Ochi de jar


Rar e secetă pe văile noastre! Bătrânii spuneau că nu-și amintesc să mai fi petrecut o asemenea vară.. Tuna pe Mâzgana, se înnegura cerul de credeai c-o să vină potopul și taman când să-nceapă, vântul spulbera orice urmă de nor. Totul se uscase, legumele, porumbii pe luncă, iarba pe izlaz. Până și râul Argeșel abia mai pâlpâia. Bărbați voinici făcuseră de-a lungul lui bulboane, cărau apa de dimineața până seara și-apoi din nou, noaptea, ca să ude fiecare ce apuca. Pârjolul pusese stăpânire pretutindeni și oamenii nu știau ce să mai facă. Își aținteau privirile spre pădurile înconjurătoare și oftau neputincioși. Pădurarul Costică avea inima haină cum nu se mai pomenise pe meleagurile noastre. Nici nu știai când și de unde apare. Suna din cornul de vânătoare într-o parte și te trezeai cu el în cealaltă. Noi, copiii, strigam în urma lui:
Sună păduraru-n coastă
Că pădurea nu-i a noastră
Pădurea-i a statului
Păduraru’ al dracului
Nea Costică alerga după noi și dacă vreunul îi intra în mână nu-l scăpa nimeni. După ce îl zvânta în bătaie, îi lua vacile la obor, amenințând că o să aibă el grijă să îi trimită în judecată pe cei care nu respectă legea. Oamenii se încrâncenau și abia așteptau să-l prindă și ei la o cotitură. Până atunci soarele continua să ne ardă legumele, pomii să se usuce, animalele să se prăpădească.
Eu aveam în grijă două vaci și vițeii lor. Laptele era hrana noastră de bază. Le-am dus la păscut pe Dealul Piscului și în Groapa Albinei, la Voroveni, unde mai era ceva iarbă. Un frate mai mare, nenea Aurică, a împilat vacile să nu se agațe de crăcile de prun. În acel an terenurile noastre unde pășteam vacile intraseră în comasare și fuseseră luate la colectivul din Davidești. Eu nu înțelegeam cum de pășunile nu mai sunt ale noastre, așa că lăsam vacile să-și urmeze drumul știut. Mama, de teamă să nu pățesc ceva, îi ceruse lui nenea Aurică să meargă cu mine. Când a apărut paznicul colectivului, vacile pășteau la poala Piscului, lângă pârâul Albina. Era un om gras, mătăhălos și șchiopăta de un picior. A ridicat bâta în care se sprijinea și a început să strige la noi:
-De ce pașteți mă vacile aici, hai? vi le iau la obor.
M-am întors către nenea Aurică:
-Ajutor, nu-l lăsa, ne ia vitele, nene…
Fratele meu a rămas neclintit, n-a schițat niciun semn de împotrivire. Eu am țipat, am încercat să-l opresc. Mi-a dat un brânci și s-a îndepărtat șontâcăind.
Nu știam de ce nenea Aurică nu a reacționat, se uita tăcut cum ne lua vacile. Atunci am luat-o la fugă. Patru kilometri am alergat până acasă. Ieșea foc din mine, abia mai puteam să vorbesc, i-am spus totul mamei. A plecat ca o vijelie, și seara, destul de târziu, s-a întors acasă cu vacile. Mi-a zis:
-Locurile alea nu mai sunt ale noastre, să nu mai calci pe acolo vreodată. Am ascultat-o cu sfințenie pe mama, dar unde să le pasc? Am mers câteva zile pe prundul gârlei, pe râul Argeșel unde abia găseau câte un smoc de iarbă. Laptele aproape le secase, animalele slăbisereă foarte mult și după o săptămână, am hotărât să urc pe valea Baicului, prin locuri unde nu umblasem vreodată. Mă opream sus în Bolda și coboram pe o vâlcea unde rămăsese ici-colo o buruiană rezistentă la căldură. Le mai rupeam și câte-o cracă, două de fag sau stejar, dar tot cu teamă, să nu observe pădurarul. Bietele vaci nici nu mai pășteau, își tociseră buzele încercând să apuce iarba de pe pământul ars ca o cărămidă. Pe la prânz le strângeam sub un stejar și rămâneau acolo, dând din picioare și plescăind cozile după muște. Atunci scoteam cartea din traistă și citeam.
Uneori mai trecea și nenea Costică pe acolo. Îi dam bună ziua cu mult respect, iar el mormăia ceva, nu înțelegeam ce. Se uita la mine, la vaci și întreba:
-Măă, tu le-ai băgat în lăstar? Lăstarul era la vreo 500 de metri, pădurea fusese tăiată pe rase și era în anul al patrulea de refacere.
-Nu nene Costică, știu că nu e voie, mi-a dat mama grijă.
-Eh, eh, dacă le mai ții mult așa, o să-ți moară de foame. Tu nu vezi, le numeri coastele! Și pleca sunând cât putea din cornul său afurisit.
Mama era și mai îngrijorată după ce îi povesteam că iar îl întâlnisem. Zicea că ne caută gâlceavă și-o să pățim mare necaz dacă mă prinde cu vacile în lăstar.
Într-o zi, se înserase bine, Breaza a pornit singură, a cotit pe o vâlcea și-a intrat într-o văgăună adâncă. Bălaia și vițeii rămăseseră mult în urmă și nu știam cum să mă împart. Am încercat s-o întorc pe Breaza, n-a fost chip, între timp intraseră și celelalte în râpă. Mi s-a făcut teamă, aveam un gol în burtă, dar Breaza mergea întins și celelalte se luaseră după ea. Curând am pătruns într-o poieniță cu iarbă grasă și proaspătă cum nici nu-mi venea să cred că mai există. Jur împrejur izvoare puternice făceau să mustească pământul de apă. Vacile pășteau hămesite. Trecuse mult de miezul nopții când am luat-o din loc. Ne-am întors tot prin văgăună că alte ieșiri n-am aflat. Acasă mama se da de ceasul morții că am pățit ceva, dar, când am ajuns cu vacile burduf și ugerele pline, a uitat de supărare. De mult nu mai mâncasem lapte pe săturate, cu toții.
M-am culcat și-a doua zi am luat-o de la capăt. Mama s-a liniștit într-o oarecare măsură când i-am spus că poiana e ascunsă și chiar ziua e greu să ajungi acolo din cauza intrării cât o potecă de îngustă, a mărăcinilor și a râpilor înconjurătoare, dar tot nu putea închide ochii până nu apăream și eu, totdeauna după miezul nopții.
-Dacă o fi să te prindă, zicea ea, să fugi, să lași vacile, că te nenorocește și nu mai rămâi zdravăn, apoi mă mângâia îngândurată la plecare.
Și mama continua să care toată ziua apă din bulboană, iar eu urcam cu vacile pe drumurile cunoscute numai de mine.
Într-o noapte, cum stam încordat să prind cel mai mic zgomot, sub un mal, la câțiva metri depărtare, două luminițe scăpărară pentru o clipă. Am încremenit. Îmi țineam suflarea și ascultam. Iarba crudă ruptă cu lăcomie de vaci, era pentru mine cel mai frumos cântec, dar acum îmi provoca aproape durere. Chircit mă uitam în direcția unde văzusem luminițele, când suflarea caldă și limba aspră a vițelului cel mic m-a atins peste față. Mi-am înăbușit cu greu un țipăt. Gândeam că mi s-a părut, când, luminițele au apărut din nou și n-au mai dispărut. Se apropiau, se depărtau, erau când două, când mai multe și se auzeau trosnituri, fâșieli. Vacile își vedeau de treabă, pășteau la fel de lacome ca înainte. Abia m-am apropiat de ele.
-Hai Breaza, hai vițelul tatii că lupii sunt în văgăună și ne mănâncă pe toți
Vocea nu mi se auzea, vorbeam în gând, tremuram că dacă aș vorbi tare pădurarul, ascuns cine știe pe unde, o să m-audă.. Vacile nu se clinteau iar luminițele erau din ce în ce mai multe. Atunci am scos briceagul și-am împuns-o pe Breaza, adânc. Sângele a țâșnit. A săltat capul, a rămas o vreme atentă, apoi a mugit ușor. Vițeii s-au apropiat și s-au strâns în ea.
-Hai Breaza, hai fetița tatii, îi spuneam tot în gând și-o mânam spre povârnișul din față.
Vacile, tot mai speriate mugeau, îngenunchiau o clipă și urcau cu gâfâieli prăvălind în urmă pământ și pietroaie. Nu credeam să mai ajungem sus! Totuși primii au fost vițeii, apoi Bălaia și ultima Breaza. S-a scuturat de pământul prăvălit peste ea apoi a-nceput să-și lingă vițelul.
Eu am tras atâtea chiote până am răgușit. Ochii de jar mă ardeau încă, atât de tare că durerea devenise chinuitoare. M-am tăvălit, m-am ridicat și iar m-am tăvălit. Gemeam, strigam, chiuiam.
Vacile, liniștite acum, începuseră să rumege. Tot Breaza a luat-o domol spre casă. Atunci, parcă trezit din spaimă, am putut iarăși să strig:
Sună păduraru-n coastă
Că pădurea nu-i a noastră
Pădurea-i a statului
Păduraru’ al dracului
Al dracului
Al dracului….
Stelele de august împânzeau cerul, iar jos în sat, ici colo clipea câte-o luminiță aprinsă pentru cei așteptați cu inima strânsă, ca și pe mine, să ne întoarcem teferi acasă..

P:S:
După un timp Breaza a fost dusă la Concar și am jelit-o ca pe un membru al familiei
Paznicul Colectivului Davidești s-a îngrășat mai tare și a făcut infarct. La înmormântare nu l-a jelit nimeni.
În 1988 nenea Aurică mi-a spus, Nicule, am visat că vom primi înapoi terenurile și pădurea, sunt foarte sigur de asta. L-am privit ca pe un om bolnav care nu mai știe ce spune. De altfel a murit la o lună după asta.
În 1990 nenea Costică pădurarul a trimis vorbă când mai vin în Vulturești să trec pe la el. Mi-a arătat două caiete scrise de mână despre perioada războiului când fusese prizonier în Siberia. Se întorsese după 10 ani de la încheierea păcii și tot satul îl crezuse mort. Un nepot i-a tipărit acele însemnări.
În 1992 după ce am primit terenurile înapoi am străbătut cu piciorul Dealul Piscului, Groapa Albinei, pe lacre, unde mama îmi ceruse, după ce ne luaseră vacile la obor, să nu mai calc vreodată.
În 2011 am donat terenurile Episcopiei Curtea de Argeș pentru a construi un lăcaș religios. A fost dorința surorii mele Ecaterina, (Catela, Cati), și noi, ceilalți frați în viață Mihail, Gabriel, Tatiana și Nicolae am fost de accord. De altfel, Catela și-a amintit tot ce am povestit mai sus...
Povestea a fost scrisă înainte de 1989 pentru fiica mea Delia și la rugămintea ei o public acum.