agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2017-03-04 | |
Barca tocmai a ieșit ca să muște din mare, este atât de frumoasă, draga mea!, mă simt cu adevărat fericit. În fapt, mă sprijin cu o mână de catargul ăsta de brad, deasupra pânzele albe mă năucesc, draga mea, parcă ar cădea peste mine ca niște aripi imense, parcă m-aș pierde ca un tâmpit în neprihănirea lor, în plus, pânzele astea ale mele atrag preafrumoasele sirene, știi, Laura? Nu, nu te supăra, draga mea, doar eu pe tine te iubesc. Barca începe să alerge pe fiecare val, vântul e bun, bate în pupă, împinge bărcuța asta tot mai departe, până cât să atingă linia orizontului. Busola îmi arată Sud-Estul, căutăm așadar sirenele de la Sud-Est de marea asta cu onduleuri sărate.
Și scrumbiile de argint, bineînțeles, și pe acelea le căutăm. Da, draga mea, în primul rând scrumbiile. Tu mă aștepți acum pe țărmul mării și plângi, asta îmi spui? De ce ești geloasă, draga mea? Chiar pe o femeie cu coadă? Da, e frumoasă, așa e. Părul ei lung și cârlionțat atinge podeaua. Brațele ei sunt de zăpadă, pe cap poartă o coroniță de mărgean. Pielea ei e ca laptele, da, chiar așa e, draga mea. Poate că așa e, nu știu, vorbeam și eu, neostoit. Draga mea, te iubesc. Tu ești sirena mea cea pământeană. Cu nimeni nu te-aș înlocui, draga mea. De ce nu ți-am povestit de bărcuța de la Tulcea? Eh, draga mea, asta e o poveste cam lungă. Și nu vreau să se tulbure căpșorul tău plin de zulufi. Dacă ai fi aici, aș coborî pânzele, te-aș culca pe o pătură, aproape de cală, și te-aș iubi în plin vânt. Apoi am zăcea pur și simplu, așa; adică aproape de epuizare, ca și când am fi prins, sub tălpi, marea aia sărată. Așa te-aș iubi, draga mea. Ca și când am fi dănțuit cu marea aia străvezie sub călcâie. Nu aș iubi niciodată o alta, draga mea. Nici măcar o sirenă cu ochi albaștri, și cu părul lung, până la glezne, care zăpăcește inima pescarilor, făcându-i să se arunce în mare. Însă, poate aș ruga-o să își dea jos coronița aia mică de mărgean, să mi-o arate și mie, să văd, e mai frumoasă decât cea pe care ți-o încropeai tu, odată, din florile de câmp ale întâiului tău paradis… Da, Rupea e, desigur. Nu mă gândeam la Eneea, draga mea. Eneea e doar un vis, așa e. Și i-aș lua, bineînțeles, coronița (înciudat pe chipul acela frumos, de sirena aia cu părul ei lung, care, de lung și de frumos ce e, lovește podeaua aia scorojită, cu miros de pește) și ți-aș aduce-o acasă, drept trofeu.
Aș lăsa în pace sirena, pe cuvântul meu, draga mea. Doar știi că eu pe tine te iubesc. Cât sunt eu de pescar. Știi să pregătești scrumbiile? Deja plasa pescărească e plină. Știi, așadar? Dar fructele de mare? Am prins și câteva caracatițe… Nu îți plac caracatițele? Atunci le dau drumul, din nou, ca să „zburătăcească” în mare. Marea are nevoie de cât mai multe caracatițe, așa e, draga mea. Da, draga mea. Marea chiar are nevoie de caracatițe. Ele îmbrățișează încontinuu apa aia sărată, stârnind onduleuri în mare. Da draga mea, așa e.
Și așa, draga mea, m-aș juca cu tine până când, probabil, aș adormi. Cum să nu adorm, draga mea? Așa e, draga mea, eu nu aș dormi niciodată, decât de nebun! Și totuși, cum să nu recunosc că îmi place la nebunie să mă agăț de picioarele tale frumoase? Adică să îți cuprind amândouă picioarele și să ți le ascund în propriul meu trup. Da, chiar aici pe mare, draga mea nevestică. Chiar aici, în vântul ăsta plin vapori de apă. Doar încerc să fiu puțin poetic, draga mea Laura, însă, după cum vezi, nu îmi iese asta prea bine. Doar mă știi, am sute și sute de cărți, măcar puțină poezie ar fi trebuit să îmi iasă și mie. Măcar din când în când. Adică măcar acum, când chiar mă străduiesc. Și așa e cu picioarele tale, Laura. Aș adormi, de nebun, lângă ele. M-aș agăța de ele până când aș muri. Nu, draga mea, nu m-ar salva nicio sirenă. Eu nu sunt prinț, ca să mă salveze sirenele, eu sunt doar un simplu pescar. Unul care te iubește mult, Laura. Bine!, bine!, m-ar salva, totuși, cineva. Așa! De fapt, eu aș fi vrut să pricepi altceva, Laura. Că noi facem foc, nu dragoste… Ca și ploaia, draga mea. Știi cum face ploaia foc? Aruncă un fulger pe cer, și gata e cu focul! Acum înțelegi, Laura? Și-apoi, erosul. Stârnirea asta a sângelui. Cum să o astâmpăr, draga mea, decât avându-te toată, aici, unde marea se joacă, atât de frumos, cu pescărușii… Da, draga mea, sau invers. Adică, acolo unde pescărușii se joacă cu marea. De zăpăcit ce sunt, nici nu mai știu cine cu cine se mai joacă acum. Eu cu tine, tu cu mine, marea cu pescărușii, sau invers, adică pescărușii cu marea. Sau, da. Ce prost pot să fiu! …Tu cu pescărușii. Așa, draga mea, acum știm cine cu cine se joacă, de fapt. …Tu cu pescărușii. Da, draga mea. Pescărușii culeg alge din palmele tale. Nu te ciocănesc, draga mea, cum să te ciocănească? Le culeg frumos, dar frumos, draga mea, ca într-o mică poveste. Pentru că doar în poveste pescărușii se hrănesc cu alge dintr-acelea încâlcite, sau când, Doamne ferește!, mai au și ei câte-o indigestie mică. Le descâlcești tu? Da, draga mea, lor le plac mai ales peștii. Nu te necăji, îi culeg din mare. Pești sunt destui, nu ca algele, nu ai vrea ca algele să împânzească, de nebune, marea întreagă, nu-i așa? Draga mea, să știi că eu chiar te iubesc. Când mă întorc, o să închid bine ferestrele, așa cum tu, de drăguță, mi-ai cerut cu așa o stăruință. Ca de obicei, al tău, Lulu * Ian-Yuè sărută cu buzele lui înghețate fiecare fir de nisip regal, totul pare o poveste de sticlă, universul este neobișnuit de sticlos, de parcă plaja ar fi fost translatată într-o poveste hibernală, împresurată de gheață, dar nu, e doar aceeași plajă singuratică de la marginea mării. Pescărușii sunt acum ceva mai liniștiți, în fapt, se hrănesc acum dintr-o balenă înghețată, care a eșuat, odată, tocmai la țărm, în urma unei furtuni marine grozave. Îi mai gonesc, adesea, focile greoaie, cenușii, cu pântecele măturând, pe jos, zăpada, însă lor nici că le pasă, se întorc înapoi. Focile pântecoase își găsesc acum adăpost înăuntrul balenei înghețate bocnă și se hrănesc din carnea uscată, demult înghețată din pricina gerului. Pe când pescărușii, fac și ei ce pot, se descurcă și ei după puterile lor. „Îmi e atât de frig, de fapt, sunt înghețat cu totul, sunt un nenorocit și un înghețat, și sunt sigur că nici tridentul lui Poseidon nu m-ar mai putea ajuta acum. Nu știu dacă mai prind eu și zile bune!”, țipă un pescăruș nițel mai gingaș, apropiindu-se acum de țărm. În fapt, el își netezește acum aripioarele pline de chiciură, acum, destul de îngreunate. Un altul, care fusese gonit afară din pântecul balenei, țipă și el, încă, nevoie mare. E nițel supărată, sărmana pasăre. „Mi-e atât de frig încât aș putea scrie cu ciocul meu o epopee întinsă despre vară, acum, când e doar un Ian-Yuè înghețat, acum când sunt cu totul nenorocit, și îmi e frig de îmi crapă inima.”, țipă așadar, cu glas ascuțit, pescărușul. Și așa îi ascultă și Laura, pe fiecare, în visul ei de Ian-Yuè. „Dacă mi-aș putea găsi puțin loc, în pântecelul ăsta călduț… Focile astea răutăcioase, doar ele îmi mai încurcă din planuri. Răutăcioasele!” Un urlet prelung, un fel de huruit, dinspre o focă greoaie, a trezit însă pescărușul din reverie. Apoi s-a și ițit, undeva departe, unde, din păcate, frigul mușca și mai tare, cu toți dinții lui albicioși, cu toți dinții lui de lapte, înghețați și ei, în acest Ian-Yuè friguros. Pântecosul mamifer marin, adicătelea balena năpăstuită care se apropiase, spre nefericirea ei, prea tare de țărm, este acum o casă bună pentru foci, morse și o grămadă de pescăruși speriați. Pentru că Ian-Yuè este cea mai nefastă lună din an. Înghețat de frig în propriul suflet, poți chiar să te trezești că dai nas în nas cu îngerii, și că te cheamă la ei, cu privirile lor albastre ca marea. Că trupul ți se ninge, așadar, pe țărm, până când chiar și îngerilor li se face milă de tine. Chiar dacă ești doar o biată focă amărâtă. Sau, mai rău, un pescăruș foarte sensibil. Oamenii nu știu asta, adică faptul că îngerilor le este milă chiar și de pescăruși, ori de foci, nu, chiar nu o știu, deși, teoretic, se gândesc și ei că ar putea fi și așa. Nici măcar nu bănuiesc că și pescărușii, sau focile, întâlnesc, odată, un înger în toată regula, deși, teoretic, oamenii nu exclud mai nimic din lucrurile care pot, cu adevărat, să se întâmple. Ian-Yuè se avântă peste valuri, poleindu-le cu puțin nisip înghețat, este frig, pescărușii își ating piciorușele unul de celălalt, încercând, astfel, să se mai încălzească. Andrei și Laura șed acum pe un pled de lână, la marginea mării. Andrei îi vorbește, cu un șir de cuvinte înghețate, sărmanei de Laura, Andrei tremură de frig, însă nici vorbă să aibă în gând să părăsească plaja cea de mult înghețată. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate