agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1743 .



Omul care își scria scrisori
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [cosmacpan ]

2017-03-21  |     | 




Sheherezada a avut menirea de a pune în evidență o continuitate a vieții și o bătălie mereu câștigată în fața morții. Dar nu toată lumea poate să fie asemeni ei. Printre noi sunt oameni, care alungați fiind din rândul societății caută nișe, pasaje de fugă. Când tensiunea devine prea mare tot ce poți face este să îți creezi o supapă de presiune. Asta ar fi pe scurt povestea omului care își scria singur. Încă de mic copil, Micador a fost socotit ciudățel, atât de părinți cât și de toți ceilalți. Părinții și familia îl priveau cu îngăduință acceptându-i momentele exuberante sau cele de tăcere absolută, dar copii nu puteau mima bunăvoința, așa că de cele mai multe ori era aruncat în afară de forța centrifugă. Dacă la început stătea pe margini privind joaca celorlați copii, cu timpul ajunsese să se strângă cu tot aerul din jur într-o tăcere grea. Și zi după zi, distanța dintre el și ceilalți copii creștea așa cum un balon crește încercând să se smulgă din strânsoarea mâinii și a buzelor ce-i dau viață. Adolescența nu i-a fost mai ușoară. Rămăsese același copil dornic de joacă. Pe când ceilalți tineri se mângâiau, se sărutau și se amăgeau, el rămăsese același copil care refuza să crească. Decalajul era suficient de mare. Din cauza asta nu putea fi acceptat nici în cercul tinerilor, dar nici un rândul copiilor. Această dublă respingere crease o imensă frustrare. Neînțeles și neînțelegând unde greșește a continuat să rămână același copil chiar și când era destul de mare ca să mai rămână copil. Armata l-a găsit ca de obicei nepregătit să-i facă față, dar copilul din el a reușit să salveze situația la limită. Spaimele îl sufocau dar curiozitatea copilărească reușea să mai îndepărteze norii. Era un corp alogen în carnea moale a scoicii sociale. Strat după strat, tăcerea îl înnobila așa cum numai perla poate pune în evidență banalul mineral produs de scoică. Era departe de a deveni un adult cu toate că în acte era adult în stare de muncă. Munca a făcut să se adâncească diferența dintre prizonierul captiv în trupul matur. Aerul său tăcut și ochii mari, plini de curiozitate au creat în jurul său o aură de mister atrăgând tot mai multe priviri. Dar cum viața își face loc asemeni apei printre cele mai dure stânci coborând vijelioasă de la înălțimea tinereții, Micador a fost curtat și câștigat la sorți de Sara. Viața merge înainte ar spune fiecare în sinea lui ceea ce s-a și întâmplat. În scurt timp, Micador a devenit tată. Apoi a recidivat încă de două ori și înainte de a-și da seama ce se petrece cu el, era deja tatăl a trei copii. Copilul din el avea acum un câmp mai larg de experimentare căci își avea acum propriul grup de joacă. Creșteau împreună bucurându-se de fiecare clipă liberă. Munca îl storcea de vlagă dar acasă reușea să își încarce bateriile pentru următoarea bătălie zilnică. Copii erau fericiți, Micador era scânteietor și imaginativ iar Sara îi privea distrată cum cresc împreună. Dar cum orice anotimp aduce cu sine și schimbarea, copii au crescut rând pe rând, trecând pragul adolescenței, apoi al tinereții iar la final și pe cel al maturității, iar Micador crescuse cu ei, înțelegându-i, apărându-i, iubindu-i. Acum era matur pe dinăuntru și bătrân pe dinafară. Copii și-au luat zborul lăsându-l singur în brațele Sarei. Zilele aveau culoare, aveau personalitate dar nu mai aveau gust. A început să tânjească după prezența copiilor dar în același timp realiza că nu mai era parte activă din viața lor. Și atunci, într-un moment de plictiseală agonizantă i-a venit ideea salvatoare. A luat un pachet de foi de scris și în fiecare seară, înainte de culcare, se așeza la masă și începea să scrie. Uneori reușea să scrie câteva pagini alteori numai câteva rânduri, dar fiecare scrisoare avea dată, adresant, conținut și semnătură. Dimineața când se trezea găsea scrisoarea frumos impăturită la capul patului. Trezirea devenise un adevărat ritual. Deschidea ochii și căuta pe noptieră. Da, scrisoarea era acolo. Prietenul nu uitase să-i scrie. Se ridica în capul oaselor, își lăsa picioarele goale pe covorașul de lângă pat și lua scrisoarea. O desfăcea încet, savurând fiecare minut și fiecare rând scris. Când termina de citit, o netezea frumos și o așeza în cel de-al doilea sertar. Într-o zi de iarnă, a alunecat și mâna lui cea dreaptă a căzut la datorie. A fost internat de urgență, i s-a pus mâna în gips și i s-a spus că șansele de vindecare s-au redus considerabil datorită diabetului pe care îl neglijase toată viață. Sugestia medicului era să învețe să se folosească de mâna stângă pentru a putea face față stresului și dezamăgirii. Așa se face că prima scrisoare a primit-o după o săptămână. Scrisul era cam stângaci și tremurat. Prietenul său îi mărturisea că avusese un accident și că acum trebuia să îi scrie cu mâna stângă ceea ce făcea ca scrisul să fie mai nesigul și mai tremurat. Scrisorile primite îi luminau zilele și îi aduceau bucurie. Sara și copii priveau cu îngăduință acest joc nevinovat. Dar când Sara și-a luat la revedere și a promis că o să-l aștepte dincolo, lumina zilei s-a spart în cioburi mărunte. La catafalc era un bătrân cu mâna dreaptă chircită și uscată ca o gheară. Capul îi căzuse în piept încât credeai că numai pielea îl mai ține să nu se desprindă de pe gâtul fragil. La cimitir odată cu primul bulgare de pământ a căzut și el. S-a trezit târziu pe un pat de spital. Era același dar cumva mai departe de el însuși. Parcă toată partea stânga fusese turnată în bronz. Încercă să se miște dar mușchii nu mai răspundeau la comenzi. Mâna stângă zăcea inertă pe undeva prin preajmă căci nu mai știa nimic de ea. Piciorul stâng nu răspundea la chemarea lui. Încercă să vorbească dar fața îi alunecă într-o parte ca un așternut tras de pe pat. Ochiul drept putea să dea din aripi dar ochiul stând zăcea cu aripa frântă. Lacrima se desprinse din îmbrățișarea trupului și începu lungul drum către niciunde. O simțea indecisă, oprindu-se pe drum de nenumărate ori. Mâna dreaptă nefolosită de atâta vreme rămăsese înțepenită într-un continuu cârcel iar acum mâna stângă căzuse la datorie nemaivoind să răspundă la comenzi. Se simțea singur, tot mai singur și mai abandonat. Ce va face de acum înainte? Copii erau fiecare cu familia și problemele lui, Sara plecase să pregătească apartamentul de dincolo iar prietenul său dispăruse. Diminețile vor fi tot mai negre și mai înfrigurate. Mai avea vreun rost să se trezească? Surâsul Sarei când desfăcea scrisoarea nu mai era. Scrisoarea nu îl va mai aștepta la capătul patului. Singurătatea îl va îmbrăca, cămașă rece de gips așa cum fusese cu mult timp în urmă și cu mâna sa cea dreaptă. Poate că timpul lui se terminase. Poate că trebuia să plece, dar nicăieri nu se vedea nici o umbră de însoțitor. Cum putea trece dincolo fără nici o mâna întinsă? Închise ochiul. Lumina își luă la revedere strângându-se într-un punct minuscul. Zgomotele din jur se estompară până la dispariție. Era… da, ceva deosebit se petrecea cu el. Se simțea liber și ușor. Se privi cumva de departe. Toată bătrânețea trupului fusese lăsată în urmă ca o parașută nefolositoare. Cel care era acum era același copil din timpurile de demult. Începu să alerge apropiindu-se de sinele ce-l aștepta. Acum nu mai era singur. Și asta îi făcea bine. Nu se simțea nici exclus, nici abandonat, nici ciudat. Era parte a universului și totul se învârtea acum în jurul său. Își era sieși suficient. Singurul lucru care îi mai rămăsese era o inimă gârbovită ce făcea cu greu față zburdălniciei ce-l mistuia. Dar continua să bată. Și el continua să meargă, afundându-se într-un trecut tot mai îndepărtat.
Lângă pat, cei trei copii priveau chipul supt. Medicul îi chemase să-i întrebe ce hotărâre au luat în legătură cu bătrânul lor tată. Le spuse că de când avusese loc accidentul cerebral partea stângă era pierdută iar recuperarea părea tot mai greu de imaginat. Din păcate, cu toate că inima continua să bată constant, bătrânul nu mai răspundea la nici un stimul. Aseară avusese un spasm dacă putea spune așa când timp de o oră încercase să-și facă simțită prezența, după care orice semn dispăruse. Nu putea spune că era chiar legumă dar faptul că nu mai răspundea la nici un stimul nu îi dădea șanse de reușită. Era departe. Dispăruse din lumea asta. Voia să știe ce trebuia să facă în continuare. Copii au hotărât că e cazul să renunțe la serviciile spitalului așa că în transferară într-un azil de bătrâni. Asistentele care aveau grijă de Micador spuneau că perfuziile durau din ce în ce mai mult ca și când organismul ridica baraje de neputință. Totul se oprea la vârful acului perfuzor. În a treia săptămână inima a oftat adânc și s-a oprit puțin. S-a tras la marginea drumului hotărâtă să se odihnească pentru o eternitate. Din întâmplare, odată cu închirierea garsonierei am intrat în posesia teancului consistent de scrisori pentru că dorința moștenitorilor a fost să mai păstreze pentru ceva timp atmosfera fără să se atingă umbrele trecutului. Pe cât de copilărești, pe atât de adevărate și pline de curiozitate. Zilele erau descrise cu penel de copil pus pe soții și joacă. Erau de fapt ca cerul clar și fără norii dintr-o zi de vară. Sinceritea, naivitatea și curiozitatea își dădeau mâna să scoată acele mici perle de nevinovăție. Le-am citit cu sfială iar la prima mea întâlnire cu mezinul familiei i le-am dat. Nu știu ce vor fi făcut cu toate acele scrisori dar cred că meritau păstrate. Copilăria trebuie trăită și recitită căci ea este singura perioada în care nu mințim din interes pentru lucruri meschine. Când ne doare sufletul, inconștient ne refugiem în trecutul ei îndepărtat.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!