agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1539 .



Mândrie și umilință
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Nicu al Popii ]

2017-03-24  |     | 



Mândrie și umilință

Se spune că mândria e unul dintre cele mai mari păcate, nu e deloc pe placul lui Dumnezeu! M-am întrebat adesea cum m-am comportat eu de-a lungul vieții. Rememorând am apreciat că am fost mai mult umil decât mândru. Nu smerit, doar umil! A doua întrebare a urmat firesc, de ce? Am săpat adânc în amintiri să-mi explic această stare a mea. Prima cauză cred că a fost firea modestă a tatei. Mi-era rușine cu el, era socotit chiabur, dușman al poporului, terenurile noastre fuseseră comasate și când mergeam la câmp împreună, oamenii își băteau joc de noi. Tata nu le răspundea niciodată, iar de mine copiii râdeau spunându-mi, colivar, popârțac, (invectiv derivat de la preot) deși, scandaliv cum eram la mâncare, nu m-am atins până azi de colivă. Nici eu nu reacționam la batjocura lor, mă bucuram însă la ora de matematică, atunci când domnul Casandra, le cerea copiilor să întindă palmele și harș cu nuiaua, că nici unul nu rezolvase problemele date ca temă pentru acasă. Ãsta (adică eu) e mai deștept ca voi? întreba el. Na, să vă vină și vouă mintea la cap! Unul țipa, altul își ascundea palmele și o pățea mai rău. Zâmbeam în sinea mea, ochii mi se luminau dar nici atunci nu eram mândru de mine! Dar de două ori, îmi amintesc, că am reacționat totuși nestăpânit de violent când am fost insultat. Eram prin clasa a V-a, într-o primăvară, când toți copiii am fost scoși în grădina școlii să facem curățenie. Eu greblam frunzele de pe niște căpșuni și Rică al lui nenea Ion Fieraru a început să strige:
-Uitați-vă, popârțacul a mâncat multă colivă și s-a căcat iar pe el. Uf, uf, ce urât miroase! N-am zis nimic. El a continuat. Maică-sa în loc să-l spele la cur se întâlnește prin păduri cu bandiții că și ea e o bandită Ce-o fi fost atunci în mintea mea nu mai știu, am ridicat grebla de fier și l-am pocnit în cap. Cum s-a ferit l-am nimerit în tâmplă. A picat jos iar eu am fugit în clasă. M-am ghemuit în bancă, țineam capul în piept, așteptam judecata. A fost mare vânzoleală atunci, credeam că domnul Casandra o să mă dea afară din școală, dar nici el, nici domnul Oncescu (profesorul de naturale) nu mi-au zis nimic. Peste două săptămâni mergeam cu școala să plantăm meri pe dealul Pietricica. Rică s-a oprit la poarta noastră și a strigat-o pe mama. Tocmai atunci un cocoș a zburat peste gard.
-Nicule, Nicule, fugi după cocoș, a intrat la Angheleasca în grădină. Mama nici nu s-a uitat la băiatul fierarului.
-Aha, nu vrei să m-asculți, las’ că o să am eu grijă să rămâi fără broscoi, ți-l omor, ți-l belesc, ți-l jupoi, bandiților! Mama tot nu i-a răspuns, dar n-a vrut să mă lase să mai merg pe deal cu școala, îi era teamă că mă încaier cu Rică, și-o să ajung la școala de corecție. Am liniștit-o promițându-i că orice mi-ar spune n-o să mă iau cu el la bătaie, iar dacă va veni să dea în mine sau să azvârle cu piatra, voi fugi.
În clasa a VI-a am dat iarăși de necaz. Colegul meu Paul Ghițescu din Bârzești, nu știu ce avea, nu-l jignisem niciodată, îi mărturisisem doar că îmi e foarte dragă Norica, dar și lui îi plăcea de ea... Era mult mai voinic decât mine, cel puțin cu un cap mai înalt. Într-o zi toți copiii au ieșit din clasă, am rămas doar eu și sculptam în lemn de tei o ramă de tablou. Eram foarte concentrat la ceea ce făceam, când a intrat Paul în clasă și fără să spună ceva mi-a luat ghiozdanul și l-a frecat cu piciorul de podeaua proaspăt dată cu motorină. M-am ridicat din bancă și m-am îndreptat spre el. Mi-am făcut vânt și l-am lovit la cap, cu toată puterea de care eram în stare. El și-a pus mâinile ca protecție, în față. Dalta i-a spintecat adânc podul palmei. Sângele șiroia puternic, la fel ca la Crăciun când se tăiau porcii, iar urletul lui de fiară înjunghiată, nici azi nu mi-a dispărut din minte. După ce l-am lovit m-am liniștit brusc. M-am întors în bancă gândind că de data asta nu voi mai fi iertat. S-au strâns toți, directoarea școlii, domnul Casandra, domnul Oncescu profesorul de naturale, domnul Mihai profesorul de română, ceilalți copii. Nu-mi amintesc ce le-am povestit, cert e că iarăși nu mi-au făcut nimic, nu m-au exmatriculat, nu m-au trimis la școala de corecție. Peste ani Paul a ajuns olimpic pe țară la strungărie iar eu olimpic pe țară la matematică. Când ne-am reîntâlnit în sat, ne-am felicitat reciproc iar Paul mi-a arătat podul palmei, unde avea o urmă care nu s-a mai șters niciodată.
-Mai ții minte? m-a întrebat el. Am zâmbit și am dat din umeri. Nici unul din noi nu am avut succes la Norica. Din păcate, el a murit cu vreo 30 de ani în urmă. A fost un om gospodar, un om de ispravă cum se spune pe la noi, un foarte bun profesionist angajat la Uzina de Autotorisme Colibași.
În clasa a șaptea am plecat din sat, la Rupea, o mică localitate aflată între Brașov și Sighișoara, să mi să piardă urma că sunt fiul preotului chiabur din Vulturești (deși aveam de zece ori mai puțin pământ decât alții socotiți de asemenea chiaburi). La liceul Ștefan O. Iosif era profesor de română, de un an, doi, fratele meu, dar nu preda la clasa mea. Tudor Vianu vrusese să-l oprească asistent, la Universitate în București, dar, din cauza originii proaste, abia a primit postul de la Rupea. Nu eram mândru de statutul lui, ba chiar eram supărat pe el. Rula pe atunci filmul “Război și pace” și vroiam să-l văd neapărat. Fiindcă directorul Moise nu ne lăsa să ieșim în oraș, l-am rugat pe Mihail să mă însoțească la film. La intrarea în cinematograf, cine credeți că era? Însuși directorul Moise, sprijinit într-un baston. A avut o scurtă discuție cu fratele meu după care acesta mi-a zis:
-Hai acasă. Ce umilit m-am simțit atunci! Acasă însemna o cameră cu igrasie, unde umezeala se ridicase mai bine de un metru și jumătate de la podea. Era o încăpere tristă și foarte friguroasă, închiriată de la Bonin, un sas bătrân și mohorât care doar dădea din cap când îl salutam. Multe săptămâni nu mi-a trecut supărarea, dar, când a venit iarna și pârâul din Rupea a înghețat bocnă, colega mea de bancă, Păsculescu Carmen, mi-a dăruit patinele ei. Eram îndrăgostit de ea, ne făceam lecțiile împreună, îmi cânta la pian, îmi citea din poeziile publicate de un unchi al ei, iar eu o ajutam la matematică. (Vezi „Cronica unei mari iubiri”.) Din păcate ea se îndrăgostise de fratele meu care tocmai își publicase primul roman , „Visele au contururi precise”. După acest eveniment parcă am devenit, o vreme, și eu mai bățos. Pentru puțin timp însă, pentru că am plecat și din Rupea la București. Eram la începutul clasei a X-a, fusesem diagnosticat cu reumatism la inimă și-am fost luat în evidență și tratament la Policlinica ASCAR, undeva pe lângă Piața Romană. Totodată m-am transferat la Liceul Gheorghe Șincai de pe lângă celebrul Cocioc, teren viran unde se întâlneau de obicei șmecherii și hoții din mahalale. Mama a umblat peste tot cu mine, m-a dus la doctor, s-a ocupat de transferul meu. Atunci am avut și eu un pic de noroc, eram cu mama în holul liceului, ea era îmbrăcată în fotă și ie. Doamna Felicia Haica, directoare și profesoară de matematică, tocmai ieșea din cancelarie cu catalogul sub braț.
-Ce e cu dumneavoastră aici? a întrebat dânsa.
-Îl așteptăm pe secretarul Soare să ne recomande un profesor bun la matematică. Copilul ăsta are reumatism la inimă, a fost luat în evidență la ASCAR, i-am găsit o gazdă în apropiere. Poate îl transferăm la liceul ăsta, i-a răspuns pe nerăsuflate mama.
-Vino cu mine, mi-a spus doamna Haica.
Avea oră de trigonometrie, scria ceva pe tablă și, din banca unde mă așezasem, îi strigam rezolvarea! La ieșirea din clasă, doamna Haica i-a spus mamei:
- Lăsați actele la secretariat, de acum mă ocup eu de năzdrăvanul ăsta. Din acel moment am devenit copilul ei de suflet...
În liceu m-am îndrăgostit de Barbu Doina, stătea în banca din fața mea, îmi zâmbea frumos și îmi acorda o oarecare atenție. Doar ea mă alinta strigându-mă Năică... Deși era iarnă eu aveam ca îmbrăcăminte doar uniforma de elev, așa că veneam cu o oră mai devreme la școală și plecam târziu după ce terminam cursurile, să nu creadă colegii că fac pe grozavul, sunt sportiv și nu îmi este frig. De mai multe ori Doina mă întrebase, nu mergi și tu la film cu noi? O refuzam, tot din cauză că mă jenam să mă vadă fără palton. Azi e mult mai ușor să-ți găsești o îmbrăcăminte groasă, fie ea și la mâna a doua.
Și totuși nu mă simțeam umilit. Faptul că străluceam la matematică se răsfrângea în atenția prietenoasă pe care mi-o arătau colegii și chiar unii din profesori. Sentimentul de mândrie îl afișam doar față de Laurenția Statovici, orgolioasa premiantă care n-a reușit să mă depășească la matematică oricât și-a dat ea silința.
În 2015 am sărbătorit 50 de ani de la absolvirea liceului. Stam la masă cu doi foști colegi, ingineri de prestigiu, Melinescu Gheorghe și Păunescu ...
-Dragă Nae, mi-a zis Păuneață (cum era poreclit el în liceu) iartă-mă că îți spun acum, după 50 de ani, în clasă ne uitam la tine ca la o arătare, să fiu sincer, te disprețuiam. Erai îmbrăcat sărăcăcios, nu făceai parte din gașca noastră...iar doamna Haica ni te dădea mereu exemplu, eu nu te consideram deștept, doar tocilar!
-Dar era bun la carte... a continuat Meli. Foarte bun! Țin minte că doamna Goldiș, profesoara de biologie și diriginta noastră, l-a luat la mișto în primele zile. „ Ai venit din provincie numai cu note mari, o să vedem foarte curând ce știi”. Când l-a ascultat am rămas toți surprinși. Ori ce îl întreba răspundea, și nu doar din lecția de zi! Goldiș era cea mai a dracului profesoară, dar chiar și ea l-a notat cu nouă.
- Dacă tot mi-ați mărturisit cum mă vedeați atunci, voi, bucureștenii, în clasa a X-a, vă amintiți și de colegul nostru care a reprezentat liceul, pe țară, la olimpiada de română?
-Daa, a lucrat ca redactor la Europa Liberă, în Paris! Acum n-a venit la întâlnire...
-Ei bine, eu m-am întâlnit cu el în 1991, când am făcut parte dintr-o delegație de specialiști care se ocupa de conservarea patrimoniului industrial. În drum spre Lille ne-am oprit și la Paris. Ministerul Culturii din Franța a organizat un spectacol pentru noi și... surpriză, acolo a fost invitat și olimpicul nostru, era cotat ca o personalitate a vieții culturale parisiene. M-am bucurat și m-am dus să-l salut:
-Eu sunt fostul tău coleg, de la Șincai, din București...și i-am spus destule detalii ca să-și amintească de mine.
-Mă scuzați, cred că faceți o confuzie, nu-mi amintesc de dumneavoastră, bună seara, a zis el! Am fost foarte trist după acea întâlnire...Și-o fi închipuit că vreau să-i cer ceva...
Că am fost privit cu dispreț am aflat, cu certitudine, după 50 de ani dar și eu simțeam pe atunci o anume ostilitate din partea colegilor fiindcă nu eram ca ei. Nu plecam în gașcă de la ore, nu făceam haz de bătrâna doamnă Gurcă sau de doamna Colțan profesoara de română. În clasa a XI-a am avut două mici succese, am fost singurul care am reprezentat școala la olimpiada de matematică pe țară, iar la absolvirea liceului, la bacalaureat, am luat numai 10 la toate examenele, șapte la număr, scris și oral. Ar fi fost un motiv de mândrie, dar din păcate am intrat într-o ușoară depresie, vomam foarte des, reumatismul în loc să diminueze se accentuase, când mă dădeam jos din troleibus aveam nevoie de cinci, zece minute ca să pot merge, (vezi „Bolnav dificil”¬) nu reușeam să-mi mai îndoi genunchii, încât mă întrebam, oare am să trăiesc să termin facultatea? Și la ce bun s-o mai fac dacă tot am să mor de tânăr? Mama, femeie foarte aspră, nu s-a lăsat.
- O să te faci bine, îmi spunea ea, și după ce o să termini facultatea o să vii la Colibași și-o s-avem grijă unii de alții. Găsim și o fată bună în Vulturești...
Cum soarta mea era deja hotărâtă, ( nu-mi trecea prin cap să mă împotrivesc fiindcă îmi plăcea la țară)... m-am lăsat cum s-ar spune pe tânjeală, n-am mai tras pentru note mari. Oricum, învățam bine, luam opt, nouă și zece la examene.. În anul trei nu știu ce s-a întâmplat cu mine, am avut iarăși un moment de revoltă, poate de mândrie. Profesorul de mașini electrice, Nedelcu, era spaima facultății, pica studenții pe capete. Ca să nu pățesc o asemenea rușine, am învățat cum nu mai pregătisem nici un alt examen. Locuiam în cameră cu un student din anul întâi, Golumbovici Dan, din Târgu Jiu, mânca ciocolată din greu, îmi spunea că asta energizează, ține mintea trează, ajută la învățătură. Cum zvonurile despre profesorul Nedelcu erau tot mai alarmante, cu două zile înainte de examen am mers în oraș și am cumpărat 10 ciocolate mari. Noaptea nici nu am putut să mai dorm. Întorceam în minte fiecare pagină din curs și vedeam ca pe un ecran demonstrațiile, formulele, desenele. Examenul mi s-a părut floare la ureche, subiectele îmi erau atât de clare că am umplut tabla cu explicații, ce m-a întrebat îi răspundeam promt! Mi-a cerut carnetul și înainte de a -mi trece nota a vrut să-i explic alunecarea la mașinile electrice, o nota dânsul cu s. Da, bine, a tras el concluzia, mi-a pus opt. În mod normal ar fi trebuit să fiu mulțumit, dar, eu mi-am închipuit că am răspuns de cel puțin nouă. Aveam o stare de surescitare cum de atunci n-am mai avut vreodată. Îmi venea să ridic catedra în brațe, pe profesor să-l agăț în cuier...
-Dom’ profesor, de ce m-ați notat cu opt?
-Cum îți permiți?
-Am răspuns la toate întrebările, dom’ profesor!
-Ieși afară!
-Ies, dar nu înainte de a vă spune că totuși, m-ați notat corect. Mi-a fost rău odată și am plecat de la un curs de-al dumneavoastră, pe-ăla nu l-am avut și nici nu l-am învățat. Bună ziua!
Nici asta nu am gândit-o atunci drept o manifestare a orgoliului meu profesional. A fost mai mult lipsă de diplomație și prea multă sinceritate...
Ce s-a întâmplat după obrăznicia mea? Absolut toți studenții au fost picați, încât colegii de la cămin, corpul G din Regie, erau așa de supărați pe mine , că nu voiau să mai mă vadă. Pe unul dintre ei, Petcu Adrian dacă nu greșesc, șef de grupă, l-a lăsat repetent!
Practic mă drogasem cu ciocolată! În sfârșit, când am terminat facultatea, am mers la comisie pentru a primi repartiția. N-aveam emoții, lucrurile fuseseră aranjate pentru Colibași de fratele meu, fostul profesor de latină și română în orașul Rupea, acum redactor șef la revista Argeș. El vorbise cu directorul general al fabricii de autoturisme și i se promisese că se rezolvă. Șeful comisiei de repartiție era Gleb Drăgan, decan și profesor la cursul „Tehnica tensiunilor înalte”. Repartiția se făcea în ordinea mediilor, iar eu ocupam un loc onorant. Pornisem la drum 480 și absolvisem doar vreo 150! Erau o mulțime de locuri în București la IDEB, ELECTROMONTAJ, ISPE, ENERGOMONTAJ și chiar la aeroportul Otopeni,...
-Ce ți-ai ales, m-a întrebat decanul.
-Colibași!
S-a uitat dânsul prin hârtii, în sus și în jos, cu multă atenție.
-Nu există postul ăsta. Eu parcă nici n-am auzit. Alege altceva, a continuat el.
Mă gândeam, se supără mama, i-am promis și ca să fiu sincer nu-mi plăcea exploatarea, nici proiectarea, poate cercetarea, dar locul îl ocupase Fezi Cristian, la ICEMENERG, fusese șef de promoție. Am răspuns la fel, Colibași. Decanul s-a enervat:
-De ce insiști pentru o localitate unde nu avem posturi?
- Orașul Colibași e la 12 km de satul meu, Vulturești, o să am unde locui!
Atunci a apărut reprezentantul Primăriei București:
-Vino la noi, a zis el, la ITB, îți oferim o garsonieră, transport gratuit în tot orașul. Tentația unei locuințe în București mi-a schimbat destinul! Și uite așa mi-am început cariera profesională în Laboratorul electric al ITB-ului, ca șef al unei echipe PRAM. Eram șapte membri în formație. Șeful laboratorului electric, Manciu Toma, poreclit Ghete Mari, purta numărul 53 la pantofi, m-a chemat în biroul său și m-a întrebat:
-Ai mai lucrat în exploatare?
-Nu!
-Știi cum se realizează protecția la suprasarcină și la scurt circuit a unei instalații electrice?
-Doar teoretic! I-am întocmit schemele, am dat câteva explicații și domnul Manciu s-a arătat mulțumit.
-O să te descurci!
Am luat echipa în primire dar parcă mergeam la înmormântare. Mi-era teamă să nu fac vreo prostie, fostul șef al echipei, pentrucă acum devenise subalternul meu, știam că nu mă va ajuta. Prima stație pe care am reglat-o a fost cea numită 13 Septembrie. Șeful stației a deconectat de la tensiune zona unde trebuia să lucrăm. Aveam la dispoziție patru ore, între 10 și 14. Mi-au trebuit două ore până m-am lămurit cu traseul de cabluri, cu întrerupătorii, separatorii și montajul electric de încercare. Mă trecuseră toate nădușelile. Îmi curgea sudoarea pe față încât maistrul din stația electrică se uita la mine cu milă. În sfârșit, după ce am verificat de mai multe ori instalația, am reglat releele la suprasarcină și scurt circuit, am pus sigiliile, am strâns montajul și i-am cerut șefului stației să repună celula sub tensiune. Era ora 14 fără cinci minute! Trecusem proba de foc, instalația n-a pocnit, n-a bubuit, a funcționat normal. Chipurile celor cu care executasem reglajul s-au luminat. Atunci, pentru câteva clipe am fost și eu cu adevărat mândru de mine. Doar Vasile, fostul șef al echipei continua să fie mohorât. De altfel, după o lună, a primit altă sarcină și în locul lui a venit domnișoara Stanca. După șase luni toți membrii echipei, cu excepția Stăncuței, puteau să execute munca pe care o făceam eu. Vasile niciodată nu le oferise această posibilitate. De altfel, doi dintre muncitori au făcut studii post liceale și universitare la seral, Anișoara a devenit inginer iar Pompiliu maistru. I-am tratat întotdeauna cel puțin ca pe egalii mei și mai ales, ca prieteni. Am plecat de acolo când am fost numit într-o funcție de conducere într-o altă instituție, dar trei patru ani m-au tot vizitat la noul loc de muncă salariații care fuseseră angajați în Laboratorul Electric și după plecarea mea. Anișoara, Pompiliu, și alții din fosta mea echipă povesteau ce fel de „șef” am fost eu! De fapt, ce am făcut de am rămas în memoria lor? În laborator, (la sediul central din Șoseaua Ștefan cel Mare) etalonam aparatura, ampermetre, voltmetre, watmetre, contoare ș.a.m.d... În echipă aveam și două vietnameze, dar pe ele, pentrucă abia învățau limba română, nu le-am luat niciodată pe teren. În substațiile electrice efectuam reglajul la suprasarcină și scurt circuit. Programul era între orele 7-15, dar stația electrică putea fi deconectată doar între 10-14, când traficul în Bucuresti (troleibuze și tranvaie) era mai mic. Noaptea programul era între 22-6, dar stația era deconectată între orele 1-4. După câteva luni, când am devenit foarte sigur pe mine, mi-am instruit iarăși echipa:
- Două lucruri vă cer, verificăm și de trei ori ceea ce facem ca niciodată să nu producem o avarie sau un accident de muncă. (electrocutare, flamă, etc.). Programul este, pe timp de zi, între 9 și jumătate și, posibil, cel târziu 14, dar poate fi și ora 13 sau 12! Iar pe timp de noapte de la ora 23 până când terminăm reglajul.
Montam instalația de încercare într-o jumătate de oră înaintea deconectării celulei electrice de sub înaltă tensiune. Personal nu suportam să stau degeaba, mai bine de două ore, doar ca să respect programul standard și nu consideram că e drept să le impun celorlalți ceea ce mie nu-mi convenea... Doar Anișoara n-a avut curajul să beneficieze, de la început, de această facilitate.
- Mi-e frică, dacă mă dau ăștia afară? îmi spunea. A continuat să vină de la ora 7 în stația electrică și făcea de permanență până soseam și noi. Cu timpul s-a dat și ea pe brazdă!
-Mergeți la școală, la bibliotecă, învățați, sau faceți gospodăreală pe acasă dacă nu vă place să citiți, le spuneam. De mai multe ori i-am invitat la film, am mâncat împreună mămăliguță cu brânză și smântână la un centru lângă cinema Scala, patinam în grup lal Floreasca, sportul cu patine era, pentru mine, unul dintre cele mai frumoase. Am și pedepsit pe doi din membrii echipei. Erau băieți tineri, din Vidra, patria solariilor cu roșii, fiecare avea mașină Volga, un adevărat lux pe atunci, dar într-o seară nu s-au prezentat la lucru. Am fost foarte supărat, când am revenit la sediu s-au ales cu absență nemotivată... Chiar și Manciu Toma, șeful laboratorului s-a arătat surprins de hotărârea mea categorică, dar nu a intervenit.
N-am făcut-o din mândrie. Cu toată libertatea programului oferit, nu puteam accepta să rămân realmente descoperit și să nu fac față sarcinilor de serviciu.
Câtă deosebire între programul foarte lejer pe care îl stabilisem la substațiile electrice ITB și programul dur, dintr-o instituție de cultură, pe care chiar eu o conduceam. Președintele COM,( secretarul de partid), președintele de sindicat și șeful atelierului de restautare, buni profesioniști, dar convinși că, ceea ce e permis pentru un șef nu e valabil și pentru ceilalți, m-au somat, într-un COM, să impun o disciplină riguroasă în muzeu, așa cum se cerea în documentele de partid. Am tot amânat luarea unei măsuri până când eu însumi am fost pus în discuție în ședința de partid, că am părul lung și peste urechi! Ce umilit m-am simțit atunci! A urmat apoi punerea în discuție a lui Ioana Bidică, avea atribuții de contabil șef în muzeu. Cum ea întârzia mai în fiecare zi la program, divorțase și avea doi copii mici, trebuia neapărat sancționată. Era durdulie și se mișca destul de greoi.
-Nu mă invitați să stau jos? s-a adresat ea lui Ștefan Manolescu, nea Manole cum îl numeam eu pe secretarul de partid.
-Luați loc, a zis nea Manole cu o voce aspră, cu o față încruntată și sumbră.
-Mai bine rămân în picioare, a continuat doamna Bidică, spuneți repede ce vreți de la mine că am mult de lucru, pregătesc ștatele pentru salarii...
-Tovarășa Bidică sunteți exemplul negativ în această instituție, nu respectați...
-Mă cac pe COM-ul vostru, a răspuns doamna Bidică și a ieșit trântind ușa. Toți ceilalți au rămas consternați, doar eu am început să râd, râdeam cu o poftă de care nu mă credeam în stare.
După această întâmplare am pus totuși în aplicare acel program, argumentat cu tot felul de extrase din documentele de partid: la a treia întârziere, indiferent de mărimea acesteia, absență nemotivată! M-am supus și eu acelei reguli, mi-am trecut întârzierea de trei minute deși eram directorul acelei instituții. Alergasem ca un disperat prin parc, să nu întârzii, dar, când am ajuns, abia îmi trăgeam sufletul și eram fleașcă de transpirație. Întâmplarea a produs rumoare, unde s-a mai pomenit ca directorul să se autopenalizeze? Domnul Naglici a fost primul care a încălcat regula, el fiind și cel mai vocal în impunerea acesteia. Culmea a fost că doamna Bidică n-a mai întârziat în perioada respectivă. I-am pus absență nemotivată domnului Milică și orice încercare pentru a mă îndupleca să-mi schimb hotărârea a fost inutilă. Ce a urmat după asta? Că hotărârea COM-ului de a pune absență nemotivată după trei întârzieri reprezintă o aberație, (ceea ce de la început susținusem și eu), a devenit clar ca lumina zilei. Acum îi aveam de partea mea și pe cei trei vajnici apărători ai disciplinei cerute în documentele de partid. În mod firesc hotărârea a fost anulată. De data aceasta, am perceput anularea pedepsei disciplinare, ca pe un triumf personal. Realmente am fost mândru de mine!
Multe s-au întâmplat în viața mea cât am fost director la Muzeul Tehnic Național „Dimitrie Leonida” din București, timp de 35 de ani, raportat la mândrie și umilință. Am să mă refer doar la ultima perioadă, înainte de a pleca definitiv din Muzeu. Există acolo o instalație din lemn pentru extracția sării, clasată în categoria tezaur, Crivac, circa 1750. În 2011, în baza unei documentații elaborată pe parcursul a mai multor ani, obținusem în sfârșit, aprobarea pentru restaurarea acestui exponat în anul următor. În martie 2012, directorul general din instituția care ne tutela administrativ, m-a invitat la o discuție. Ce bucuros am fost în acea dimineață! Am pregătit toată documentația, intervențiile de-a lungul anilor, fotografii, expertize, punctul de vedere exprimat de Muzeul Satului din Bucuresti si Muzeul Astra din Sibiu, două instituții care, prin specialiștii pe care îi avea, ar fi putut restaura crivacul. 2012, 12 martie, ora 12 era întâlnirea. Am ajuns cu un sfert de oră mai devreme. Șefa de cabinet mi-a spus că directorul general a plecat să mănânce și-o să trebuiască să mai aștept. Parcă mai conta o jumătate de oră sau o oră de așteptare când așteptasem ani mulți acea aprobare și mai ales fondurile necesare? În sfârșit, după vreo 45 de minute apare directorul general care m-a invitat în biroul său.
-Ia loc, a zis el. Am început să turui:
-Vă mulțumesc domnule director general că m-ați primit. Vă prezint în detaliu sau... Câte minute îmi acordați să vă explic documentația pentru restaurarea...
-Lasă asta, pentru altceva te-am chemat. A făcut o lungă pauză.
-În două zile trebuie să liberezi postul. Am rămas ca la dentist. Nu mai aveam aer.
-Ce s-a întâmplat?
-Persoana care urmează să vină, a mers la un șef mai mare decât mine și i-a bătut cu pumnul în masă, postul de la muzeu e liber, directorul a împlinit vârsta de pensionare, trebuie să plece.
-Se poate să rămân până la 1 aprilie chiar dacă e ziua păcălelilor?
-Nu se poate, mi s-a cerut acest lucru în mod expres. Dar fiindcă îți fac o asemenea măgărie o să-ți prelungim contractul ca inginer specialist până în 31 decembrie 2012.
-Cunoașteți persoana care o să vină?
-Daa,...Nu este cazul să spun ce-a mai adăugat domnul director general.
-De crivac cine se va ocupa?
-Nu mai este treaba dumitale!
-S-ar putea să nu mă înțeleg cu noul director.
-Așa cum te cunosc eu, un om calm și echilibrat, sunt sigur că o să te înțelegi.
Am plecat de acolo obidit, am mers numai pe jos, câțiva kilometri, până la muzeu.
Noul director n-avea nicio treabă cu muzeistica sau cu instalațiile tehnice dintr-o astfel de instituție. La câteva zile m-a chemat în birou și mi-a spus:
-Domnule, dumneata, în vederea pregătirii evenimentului “Noaptea muzeelor”, vopsești postamenții din secția Mașini Industriale. Parcă mi-a dat foc la benzină.
-Doamnă, puterea exemplului trebuie s-o dați dumneavoastră. Nu că m-ar degrada această activitate, am spălat, am șters de praf exponatele, am măturat pe stradă, am adunat mortăciunile și alte resturi alimentare aruncate de vecini în spațiile noastre, dar acum, acest exemplu trebuie să-l dai dumneata, că dumneata ești director! (vezi Să păstrăm curățenia orașului)
-Cum îți permiți să vorbești așa?
-Păi n-ai vrea să-ți spăl picioarele și să-ți pup tălpile ca lui Hristos?
-Ieși afară.
Am ieșit. Nu era prima oară în viață când plecam obidit. M-am retras la țară și uneori visez noaptea că mă plimb printre exponate, dau explicații, dar salariații pe care îi întâlnesc în vis îmi sunt cu toții străini.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!