10 octombrie 1958
Ascultă Puica,
Ce e măi fată, cu tonul ăsta, că mă și sperii? O dată îmi răspunzi și tu și atunci mă umpli de reproșuri? Ce vorbă-i asta că-ți scot ochii cu succesele mele? Care succese? Ce crezi că mă dau după vreun pârlit de la țară? Ți-am spus că nu, și nu pricep de unde ai scos-o că TU n-ai să te măriți niciodată? Că n-ai zestre (parcă eu am?), că n-ai carte (parcă asta contează?), ce-i asta? Îți zic eu de ce n-o să te măriți. Pentru că te-ncăpățânezi cu acest Titi Motomancea care te iubește ca pe Drăgănescu. Zău că nu înțeleg ce ți-a cășunat pe el! Un nenorocit de milițian, cel mai prost tânăr din târgul nostru, care abia știe să se iscălească! Știi bine că i se aprinseseră călcâilele după mine și eu nici nu m-am uitat la el. Cine nu e suficient de bun pentru mine nu poate fi nici pentru tine.
Dacă nu te-ai încăpățâna în așteptarea asta absurdă, Papa ți-ar fi găsit de mult un bărbat să te măriți. Și încă ceva – ești nedreaptă cu părinții noștri. Ei ne-au dat pe amândouă la carte, dar ție nu ți-a plăcut și n-ai vrut să faci liceul. Și nici n-ai vrut să mergi la profesională. Ai spus că nu ai chemare pentru niciun meșteșug și de aceea ai rămas să ajuți la cofetărie. Nu tata Wili te-a obligat și în niciun caz nu te-a sacrificat pe tine ca să merg eu la facultate. Nu mai aduce asemenea acuzații, nu-ți fac cinste. Și ca să te pedepsesc să știi că nu-ți mai scriu pănă la Crăciun.

A ta soră,
Vera (în caz că mă mai consideri ca atare)

2 nov 1958
Salutare îmbufnato,
După cum vezi, nu sunt în stare să țin supărare. Am zis eu că nu-ți mai scriu, da’ nu mă radbă inima. Așa că pun mâna pe plaivas și-ți istorisesc că – cel puțin trupește – nu sunt bine de loc. Vremea s-a schimbat, afară vântul urlă ca un lup, de fapt nu ca unul ci ca o haită întreagă și ploaia nu se mai oprește de o săptămână. Sunt cu guturai. Stăm aicea, eu cu Monica, claustrate în casă și tare bine ne-ar prinde un aparat de radio, dar ce să facem, tanti Sofica n-are nici măcar în odaia ei. Monica a avut unul cu galenă, un ”Sport” micuț care s-a stricat dar pe aicea n-are cine să se uite la el și să-l repare. Domnișoara Doctor îmi maltratrează poponețul la fiecare 8 ore – zi sau noapte – cu câte o doză de penicilină, dar văd că deși mă supun cu stoicism acestui tratament gâlcii nu mi se desumflă. Mi-a făcut și badijonaj cu albastru de metil dar tot degeaba. Nu-mi pot permite luxul să lipsesc de la școală – nu are cine să-mi țină locul. Și nu mi-aș da nici moartă elevii coanei Calița la simultan. Apopros de coana Calița, am intrat iar în ”grațiile” domniei sale, iar micile lighioane m-au supărat rău, rău de tot săptămâna trecută. A fost prima zi cu vânt și cu ploaie și cum pe aici pe ulițele mai îndepărtate se fac troiene de noroi, am întârziat la ore. Unde pui că eram și gutunărită deja. Când ajung – dezordine generală! Cumințeii mei făceau o gălăgie de se-auzea din curte. „Amica” mea era pe culoar și cum a dat cu ochii de mine mi-a făcut morală: cum de-mi permit să întârzii la clasă de nu poate ea să-și țină orele? Intru în clasă, jale: ai mei elevi jucau unii bâza, alții v-ați ascunselea prin clasă, alții se alergau în jurul băncilor de dârdâiau pereții! Ristache era sus pe bancă, Hrițcu era ca maimuța – călare pe ușă. Bombardieru se ascundea pe sub catedră iar Smărăndița sărise pe pervaz. Toți țipau ca din gură de șarpe și erau așa de prinși de jocul lor că nici n-au băgat de seamă când mi-am făcut apariția. Am țipat și eu: ”măi, voi n-ați auzit că s-a sunat de zece minute?”. Ași, n-am putut să-i acopăr. Abia când am strigat din toți rărunchii ”Liniște!” și am înșfăcat rigla și am bătut cu ea în tablă, au tăcut și-au încremenit acolo unde se aflau.
Am luat-o de păr pe Smaranda și am ciufulit-o zdravăn. L-am dat jos pe Ristache și l-am chelfănit și pe el de a-nceput să țipe din nou. Ceilalți au început iar să se miște și să se ascundă, dar și-au găsit cu mine. L-am alergat pe Bombardier în jurul catedrei – al naibii, cât e de durduliu – e mai sprinten decât mine. Eu fugeam după el în sensul acelor de ceas, el o lua la fugă în sens invers și tot așa. Ca o horă îndrăcită. Credea că scapă, dar nu m-am lăsat nici eu mai prejos. La un moment dat, m-am aplecat peste catedră și am fandat cu rigla ca d’Artagnan cu spada, reușind să-l ating peste față de a-nceput să plângă pe dată. După cinci minute era un plâns universal. Nu mi-a scăpat nici unul, cel puțin așa am crezut. În mijlocul icnetelor și al lacrimilor, îmi vine ideea să iau din dulap numărătoarea, ca să începem cu lucrurile serioase. Când – surpriză – pe dulap era cineva! În mijlocul măcelului, Eftuță se refugiase acolo sus. Cred că am făcut o figură extrem de fioroasă când am dat cu ochii de el. Ce-i drept pe el nu-l văzusem zdupăind când intrasem, dar cum ajunsese acolo? Un școlar pe dulap era o ofensă suficient de mare pentru mine și enervată cum eram, am întins mâna și l-am dat jos și l-am luat la palme. Și aici urmează lucrul care m-a supărat cel mai rău și din partea cui mă așteptam mai puțin.
Tabita – adventista – care stătuse cumințică în banca ei în mijlocul hărmălaiei generale se ridică deodată în picioare și vorbește neîntrebată: ”Nu aveți dreptate, Efta nu e vinovat, a fugit pe dulap de frică”.
Auzi, N-AM DREPTATE! Să-mi zică mie asta o prichindea, la ora mea, mie, învățătoare.
Deșteapta a continuat, încurajată desigur de momentul meu de stupefacție: ”Trebuie să-i cereți iertare că l-ați bătut”.
Stăteam cu linia în mână în fața ei. Clasa uitase de plâns erau toți ochi și urechi la mine.
”N-o să te bat, i-am spus, că mi-a spus maică-ta că ești beteagă cu inima. Dar eu așa ceva nu tolerez. Tu îmi dai mie lecții de pedagogie? Treci imediat la colț!”. Spre surpinderea mea, am reușit să vorbesc calm.
Nicio mișcare. Stătea încremenită.
”Marș la colț!” M-am răstit de data asta. Tot nimic.
”Nu” a spus, încet, de am auzit-o doar eu.
Nu?
Am luat găleata în care udăm buretele și i-am turnat-o în cap dintr-o mișcare.
Ia să vedem acum!
Câțiva au prins a râde. ”Așa-ți trebuie!”
După care s-a dus ca o pisică udă și a stat la colț, după sobă, smiorcăindu-se toată ora. A fost prima care a răcit – acum am vreo zece gutunăriți care șed acasă la cald. Ce să fac, Puicuțo, mă gândeam să le trântesc și câte un patru la purtare, pocăitei și altora câțiva, dar parcă n-aș vrea să le necăjesc părinții. Mai deunăzi am avut ședință cu ei, să-i fi văzut pe fiecare în bancă, în locul odraslelor, sfioși și spășiți în băncile alea liliputane în care un om mare dă pe dinafară! Nostim de tot, cum o fi oare să predai la oameni în toată firea? Colegele mele care au fost cu alfabetizarea au spus că nu e nicio scofală. Și apoi, de, până acum nici nu pot să mă plâng – n-am avut probleme de disciplină cu ei, mai lipseau pentru muncile agricole, îi mai învoiam și eu, că acum în octombrie se taie cocenii de porumb și se seamănă. Grea muncă, oricum. (am auzit printre altele că tov. Linginer și cu tov. Botezatu umbă prin sate să-i convingă pe oameni să-și bage mințile-n CAP ...)
În fine, clasa mi s-a liniștit și am făcut ora de matematică și pe celelalte trei care au urmat. M-am adresat tuturor cu numele de familie (în general le spun pe numele mic) și au priceput cât de tare m-au supărat. Nu s-a mai auzit nici musca. În recreația mare au rămas în bănci, n-a ieșit unul. S-a sunat și de ieșire. Copiii au plecat, și-au luat pe rând rămas bun de la mine. Bombardieru era ultimul, s-a uitat la mine așa ca un dulău care adulmecă, neîndrăznind să vină prea aproape. A murmurat un ”vă rog să mă scuzați” sau așa ceva, nici n-am înțeles. Dar supărarea îmi trecuse, aveam altele în gând. Era joi, și aflasem că și nea Ghemiș e răcit și n-a venit la lucru. N-avea cine să mă treacă puntea. Și nici nu mă gândeam să merg pe șosea cu alde Calița și celelalte pe ploaia asta. Destul că trebuia să merg cu ele cu rata la întoarcere. Așa că i-am zâmbit distrat băiatului și înțelegând că l-am iertat i-a venit inima la loc și a plecat țopăind de pe un picior pe altul și bălăngănindu-și ghiozdanul în aer.
În fine, m-am dus la cancelarie, unde coana Calița m-a gratulat cu un ”trebuie să înveți să-ți strunești clasa” inutil de altfel (n-o s-o iert!) l-am văzut pe Marcel. I-am spus tărășenia cu ședința și m-am plâns că nici moartă eu nu merg cu celelalte pe șosea și că mi-e frică să trec singură puntea. S-a oferit imediat. Am ieșit în curte unde ploua torențial. Eu am un fâș cu glugă, el are un impermeabil și umbrelă pentru cap. Pe un asemenea vânt, umbrela are însă un impediment: te transformă numaidecât în Mary Poppins. Când am ajuns la poartă, am văzut o mogâldeață așteptând: era Eftuță.
- Ce-i cu tine, mă? Pe cine aștepți?
- Pe nea Ghemiș
- Nu e astăzi! Ce treabă ai cu el?
Am aflat că tot nea Ghemiș îl duce și pe el acasă, când nu vine fratele lui să-l ia. Eftuță e din Balta Danciului, dar a venit la școală aici, fiindcă acolo n-aveau clasa întâi când i-a venit lui sorocul să se înscrie.
Am purces toți trei la drum și iată-ne la puntea buclucașă. Vântul scutura puntea ca pe un leagăn. Ce să facem? Marcel se descalță ca să aibă aderență pe lemnul ud, își leagă bocancii de șireturi și-i aruncă după umăr ca pe-o desagă. Luăm amândoi copilul de câte o mână și cu cealaltă ne apucăm de frângia alunceoasă care închipuie balustrada. Facem echilibristică preț de câțiva pași. Dar se pare că suntem prea mulți și nu ne putem potrivi pașii, așa că facem cale-ntoarsă. Încercăm altă tactică și de data asta reușim. Întâi Marcel îl trece pe Eftuță în partea cealaltă într-un răstimp care mi se pare o veșnicie. După care se întoarce și mă ia pe mine de mână. Trecem unul lângă altul, umăr lângă umăr, obraz lângă obraz, cu răsuflările îngemănate, peste abisul mișcător de dedesupt. Puntea se clatină, noi nu ne dăm bătuți. Mâinile noastre una în cealaltă își vorbesc: ai curaj. Îndemnul este trimis cu ștafeta sângelui la picioare și ele își strunesc tălpile să nu calce în gol. Nu mă uit la Marcel, mă uit la punte. Picioarele calcă pe ultima scândură. Am reușit!
Îl lăsăm pe Eftuță la marginea satului. Poteca e desfundată. Marcel mă ia de mână. Mai avem de străbătut o pădurice. Aici poteca e din pământ tare dar Marcel nu mi-a dat drumul la mână. Căldura bărbătească a mâinii lui îmi dă curaj.
Amintirea aceasta este cu mine acum, când îți istorisesc aventura. Strănut și îmi curge nasul, gâlcii mă dor și abia dacă pot ședea pe scaun de la injecții. Dar scriind despre asta parcă am mai prins inimă, nu știu de ce, s-a creat o punte către vremuri mai fericite. Sufletul meu e parcă hrănit de o mană neștiută, nu mă mai simt așa de singură și de abandonată prin lumea asta. Mi-e tare dor de voi, de tine și de părinți. Mai ții minte, cum obișnuiam să petrecem pe vremuri ca astea, când Papa ne povestea peripeții de-ale lui, din armată sau din timpul uceniciei? Nu știu care te distra pe tine cel mai tare dar pe mine mă distra aceea cu domnișoara care trecea pe stradă în timp ce el și cu alți aspriranți la a devini maeștri cofetari făceau frișca, trăgând din când în când cu ochiul și pe fereastră. Știi, Puicuțo, niciodată nu l-am crezut pe Papa în stare să facă un colocoș de frișcă și – huști! – s-o pălească în față cu el pe domnișoară, spre deliciul celorlalți. Cred că de fapt a văzut asta prin cine știe ce film și brava ca să ne facă pe noi să râdem.
Apropos, Marcel m-a invitat la un film, săptămâna viitoare, când sperăm să se mai îmbunătățească vremea și să mă fac și eu bine. Rulează unul la cinema despre viața lui Stalin. ”Un film de acțiune, groază și suspans”, cum glăsuiește afișul. Ce zici, să mă duc?

15 nov 1958
Puicuțo,
Trebuie să-ți povestesc deznodământul micului meu război cu clasa. După ce ți-am scris ultima dată, la vreo două zile a apărut și domnișoara Tabita la ore. S-a făcut bine și mi-a cerut iertare pe un ton foarte spășit, dăruindu-mi câteva mere din producția proprie. Am pupat-o pe amândoi obrajii și ne-am împăcat. Ploile au trecut și vremea s-a îmbunat, te-mbie să ieși și să te bucuri de soare.
După ce am fost cu Marcel la film (știi – mi-am dat seama, aduce la chip cu Marcelo Mastroiani, Mastarone cum îi ziceam noi, ții minte? Așa că l-am poreclit Marcelino) ne-am plimbat puțin spre marginea satului. Pădurea e acum luminoasă și primitoare, iar el a prins cu o lumânare și o sfoară niște insecte de pământ și le-a băgat în cutii de chibrituri. Mi-a spus că-i trebuiesc pentru insectarul școlii, iar eu i-am spus că mi se pare un obicei brutal să chinui aceste făpturi de dragul științei. Mi-a spus zâmbind că insectele nu au atâția ”receptori” pentru durere ca vertebratele de exemplu. Asta înseamnă că nu le poți chinui: au creierul mult mai simplu și că de fapt sunt mai bine adaptate pentru viața incertă pe care o duc. Mi-a dat de exemplu cum larvele continuă să se hrănească în timp ce sunt devorate bucată cu bucată. Groaznic și totuși, ce interesant!
I-am povestit și despre elevii mei. M-am plâns că am atâția băieți (de fete ce să zic, au devenit și ele năstrușnice jucându-se atâta cu ei) și că mi se pare că în general, sunt mai mulți copii de sex bărbătesc la clasele mici, cel puțin aici în comună. A avut și aici o explicație științifică. Mi-a spus că e abonat la o revistă de știință care vine tocmai din URSS și că acolo cineva a făcut cercetări pe teme demografice (legate de populație). Se pare că în toate timpurile după războaie în care mor cu predilecție bărbați, se întâmplă un fenomen natural prin care femeile nasc băieți, refăcând astfel echilibrul. Nu mă gândisem la așa ceva. L-am întrebat ce planuri are pentru viitor: dorea să rămână în învățământ? I-am spus că l-aș vedea mai potrivit pentru orizonturi mai largi, de exemplu cercetarea științifică. A roșit și mi-a mărturisit că asta își dorește și el: să fie biolog la un mare spital din București. În ciuda pasiunii lui pentru entomologie (ramura din zoologie care se ocupă de insecte) ar dori să-și facă o profesie în științei medicale. Am rămas pe gânduri: București! Capitala. I-am spus că eu am gânduri mai modeste: vreau să lucrez în Craiova, să fiu la oraș dar să fiu și aproape de ai mei. Mi-a spus că n-ar fi un impediment dacă aș lucra în Capitală: la anul vor fi introduse trenuri rapide, cu locomotive de tip nou care vor veni și vor pleaca din Gara de Nord spre multe din orașele țării. Și acum sunt unele care circulă toată noaptea și ajung de dimineață. Aș putea astfel să-mi vizitez părinții la fiecare sfârșit de săptămână. ”Și pe logodnicul tău, când vine în permisie”, a adăugat surâzând (ne tutuim de ceva vreme). ”Cum o mai duce?”
Întrebarea m-a luat prin surpindere. M-am bâlbâit și i-am spus că de fapt nici nu-mi e logodnic, doar un admirator mai insistent căruia i-am dat ceva speranțe de însuratoare.
”Aha”, a spus și a respirat adânc.
M-a întrebat dacă îi dau voie să mă conducă el în locul lui nea Ghemiș în fiecare săptămână și i-am spus că da. Apoi m-a invitat să mergem în următoare duminică la horă, în fața căminului cultural, ultima înainte lăsatei secului.
”Dacă vrei să cunoști mai bine obiceiurile țărănești” a spus.
Și m-am dus. L-am cunoscut mai bine cu acest prilej (îl mai văzusem seara, la gard) pe bădița Petru, drăguțul Maricicăi, fiica gazdei mele. Trebuie să-ți spun, dacă nu ți-am vorbit până acum, că Maricica e o fată frumușică, cu cosițe bogate, aurii, cam așa cum e desenată Ileana Cosânzeana în cărțile de povești. Drăguțul ei este țăran mijlocaș din comună, stă pe undeva spre șosea și au pământul aproape de Ialomința. Se pare că părinții lui nu prea o plac pe Maricica, nu știu de ce. Nu-i nici ea fără cusur, nu prea e harnică și am impresia Pucuițo, nu știu de ce, deși neagă cu înverșunare și ea și maică-sa, că e fudulă de urechea stângă. Nu aude când îi vorbești dinspre acea parte.
Ne-am prins în horă și noi, eu cu Marcel, este ceva magic în acest dans ancestral, în sensul că mie deși nu-mi place muzica populară, am trăit-o altfel acum. Mai cântasem desigur, cu corul, prelucrări, dar îți spun, acum a fost altfel, m-am lăsat vrăjită de combinația asta unică, muzică, mișcare și comuniune. E o combinație propice pentru nașterea de sentimente ... nu-i de mirare că aici se pune piatra de temelie la multe căsnicii fericite. Nu-i doar un simplu târg matrimonial.
Acum câteva zile am avut serbare, după ce am făcut prima serie de pionieri. Am reprezentat ”Miorița” în dramatizarea d-lui Pascu, profesor de Română. Bombadieru a fost în rolul ciobănașului moldovean. După ce Hrițcu și Ristache l-au asasinat, a fost așezat într-un ”coșciug” căptușit cu ace de brad, iar ”mama” (Smărăndița) trebuia să-l sărute pe frunte și să se tragă cortina. Numai că Smărăndița a fost apucată de trac și tot stătea în genunchi lângă coșciug de parcă nu-și amintea ce să facă. Bombardieru a răbdat cât a răbdat pe acele alea de brad care-l înțepau după care s-a sculat și s-a răstit: ”da’ nu mă pupi odată?”
Cred că-ți imaginezi ce râs a fost și ce aplauze. Râdea și dl Pascu, că au dat Mioriței un nou final. S-a mai încercat așa ceva și la piese de Shakespeare, dar să transformi tragedia în comedie, asta nu se putea întâmpla decât la noi la școală!
Alte noutăți, ce să-ți mai spun? D-ra Fifi va avea la anul inspecția de definitivat. Se pare că o să țină lecția la clasa mea. Copiii sunt deștepți, oricum mai deștepți decât la alte clase, chiar dacă mai zurbagii. Și cei mai mulți sunt și silitori. Mai sunt și codițe de topor: îl scot la lecție la Citire deunăzi pe unul, Stăvărache, și-l pun să scoată ideile principale din fragmentul pe care l-au avut de pregătit. Nimic. Îl pun să povestească măcar despre ce este vorba în text. Tot nimic.
”De câte ori ai citit lecția Stăvărache?”
”De zețe oli.”
”Nu serios?”
”De nouă oli.”
”Sigur?”
Numărul citirilor scade vertiginos, ca lungimea cozii de vulpe din povestea cu vânătorul.
Ajungem la ”de două oli”.
”Măi Mihăiță, spune adevărul.”
”O dată!”
”Nu te cred.”
După care pune ochii-n pământ și recunoaște:
”Nițiodată.”
Ca să vezi și tu. Voi ce faceți? Nu mai fi așa leneșă la scris. Că aici am vrut să ajung, ești leneșă la scris ca Stăvărache al meu la citit. M-am întâlnit întâmplător în rată cu un cetățean de la noi, care are neamuri pe-aicea și care-l știe pe tata. Am înțeles de la el că Papa vrea să facă o bucătărie de vară și că vă cujbiți cu toții, mai ales mama Carolina. Lăsați-o păcatelui pentru la primăvară, când o să fie mai cald și când o să pot și eu să v-ajut. Ce-a mai făcut Papa cu ăia care-l obligă să vândă bomboane de fabrică? Se descurcă cu evidența contabilă? Aștept să-mi spui, sau roagă-i pe Părinți să-mi scrie dânșii.
Va pup pe toți.
Vera