Primăvara la țară se scurge repede și cu îngrijorare formală. Chiar și țăranii, preocupați fiind de fătatul oilor și de semănat, par a fi desprinși de realitatea cotidiană, profitul muncii lor fiind unica grijă majoră. De când cu colectivizarea și apoi cu ascensiunea înspre o democrație originală , ei nu mai sunt țăranii de altădată. Drept urmare, munca lor nu mai are legătură cu supraviețuirea și nici cu respectul față de glie. Tot ceea ce fac, fac fie pentru că nu și-au găsit un loc de muncă în alte unități lucrative (șomaj postdecembrist accentuat), fie pentru că și-au dat seama că pământul poate fi un capital prețios (au descoperit și apreciat, în felul lor cu tărie profundă, teoria rentei solului, specifică doar economiilor capitaliste).
Ca orice alt semen de-al lor, și țăranii și-au dobândit și însușit educația la care au dreptul și pe care o merită. Unii dintre ei păstrează (genetic) inteligența strămoșilor, adunată într-un câmp morfic plin de culoare și lumină. Au, cu alte cuvinte, o atitudine și un caracter care-i fac să strălucească. Alții, mai puțin sârguincioși, poartă în sângele lor amprenta slugărniciei pe care bunicii și străbunicii, în vremuri trecute acum la tăcere, au dus-o pe umeri ca pe o cruce a vieții. Niciodată ca pe o povară. De aceea s-au solidarizat vremurilor în copia lor maternală, fără adăogiri sau ștersături. Aceștia formează o majoritate periculoasă doar din punct de vedere electoral, pentru că se constituie într-o masă de manevră la îndemâna „baronilor locali ”, care se dau drept apărătorii lor. În fine, există și o a treia categorie de țărani, oameni care s-au opus vehement transformărilor în civilizație, categorie condamnată la o mediocritate prelungită. Această formă umană poartă în fibră amprenta nevinovăției, dar și pe aceea a fericirii de a fi săraci în spirit. Spre deosebire de categoria țăranului obedient, ei posedă, totuși, cel puțin la nivel declarativ, conștiința evoluției și chiar se chinuie să se împărtășească în ea. Fiind lipsiți de inteligența nativă, își caută etaloane în rândul unor suflete care nu li se potrivesc, așa că tendința de a învăța din experiențele altora, nu dă rezultate.
La un moment dat, mulți dintre reprezentanții acestei categorii au avut norocul să facă și școală, poate la un nivel mai înalt decât le-au fost locurile. Societatea i-a acceptat și în această postură, iar cadrele de partid și de stat s-au grăbit să le ofere funcții, pe care au reușit să le păstreze mult timp după revoluția din decembrie 1989. Pentru că întreaga lor ființă era plină de supușenie, li s-au oferit locuri de conducere mărunte, în general, datorită nimicniciei conducătorilor mai mari decât ei, aceștia confundând mai mereu obediența cu respectul. Adevărat este doar faptul că țăranii, astfel transformați, au încercat din răsputeri, dintr-un respect exagerat, să nu-și dezamăgească șefii. La propria lor persoană, când era vorba de „domni”, nu se mai gândeau, pentru că în fața ochilor semideschiși contau doar cei care-i țineau în funcție. Așa s-a născut legenda țăranului muncitor, o corcitură puerilă și instabilă emoțional. Exemple? Iată-le:
S-a întâmplat în anul 1993. Ilie Motofelea era maistru de exploatare la Întreprinderea Forestieră de Exploatare și Transport Bistrița, Sectorul de Exploatare a Lemnului Anieș, Gestiunea Valea Mare. Așa îi plăcea lui să răspundă, când era întrebat unde lucrează, ca la armată. Printr-un raport dat integral și ordonat, înșiruind tot lanțul antreprenorial care l-a consacrat. În totalitate și cu mândrie, cum ar fi făcut-o oricare altă persoană care s-ar fi aflat în locul lui. Obiceiul l-a învățat pe vremea când își satisfăcea serviciul militar, la Unitatea Militară 01079 Vânători de Munte, din Miercurea Ciuc. Buni comandanți a avut, Cel de Sus să-i aibă în pază! Deși au trecut taman douăzeci și doi de ani de la liberare, amintirile de atunci îi erau mereu proaspete în memorie.
Soarele amiezii, pe versantul pe care se aflau, încălzea binevoitor echipa de muncitori așezată în pauză de masă, într-un loc aerisit și bine luminat. Ca de obicei, Ilie stătea cocoțat pe o grămadă de arbori doborâți și adunați în sarcini pentru a fi duși la drumul auto, pe locul cel mai de sus, ca să poată să-i cuprindă (așa îi plăcea să se laude, adesea) pe toți angajații aflați în subordinea lui. Ideea era, bănuiau muncitorii, de a ieși el mai bine în evidență. Cu alte cuvinte, să se știe cine era șeful. De când a ajuns maistru de exploatare a lemnului, Ilie nu a mai mâncat niciodată împreună cu muncitorii. Era un gest care-l făcea să fie mai deosebit decât ceilalți, moștenit în mod evident de la șeful lui de sector, Grigore Crețu. Ca să-i treacă timpul mai ușor, a rupt o crenguță de brad de pe verticilul cel mai apropiat, ca s-o facă bucățele mici, mici, mici. Din ce în ce mai mici. În același timp, cu coada ochilor își contempla tăcut muncitorii care înșfăcau, cu poftă, din hrana rece adusă de acasă. Natura, absentă la mișcările lor, își torcea nestingherită veacul. Glasul fierăstraelor mecanice se stinsese de peste zece minute, așa că liniștea vremurilor se adunase, parcă, toată la un loc, ca să împlinească dorința muntelui fără de început și fără de sfârșit.
-Haideți cu noi la cină, don’ maistru!
Invitația venise din partea lui Doniză Ureche, un muncitor aprig, aflat între două vârste, care acum mesteca de zor o bucată de pâine de casă, cu brânză și slănină. Prin preajma locului, oamenii de teapa lor nu făceau deosebirea dintre prânz, cină și ojână, așa că cele trei expresii erau utilizate la întâmplare. În rostul lor rămânea doar intenția, restul nu mai conta câtuși de puțin.
-Haideți cu noi la cină!, l-a îngânat Ilie, gesticulând ușor din cap și din mâna în care încă mai ținea crenguța de brad, acum înjumătățită. De unde știi tu c-aș fi flămând sau că mi-ar fi poftă de mâncarea voastră?
-După cum te uiți la noi, don’ maistru, îi răspunde, privindu-l fix, Doniză.
-Mă, voi nu știți că și prin alte părți așa se face, cum fac io. Adică șeful trebe să supravegheze subordonații chiar și atunci când aceștia mănâncă. Ultimele cuvinte le-a exprimat silabisit și ușor apăsat. Mai ales când mănâncă, pentru că și atunci pot să pățească ceva rău, Doamne ferește! a mai spus acesta după o scurtă pauză și în timp ce își făcea o cruce deschisă pe tot pieptul, ca în timpul liturghiei de duminică, de la care nu lipsea aproape niciodată.
-Prin care părți, don’ maistru? Întrebarea a venit din gura lui Alexandru Văntău, care stătea cel mai aproape de Ilie Motofelea.
-De egzempluuuu, prin Satuu Maaare. Răspunsul, dat cu mădăreală, a fost pus pe note joase, în acord cu o înclinare ușoară a capului spre stânga.
Ionel Vârtic, un muncitor mic și slab, căruia îi lipseau mai mulți dinți din față, s-a ridicat în picioare, a așteptat până să-și termine dumicatul din gură, apoi l-a întrebat tâmp, în vreme ce-și căuta o poziție mai confortabilă:
-Da’ de unde știi, don’ maistru?
-Cum de unde știu? Doar nu-i o săptămână de când m-am întors de la fata mea.
-De la Aurelia?
-Da, de la Aurelia, că doar numai pe ea o am. Auzi, tu, de la Aurelia?, i-a replicat maistrul încercând, fără să reușească, să-l imite pe muncitorul mic și știrb.
Toată lumea cunoștea acest amănunt, dar știau că i se înmoaie complet sufletul șefului lor, ori de câte ori i se rostește numele fetei lui. Aceasta absolvise în urmă cu doi ani Liceul Sanitar din Bistrița și, pentru că a avut rezultate bune la învățătură, a fost repartizată taman la Spitalul Județean din Satu Mare. Ilie Motofelea a primit cu întristare vestea, dar mai apoi cu bucurie, pentru că respectul (obișnuia să se confeseze vecinilor și rudelor mai apropiate) se câștigă mai ușor într-un loc străin, decât acasă la tine. Frumoasă cum era, a fost repede remarcată de însuși directorul de spital, tânăra asistentă intrând spectaculos în grațiile acestuia. Mulți, printre ei aflându-se atât personalul de la spital, dar și muncitorii maistrului de exploatare a lemnului, bănuiau că Aurelia s-ar afla chiar în relații amoroase cu șeful de spital, altfel neputând să-și explice cum de, într-un timp relativ scurt, a ajuns pe o poziție atât de privilegiată. Pentru muncitori era clar că lucrurile chiar așa stăteau, din poveștile maistrului care, de dragă ce-i era fata, nu avea opreliști la cuvinte, ori de câte ori era adusă în discuție.
-Și ce mai e pe acolo, don’ maistru? Cum îs oameniiii... adicăăă... ce fel de suflet au? Tot ca mirenii de pe la noi?
-Ce mireni, mă, că io n-am mai auzit de așa ceva. Și-s mai umblat prin lume decât tine, poți s-o știi. Păi, cum să vă spun eu vouă? își continuă maistrul expunerea, după ce mai întâi i-a cuprins cu privirea pe toți. Întotdeauna când începea un discurs de acet gen își dregea bine glasul, ca să pară mai impunător și ca să fie mai bine auzit și înțeles. N-am intrat bine în gara din Satu Mare, continuă acesta, că am și zărit-o pe Aurelia pe peron. Nu era singură. Nuuuu, lângă ea stătea țanțoș, ca un colonel de armată, chiar directorul de spital, șeful ei. Bun, i-am zis atunci nevestei mele, continuând să mă uit cu insistență la cei doi de pe peron, înseamnă că au venit cu mașina și n-o să mai avem treabă cu trambalatul bagajelor prin curse. Vă vine să credeți?, i-a întrebat lung, scrutându-i pe fiecare în parte, ca și când ar fi așteptat o confirmare firească din partea lor. A făcut o pauză, cât să-și umple bine plămânii cu oxigen, apoi a continuat la fel de marcat de amintirile recente și ușor enervat de lipsa de reacție din partea muncitorilor: chiar așa a fost. Directorul spitalului, adică șeful Aureluței, de cum am ajuns la ei, ne-a îmbrățișat pe amândoi, pe mine și pe nevastă-mea, că doar, după cum v-am mai spus, nu eram singur. Apoi ne-a condus, cu mașina, la apartamentul Aureliei (închipuiți-vă, are apartament cu trei camere, obținut de la primărie, deși e singură cuc), ne-a ajutat la bagaje, până la capăt și, colac peste pupăză, ne-a dus și pe la spital, ca să ne prezinte la toți doctorii, colegii Aureliei.
-Păi ea e doar asistentă, don’ maistru.
-Asistentă, asistentă, da ce, nu tot cu doctorii lucrează? Repede trebuie să spui și tu ceva, că așa te-o învățat de acasă, să nu lași omul să termine ce are de spus.
-Lasă-l, Bandurule, pe don’ maistru să ne povestească, de ce-l încurci? Te bagi și tu ca musca-n lapte. Spuneți, don’ maistru, că e interesant, ce ziceați c-ați mai făcut?
Ilie Motofelea l-a mai săgetat cu o privire nervoasă pe Ion al Bandurului, apoi și-a căutat o pozițe mai confortabilă pe buștenii pe care era așezat, după care a continuat pe un ton cu o treaptă mai jos:
-Da, măi, după cum vă spuneam, ne-a prezentat la toți doctorii prezenți acolo. Așa-ți place mai mult? Întrebarea i-a fost adresată tot lui Ion al Bandurului, care acum l-a aprobat cu o înclinare a capului făcută ca la comandă. Apoi am așteptat în biroul șefului până când el și cu fata mea și-au încheiat programul de lucru, cam pe la ora patru, că așa lucrează ei. Deși am crezut că vom merge acasă la Aurelia, că eram destul de obosiți de pe drum, vă dați seama, directorul de spital nici nu a vrut să audă. Ne-a condus direct la el acasă. Și ce casă avea, uau, uau, uau! În timp ce le spunea acestea, își plimba capul în dreapta și în stânga, afișându-și mirarea pe întreaga lui față. Spera să fie mai convingător așa. Nevasta directorului era plecată de o săptămână la o specializare în Elveția, că și ea era medic, dar la o altă clinică. Acasă ne-o așteptat o slujnică de-a lui, grasă cam cât Vergiloaia lui Gavrilă al Barnei, dar tare de treabă. Șeful Aureliei tot lângă mine o stat și ne-o servit, el personal, cu de toate, mâncare și băutură, tot ce-am vrut noi. Apoi ne-o plimbat prin oraș, cu mașina și ne-o dus și la un film, la cinema (Doamne, ce frumos o putut fi, așa ceva n-am mai văzut de când mama m-o făcut!), iar în final ne-o condus până la apartamentul Aureliei. Două zile, cât am stat în Satu Mare, aproape că nu s-o despărțit de noi. No, ce ziceți, cum sunt oamenii de pe acolo?
-Foarte primitivi, don’ maistru, i-a răspuns Alexandru Teocului, care până atunci a tăcut chitic, iar acum mesteca cu gura deschisă, în timp ce-l privea, impresionat peste măsură, pe don’ maistru, șeful său. De mândru ce era pentru remarca ce-i venise instantaneu, râdea cu gura deschisă până la urechi.
Povestea maistrului i-a fascinat pe toți. Acum aproape că-l vedeau și mai important, și mai deștept decât era, numai pentru că a avut ocazia să se scalde în primitivismul unor oameni înțelegători, după cum se chinuia să le explice maistrul. În simplitatea lor, muncitorii aproape că n-au remarcat că la baza bunătății directorului de spital se afla un interes ascuns și meschin, la fel de mare precum satisfacția lui Ilie Motofelea de a-și vedea fata împlinită în profesie, indiferent de circumstanțe. Iar Soarele continua să le zâmbească cu sinceritate, în timp ce natura aproape că nu le sesiza prezența lor acolo.