Într-adevăr, lucrurile păreau a fi fost iremediabil pierdute. Martorul cheie dispărând, era imposibil de probat intenția sau neglijența criminală. Mai mult, la următoarea rundă, s-a prezentat un alt martor. Era un martor surpriză. Un om care fusese strigat pe geam de o femeie într-un tren, în gara Nădlac, un orășel din apropierea frontierei cu Ungaria. Femeia avea o basma albastră pe cap și ochii tot atât de albaștri. Femeia îl strigase și îl rugase să aștepte, apoi îi întinsese o hârtie, pe care-l rugase să i-o ducă surorii ei și-i dăduse adresa. Omul luase hârtia, dar uitase adresa, și chipul femeii aceleia nu-i dăduse pace toată viața. De curând văzuse afișul, dar că abia acum realiza că femeia din tren, cu capul acoperit cu basmaua albastră, era tocmai cea din afiș, adică Mama. Tot acum realiza și cui trebuia să-i dea scrisoarea, adică Puicăi. Scrisoarea figura la dosar – dar nu integral, ci doar cu ultima pagină pe care nu scria decât atât: data, 1 aprilie 1971, adică un an după presupusa dispariție, numele mamei „Vera” drept semnătură și o singură frântură de frază de încheiere: „măcar spune-i adevărul tatei, jegoasă ordinară ce ești, viperă care mi-ai distrus viața”.
Îmi venea greu să cred că scrisoarea era originală, că Mama ar fi folosit un asemenea limbaj. Totuși, scrisul era o imitație perfectă. Mi-a fost arătat și am fost întrebată dacă îl recunosc drept original. Oricum, mi s-a spus, va suporta expertiza grafică, așa cum se întâmplase cu biletul. Am sperat zadarnic – timp de o lună – că se va dovedi că scrisoarea era falsă și toată tărășenia o înscenare. Spre surprinderea mea – expertiza a ieșit pozitivă: scrisoarea era autentică, scrisul era al Mamei. În primul moment m-am gândit că totul fusese o măsluială. Eram pentru a câta oară, victima propriei mele nimicnicii. Un om fără importanță, fără poziție socială, insignifiant. Coana Puica, persoană cu greutate, mituise organele de cercetare. Și totuși – voiam să văd – prima pagină a scrisorii. Numai că lucrul ăsta nu era posibil fără acordul coanei Puica. Proba aparținea justiției, dar numai ultima pagină – cea relevantă – constituia proba. Restul aparținea destinatarei și nu martorului, și nici justiției. Dl. Ovidiu m-a sfătuit să fac întâmpinare și am făcut, ca să cer să fie obligată Puica să-mi arate și restul scrisorii. Întâmpinearea a fost respinsă.
Între timp starea sănătății mele începuse să mă îngrijoreze. Durerea dintre sâni o simțeam când îmi era lumea mai dragă – din nefericire și când mă aflam la muncă, la casa d-lui doctor Rașid. S-a mai întâmplat și să intru în conflict cu domnia sa pe motiv că de câteva ori mă făcusem că n-o aud pe răsfățată și nu zburasem – precum o pasăre grijulie la cuibul cu pui – să-i îndeplinesc dorința. Sigur că am pretextat că nu auzisem cu adevărat, drept pentru care angajatorul meu mi-a declarat că nu mă mai primea la muncă până nu făceam o audiogramă. Mi-am amintit de o nenorocită de profesoară din liceu, care prin clasa a unsprezecea a zis că nu mă mai primește la oră dacă nu-mi pun ochelari (fiindcă stăteam cu capul prea aplecat peste bancă) și numai după ce i-am adus certificat de la doctor că nu eram mioapă și că totul nu era decât de la oboseală a catadicsit să mă lase în pace. Ca și atunci, eram la cheremul altor oameni și depindeam de bunul lor plac. Cel puțin domnul doctor m-a trimis la un amic de-al lui și n-am plătit nimic. Dar am rămas interzisă când am aflat verdictul: era cât se poate de adevărat, eram aproape complet surdă de urechea dreaptă. Faptul că auzeam per ansamblu relativ bine, se datora compensării cu cealaltă ureche, care era sănătoasă.
- Ați suferit un traumatism, o lovitură sau poate ați avut de-a face cu zgomote de intesitate foarte mare?
Am spus că nu. Apoi mi-am amintit că maică-mea vitregă fiind stângace, mă plesnea cel mai ades pe partea dreaptă și de multe ori palmele se abăteau peste ureche.
- Îmi puteți scrie cauza prezumtivă pe foaia de diagnostic? am spus lovită brusc de inspirație.
Mi-am dat seama că de la ea mi se trage. Dacă puteam să-mi scot certificat medico-legal ... dar oare era asta în sfârșit, o probă clară? ... În fine, mi-era frică să nu fiu concediată tocmai acum când aveam atâta nevoie de bani. Se pare însă că spre norocul meu, și dl doctor Rașid și Rita aveau încă și mai mare nevoie de mine, că tat-su a fost imediat banii din portofel, și mi-a dat să-mi fac aparat auditiv – o gânganie de silicon care-mi amplifica orice zgomot la nivel de bubuitură dar pe care eram obligată s-o port cât timp stăteam la ei în casă.
S-a dat în fine rezoluția pe dosarul de dispariție al mamei mele – concluzia a fost că ea se găsea în viață la un an după ce noi o văzusem ultima dată. Procesul biletului a mai continuat un timp, la fel și cercetarea penală. Acuzarea (adică eu, procurorii și cu avocatul meu) nu reușisem să dovedim că Puica era vinovată de „confecționarea” biletului, adică de ștergerea datei. Finalul trist a venit după ultima înfățișare – sentința a rămas în pronunțare – urma să aflu rezoluția de la condică. N-am avut puterea să mă duc singură să văd – am aflat prin avocatul meu: acuzația mea se respinsese ca nefondată. Coana Puica era achitată. Probabil că scenariul TV avusese o bună contribuție. Probabil că necredibilitatea mea ca martor fusese și ea hotărâtoare și oricum, faptul că Mama era în viață la un an după presupusa dispariție, anula consecințele prezente ale falsului, făcându-l o faptă prescrisă. Și în ce privește acuzația de ucidere a lui Lucian Postolache neajunsă pe rol, coana Puica fusese declarată nevinovată prin lipsă de probe.
Dl. Ovidiu turuia: lasă, că în privința biletului, facem recurs, sau deschidem alt proces, lasă că o putem acuza de semi-surzenia ta, dar eu nu-l mai ascultam. Mă întrebam ce rol juca el de fapt. Îl suspectam că și el trecuse sau fusese dintotdeauna de cealaltă parte. Nu știu de ce nu m-am oprit acolo și atunci. Nu știu de ce până la urmă am acceptat să continui. Deznădejdea, sila de mine însămi, sentimentul eșecului anihilau până și frica mea bolnăvicioasă. Mă credeam datoare să merg până la capăt.

*

Recursurile – făcute la instanțe din ce în ce mai mari pe măsură ce pierdeam câte unul nu au făcut decât să-mi înrăutățească starea de sănătate și să-mi mărească nota de plată. La una din înfățișări i-am reproșat disperată, în plen, toate bătăile și umilințele și faptul că mi-a furat casa și banii moșteniți. Atât mi-a trebuit. În câteva zile m-am pomenit cu citație – de data asta eram eu dată în judecată pentru insultă și calomnie. Au urmat încă un an de proces și contra-proces. Dl. avocat Ovidiu m-a părăsit pentru că nu am mai vrut să-l plătesc. Am încercat disperată să aduc argumente singură. De ce credea onorata instanță că nu deschisesem succesiunea după tata? Oricine ar fi făcut-o. De ce n-o făcusem eu? Făcusem un lucru împotriva intereselor mele deci era clar că fusesem constrânsă de cineva să o fac.
Coana Puica, desigur consiliată de experimentatul ei avocat, demonta totul făcând, ca și la primul proces să par un martor necredibil. Nu ea trăise din moștenirea mea, ci eu din agoniseala ei. Eu trăisem trei ani din banii ei stând pe tușă și refuzând să mă încadrez în câmpul muncii. Ea câștiga banii necesari existenței închiriind fratelui ei proprietatea de la țară moștenită de la bunicul Vili.
Cât despre duritatea ca mamă vitregă, așa erau vremurile. Trebuia să scoată om din mine și toate eforturile se dovediseră zadarnice. Uitați onorată instanță – putoarea, a picat de patru ori la medicină, deși i-am dat să mănânce și i-am pus meditație! Uitați aici dovada!
Cum naiba de făcuse rost la marele fix de listele cu admiși și respinși ai facultății de acum mai bine de douăzeci de ani cu ștampilă și semnături, tot tacâmul, când eu nu putusem să obțin cele mai banale informații prin ditamai agenția de detectivi particulari? Simplu. Pentru că coana Puica avea ce oferi. Desigur, avea oamenii ei cărora le putea face servicii de pe poziția pe care era și-i putea îndatora. Nu banii sunt cei care cumpără oamenii ci compromisul. Metodă mafiotă. Ce putere de convingere să aibă banii mei, banii unei amărâte fără putere, oricât de mulți ar fi?
În tot acest timp, ai mei începuseră să mă privească ca pe o criminală nebună, una care mizează fără rușine, ca la cazinou, banii familiei, banii câștigați cu trudă de Hans. Nemaiavând timp și nici putere fizică, renunțasem la slujba de la doctorul Rașid. Ce avea să se întâmple dacă – așa cum nu se îndoiau – aveam să pierd și procesul în care eram acuzator și pe cel în care eram acuzat?
Martha reușise la două facultăți în Germania (habar n-aveam că depusese actele acolo și dăduse examen) – la arhitectură și la arte – și se certa tot timpul cu Hans care insista să lase prostiile cu arta și să urmeze arhitectura. Ce avea să se întâmple dacă rămâneam fără bani?
Mie îmi era tot mai clar că lucrurile se îndreptau spre dezastru. Și dezastrul s-a întâmplat. În ultimul timp, Hans și Martha mă însoțeau când aveau timp la procese. Nu pentru a mă încuraja, ci pentru că soarta lor era prea legată de a mea. În pauza uneia dintre aceste înfățișări, am ieșit cu toții pe culoarul tribunalului, și am dat nas în nas cu bestia, care își aprinsese o țigară și pufăia – nou obicei aristocratic, că pe vremea când era cu noi, nu fuma. I-am spus doar atât: m-ai distrus ca om, mi-ai luat totul, dă-mi măcar scrisoarea Mamei, vreau să văd ce ți-a scris, și de ce te acuza că și pe ea ai distrus-o. Ai auzit, am plusat, știindu-mă însoțită de Hans, să-mi dai ce-mi aparține de drept!
La care, văzându-mă pentru prima dată obraznică cum nu fusesem în copilărie, s-au trezit dracii din ea și a ridicat mâna: vezi că te pocnesc de nu te vezi, cât ești de mare, în fața lu’ fii-ta și a lu’ bărbată-tu!
Dacă aș fi fost cu nervii mai puțin întinși, aș fi înțeles că nu s-ar fi ținut de cuvânt, că nu și-ar fi periclitat poziția de față cu atâția martori. Gândind însă că mă va spurca în fața fiicei mele, mi-au venit în minte automat sfaturile lui Hans, date de demult, în parcul 23 August, când voia să mă învețe să mă apăr de viol. Instinctiv, i-am pus piciorul în piept bestiei, și ceea ce a urmat a fost dezastrul. Mă așteptam ca o boxeriță talentată ca ea să resimtă piciorul meu ca pe o pișcătură de purice. Dar iată că forța pumnului nu e totuna cu stabilitatea echilibrului. În ciuda forței ei drăcești și spre marea mea surprindere, a căzut cât era de lungă și de lată, o masă de șunci dizgrațioase. Acest simplu fapt mi-a scos de sub lanțuri gândurile pe care frica le ținuse până atunci inhibate. M-am detașat de mine însămi, de adolescenta umilită și speriată, de cealaltă Nina și cred că pentru o clipă mama s-a impersonat în mine ... pentru prima și ultima dată. I-am ars Bestiei în coaste câteva șuturi zdravene și am vrut să-i pun piciorul pe gât și să-i zdrobesc beregata, să termin pentru totdeauna cu ea și cu obsesia ei. Hans m-a strâns însă în brațe atât de tare încât aproape mi-am pierdut răsuflarea și n-am putut să mai îmi duc gândul cel negru la îndeplinire. O ceață mi se punea încet pe ochi. Prin această ceață am văzut ce făcea Bestia. A încercat să se ridice dar târteața enormă o trăgea înapoi și aluneca pe marmură cu tocurile, ca o purcea cu copitele pe gheață. A făcut câteva manevre din acestea până când și-a dat seama că nu poate fără ajutor și s-a lăsat păgubașă. Lacrimi de crocodil îi curgeau din ochi. Gesticula cu mâna de jos de unde era către Martha care se uita la ea cu o uimire absolută. ”Vezi, vezi, așa se poartă o fiică cu mama ei, așa o răsplătește. Așa, dă în mama care a crescut-o”. Într-un târziu Martha și-a venit în fire și cu o expresie ironică i-a dat mâna să se ridice.
Între timp mie descărcarea asta de tone de adrenalină combinată cu lipsa de oxigen îmi adusese inima la o ambalare maximă. Ceața îmi alunga orice alt gând în afară de unul singur: de ce n-am făcut asta mai demult, de ce n-am făcut asta mai demult? De ce m-am lăsat terorizată atâția ani? Pentru că nu știam „tehnici”? Nu, pentru că voința îmi fusese anihililată! Apoi ceva s-a întâmplat cu trupul meu, ceva cumplit și rău. M-am smuls din îmbrățișarea lui Hans și pur și simplu am fugit. Am dat peste paznicul de la ușă care nu m-a putut opri și m-am trezit afară, dezorientată. Nu știam încotro s-o apuc. Știam numai că trebuie să fug. Am făcut un atac de panică, îmi spuneam disperată. Am fugit înspre o stație de autobuz și m-am urcat în el, am căzut secerată într-un scaun. Arborii fug, clădirile fug, oamenii fug, Doamne, unde sunt, unde mă aflu? Vag, realizez că am coborât, că sunt undeva la marginea orașului și fug, fug, undeva într-un lan de grâu, undeva unde știu că mă așteaptă bunicul ca în copilărie. E el la capătul potecii. Dar când mă apropii văd că nu e el ci e Bestia, cu rânjetul ei răzbunător, a ajuns aici înaintea mea și mă asteaptă.







*
Femeia care eram a fugit prin lanul de grâu tot restul zilei. Spun așa pentru că amintirile mele sunt vagi. Ceea ce povestesc în continuare e din ce am aflat de la alții care m-au văzut, eu am doar o încețoșată percepție asupra manifestărilor exterioare ale ființei mele. Am fost văzută în decursul a trei zile rătăcind la marginea Bucureștiului, spre Glina, pe o cale ferată veche, peste câmpuri, pe o șosea, pe la o groapă de gunoi. Am amintirea vagă a unui câine turbat, cu balele curgând, rătăcitor ca și mine pe câmpuri, de care m-am ferit din cale. Apoi amintirea unui șofer de tir care s-a dat jos să urineze iar când a dat cu ochii de mine care eram ca o stană de piatră s-a speriat și a fugit.
Mi s-a povestit apoi că am fost văzută din nou în oraș, într-un cartier de margine, că am ajuns într-un parc și că am fost prinsă rupând crengile de la copaci și făcându-mi bâtă ca să mă apăr. O cutră bătrână, lupoaica moralistă a cartierului, m-a văzut și s-a scandalizat pe dată și a chemat salvarea. Eu amenințam cu bâta pe paramedici și pe curioșii veniți să caște gura. A fost o adevărată telenovelă „prinderea” mea cu arcanul, tranchilizarea, băgarea la „dubă” și ducerea mea acasă. Spre norocul meu nu m-au dus la spitalul de nebuni. Spre norocul meu, un om cu suflet, medicul de pe salvare, mi-a găsit buletinul și celularul. Următoarea amintire este lângă Hans, eu în pat, medicul în picioare, Hans discutând cu el cu un aer îngrijorat. „Știu”, spunea el, „a scris în ziar, un om a descris ce a văzut”. Eu știam că vorbeau despre mine.
Apoi a fost lucrul cel mai cumplit, mai cumplit încă decât procesele și tot ce fusese viața mea în ultimul timp. A fost vizita coanei Puica cu bărbată-su, cu nea Costică, pe care nu-l mai văzusem de aproape douăzeci de ani. Ca la război, veniseră să-mi prezinte și să-mi impună condițiile capitulării. Și coșmarul s-a desfășurat cu toată rigoarea. Cine ești d-ta? l-a luat în primire Hans pe bărbatul care-i însoțea mătușa. Când i-a aflat identitatea, l-a luat de guler și l-a strâns de cravată lipindu-l de perete – porc nemernic cum îndrăznești să vii aici, tu care mi-ai necinstit soția? Eu aproape că uitasem de atâta timp – sau îmi impusesem să uit – minciuna care-l convinsese pe Hans să mă ia cu el. Iată însă că Hans nu uitase. Oprește-te, am strigat disperată. E nevinovat, nu mi-a făcut nimic! Te-am mințit atunci, ea, numai ea mi-a făcut rău! De ea am vrut să fug și să scap când m-am măritat cu tine!
Nea Costică își aranja ținuta, siderat. Am auzit-o pe coana Puica, zicând către Hans: nu vezi, e o mincioasă, o mitomană. Cum poți s-o mai crezi mă băiatule? Meritai ceva mai bun. Din cauza ei o să să rămâi și tu în curul gol. Că de iertat n-o iert, să știi! Ea o să-nfunde pușcăria iar tu o să vinzi tot, altfel pun executorul judecătoresc să vă pună sechestru.
Am auzit vag pretențiile materiale. Am înțeles pe jumătate ce zicea. Am auzit termenul „partaj judiciar” sau cam așa ceva. Mai târziu, am înțeles că nu se referea la doar cheltuielile de judecată, ci și la daunele morale pe care le pretindea. Ca să le pot plăti trebuia să delimităm ce-mi aparținea mie și ce-i aparținea lui Hans, fiindcă teoretic, casa era a amândorura. Asta în caz că Hans nu accepta de bună voie s-o vândă ca să plătească partea mea.
Bărbatul meu a răspuns cu calm: dacă problema se poate rezolva cu bani, îți vom da banii. Dacă trebuie să vând casa, o s-o vând. Dar soția mea n-o să se ducă la închisoare. Asta n-am să accept niciodată: spune, cât vrei în plus?
Coana Puica mi-a aruncat o privire triumfătoare.
Hans a continuat: Nina are mari probleme cu nervii. De aceea s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat. Nina are nevoie de tratament.
- Atunci s-o bagi în ospiciu dacă-i nebună – mi-am dat eu seama de când era copilă că nici ea nici soru-sa nu erau cu boii acasă.
- Nina o să se interneze, a zis Hans.

Am închis ochii și am căzut într-un somn fără vise. Totul era prea mult, până și pentru mine. Dar trezirea a fost departe de a mă scăpa din coșmar. Îndată ce m-am trezis, Hans a spus:
- Nina, nu mai putem continua împreună. Ne despărțim. Fie că medicii consideră că ești bolnavă fie că nu, împreună nu vom mai fi. Nina, eu mă întorc cu Martha în Germania. M-ai mințit și asta nu pot să-ți iert. La fundamentul căsniciei noastre a stat o minciună, o minciună sfruntată.
Am încercat să mă apăr: de ce Hans? Ce vrei să obții părăsindu-mă definitiv? Luându-mi orice speranță, orice consolare, luându-mi familia?
Furia lui Hans, reprimată cât timp fusese acolo dușmana mea de moarte se trezise acum și n-am scăpat de ea. Ce vreau? Vreau să trăiesc! Vreau să iubesc! Vreau să respir! a țipat ca scos din minți! M-am săturat de porcăria asta împuțită, înțelegi? Mi-ai făcut viața un iad Nina, de doi ani, tu și nenorocita ta de Puica, cu povestea voastră pe care o împărțiți. Nu știu care din voi două are dreptate, care spune adevărul și care minte.
- Hans, dar eu nu te-am mințit decât în treaba cu violul. Ea mi-a omorât părinții și sora! Din cauza ei sunt pe jumătate surdă. Din cauza ei mă scap pe mine. Din cauza ei am probleme cu inima. Dar tu nu m-ai fi crezut atunci cum nu mă crezi nici acum! Am fost nevoită să mint, am spus și am început să plâng.
- Nevoită? Nina, am renunțat la totul pentru tine. Când m-am însurat cu tine am renunțat definitiv la femeia pe care o iubeam. De ce Nina, de ce?
- Și dacă te-ai fi însurat așa cum ai vrut tu inițial, cu una din prietenele mele, tot ai fi renunțat la iubirea ta, am spus, respirând greu printre lacrimi.
- Dar poate că aș fi părăsit-o, Nina, când am reîntâlnit-o pe Anelise. Pe tine nu te-am putut părăsi. Și nici înșela. Știi de ce? Pentru că pe tine te-am respectat, pentru că dincolo de orice, erai nu numai soția ci și verișoara mea.
Am tăcut, cu sufletul zdrobit sub bolovanii cuvintelor.

Epilogul la povestea noastră a fost intervenția coanei Puica. Ea a pus condiția – pentru a renunța la plângerea contra mea ca agresoare și calomniatoare – să mă duc la doctorul recomandat de ea și să mă supun necondiționat măsurilor pe care mi le va impune, oricare ar fi fost acelea. În caz contrar mă trimite la pușcărie.
M-am supus, cum făcusem întotdeauna .... Diagnosticul a fost „schizofrenie paranoidă” cu „episod psihotic acut”, pe baza interogatoriului luat familiei – lui Hans și mătușii mele Puica ... Când am ieșit de acolo, Hans ne-a spus adresându-se și ei și mie:
- Să o pedepsească Dumnezeu pe aceea care minte. Pe tine Nina sau pe tine Mătușă Puica, că eu nu știu, doar El știe. Să o scoată din grația Lui, a adăugat, neînduplecat, pe aceea care e vinovată.
Mi s-a recomandat internarea într-un spital de psihiatrie. Hans s-a interesat și a găsit o casă de sănătate privată, una deschisă chiar de fundația Haussman, cea care patrona și clinica din Germania la care lucrasem cu doctorul Ceteraș, și care se numea „Casa Utopia”. Din fericire, cotizasem încă la o asigurare privată de sănătate la ei și aveam dreptul să mă internez aici, urmând să se plătească pentru mine doar o parte din costurile de spitalizare. Hans a spus că le va plăti. Tot ce trebuia era să semnez că accept internarea pe termen nelimitat, atât cât va fi necesar. Adică? am întrebat.
- Adică pentru toată viața, a răspuns veninoasă coana Puica. Schizofrenia e boală incurabilă. Dacă nu semnezi, a adăugat, fac cerere să te pună sub interdicție și obțin hotărâre judecătorească să te interneze într-un ospiciu sub pază - unde n-o să mai ai condițiile de aici și o să ajungi în cămașă de forță.
Ne-am întors acasă ca să-mi iau lucrurile. Când am vrut să-mi iau rămas bun de la Martha, sperând că în acest ultim și cumplit moment vom găsi calea spre o despărțire fără reproșuri, copilul meu mi-a mai spulberat o dată, definitiv iluziile.
- Florian m-a părăsit din cauza ta! a urlat. Sabinne m-a trădat tot din cauza ta! Pentru ei, pentru toți cei din grupul meu nu eram decât „fata care vine cu mama la școală”! Cât a trebuit să lupt să le arăt că am personalitate, că nu sunt o proastă, și tot o proastă m-au crezut până la sfârșit. Toată viața m-ai terorizat, da, m-ai terorizat cu blândețe, dar ai fost o tirană, mamă! M-ai făcut să fac numai ce voia tu! A trebuit să mânânc toate porcăriile pe care mi le băgai pe gât. A trebuit să stau închisă în casă numai cu tine când puteam să mă joc și eu cu copii de vârsta mea. A trebuit să renunț la echipa de patinaj – tot din cauza ta, am aflat până la urmă, să știi! Și știi ce uram cel mai mult? Când intrai la mine în cameră cu rânjetul ăla idiot, crezând că-mi făceai o surpriză grozavă și mă sculai cu triola ta tâmpită! Mi-ai distrus viața, a concluzionat Martha la capătul acestui cumplit rechizitoriu. Iar acum mă întorc în țară cu bilă neagră – sunt fiica unei nebune care o să meargă la ospiciu. Nu vreau să te mai văd niciodată. Te urăsc mamă, te urăsc.
Cu aceste cuvinte în urechea sănătoasă am plecat definitiv din viața lor – a ei, a lui Hans și a „mătușii” Puica.