dăduse o amnistie financiară pentru țărani.
Măi copii, când am auzit m-a luat o căldură așa pe șira spinării. Mă închinam la Dumnezeu și nu-mi venea să cred. De ce simțeam că mi se muiau picioarele, de aia strângeam mai tare banii sub flanea! Mi-era frică să nu leșin de atâta bucurie. Mă, voi știți că a murit om de fericire? L-am dus pe socră-miu la birtul din gară. Ne-am așezat, ca boierii, la masă și i-am comandat lui un pahar de rachiu. De grija banilor, eu nu am băut nimic. Am mâncat meniul care se servea acolo, am lăsat și bacșiș. Și am venit, cu primul tren, acasă.
Să știți de la mine, nu sunt buni nici prea mulți bani. Te fac să o iei razna. Mă duceam la prăvălie și, fudul nevoie mare, dădeam la toată lumea să bea. Ziceam că-i fac pomană lu’ tata, mort pe front! Ajunsesem capul răutăților. Ne adunam la Belghir în casă, n-aveau copii, și toată noaptea jucam cărți, tabinet de-ăsta. Nevastă-sa era cucoană, lucrase la un restaurant în București. Ne prepara, ea știa din ce, o băutură de-i zicea punci. Un fel de lichior, da’ mai tare. Nici nu-ți dădeai seama când te lua de cap. Până pe după Crăcun am ținut-o tot așa. Eram mai mult în vizită pe-acasă, se luase și femeia asta de gânduri. Se plângea toată ziua pe la ai ei, da’ cine mai era ca mine. A venit și frate-miu să mă boscorodească, însă parcă pusese dracu stăpânire pe mine. N-avea nimeni ce să-mi facă!
Până într-o dimineață, când m-au găsit la poartă, înghețat mort în șanț. Mă îmbătasem criță și cum am ajuns acolo, fără niciun ban, cine mă adusese nici până astăzi n-am aflat. Am zăcut șase săptămâni între viață și moarte, fără să știu de mine. Doctorul zicea că e lingoare. Pe tine te-au dus dincolo, abia te înțărcaseră, în grija surorilor maică-ti. Rămăsesem cu sechele de pe front. Făceam rău, aiuram, mă sculam din pat strigând că ne atacă rușii, comandam la artilerie să tragă, distrugeam ce întâlneam prin casă. De mai multe ori am ieșit dezbrăcat și desculț prin zăpadă… După ce m-a împărtășit popa am căzut, în nesimțire, la pat. Începuseră să-mi pregătească lucrurile de înmormântare. Până într-o zi, când am deschis ochii. Aveam mintea limpede, limpede și o foame cumplită. Eram singur în casă, cam pe la vremea amiezii. Pe masă era o strachină cu varză acră tocată și cu zeamă, rămasă de la prânz. Am sorbit-o pe nerăsuflate și îndesam, ca un apucat, cu amândouă mâinile în gură. Simțeam că îmi face bine, mă răcorea pe interior. Da’ îmi făcuse și mai foame! Nu știu cum m-am ridicat de am luat coșul cu mămăligă de la grindă. Aveam sub masă o sticlă cu ulei de floarea soarelui de la moară. Când a venit maică-ta, m-a găsit pe marginea patului. Turnam ulei rece peste crodul de mămăligă și înfulecam. Nebărbierit, cu părul vâlvoi și năclăit de ulei trebuie să fi arătat ca un strigoi. De spaimă a scăpat găleata cu apă în mijlocul casei și a ieșit, țipând în curte. S-au adunat toți vecinii. Cine mă vedea scuipa în sân, se închina și pleca pe fugă.
Din momentul ăla am pornit-o spre bine. Am mai ținut-o așa cam vreo săptămână. Dar eram conștient, mâncam și pornisem pe picioare. Treptat, treptat m-am înzdrăvenit. Și cum începuse să se desprimăvăreze, m-am urcat în pătul unde țineam banii ascunși. I-am luat și într-o luni m-am dus la târg la Potlogi. De acolo am venit cu cal, căruță și plug. Și uite așa m-am făcut om de treabă și am intrat în rândul oamenilor. Mă mai gândesc și acum dacă amnistia aia a fost bună. Aproape să mă nenorocească! Da', până la urmă, când e să se întâmple tot se întâmplă. Au venit ăia cu colectivul și mi-au luat tot!”