Pisoiul Motocel

(din volumul "Bucovina - plai de basm si dor")

Și mai trecu o zi, iar Ionuț supraviețui neplăcerilor de adaptare la noul regim de mâncare al bunicii. Dimineața, mâncă, foarte cumințel, niște clătite făcute în tigaie, unse cu miere, sorbind și din ceaiul călduț. După ce mâncă, ieși pe cerdac, să se bucure de razele plăcute ale soarelui, ce se revărsau peste el, peste toate răsadurile din grădină și peste ramurile pomilor din livadă.

Apoi o luă încetișor prin ograda cea lungă, să vadă ce taine se ascund prin gospodăria bunicilor. Păși un pic în ușa grajdului, să vadă cum îngrijea bunica văcuțele, una bălțată, cu coarne mari, și alta mai tânără, roșie, pe care le pregătea de muls. Într-un țarc se tânguia un vițel mic, de la vaca cea bălțată, așteptând să i se dea porția de lapte și covățica cu tărâțe. În spatele grajdului, era un mic țarc îngrădit pentru mieii de astă primăvară. Erau frumoși mieii, lânoși, albi, jucăuși. De bună seamă, toată gospodăria era strașnic păzită de un câine alb, cam stufos, care încă dormea în cușca lui cu botul pe labe, așteptând și el tainul de mâncare de dimineața.

Bunica avea multe alte treburi prin gospodărie, iar Ionuț era foarte curios să vadă și să înțeleagă toate. De aceea, bunica îl luă cu ea, să vadă cum se mulg vacile. După ce mulse vacile, mai dădu ceva fân văcuțelor, apoi duse găleata plină cu lapte în casă, îl strecură și-l turnă în ligheane în odaia cea mare, răcoroasă. Îl luă apoi pe Ionuț cu ea la vale prin islaz, să aducă apă de la știubei, care era făcut din trunchi de brad, golit înăuntru, îngropat adânc în pământ, unde se aduna până sus apă rece. Îi dădu și copilului o găletușă mică, să ducă și el ceva la deal. Ea era învățată cu căratul apei de la știubei, lua câte două căldări mari, pline cu apă. Copilul ducea găletușa lui cu entuziasm, bucuros că i se dădu și lui ceva însemnat de făcut. Aduseră chiar de două ori apă de la izvor, era nevoie de apă multă, trebuiau adăpate vacile și vițelul. Apoi, bunica intră în casă, unde o așteptau alte multe treburi.

Și, în timp ce bunica se îngrijea de treburile casei, Ionuț ieși iar prin curte, să vadă ce se mai întâmplă. Era atât de bucuros de toate, era fericit… Se urcă cu picioarele sus, pe stinghia gardului dinspre livadă, făcând echilibristică. Îl văzu bunica ce face și-l certă: ar putea să cadă de-acolo, să-și rupă gâtul, sau vreo mână, sau vreun picior.

Se mai potoli un pic. Deodată, mare-i fu uimirea, transformată în mare bucurie, când zări ceva colorat și pestriț umblând prin livadă. Ce-o fi acolo? Curiozitatea lui de copil îl mână imediat să vadă minunea albă. Când ajunse acolo, își dădu seama că ceea ce zări era un pisicel mic, cu blănița albă ca neaua, dar și cu petice portocalii-maro pe el - o frumusețe de pisic !

Micuțul scoase un miorlăit subțire și firav, uitându-se în sus, cerșind atenție din partea cuiva. Îți era mai mare milă de el, de-ți venea să-l iei neapărat în brațe. Ceea ce Ionuț și făcu numaidecât. Îl luă în brațe, îl strânse la piept, își apropie fața de blănița lui diafană și caldă. Ah, frumușelul de el, ce drag îi era ! Se gândi să-l aducă tot atunci în casă, să se laude la bunică de isprava lui.

Dar fu dezamăgit de aprecierile bunicii. De cum îl văzu pe Ionuț cu un pisoi străin în brațe, bunica îl dojeni cam aspru pe copil:

- Vai, dar de ce-ai adus în casă pisicul ăsta mic?! Sunt sătulă de pisici până peste cap, să-i văd prin casă și prin pod, să fac curat în urma lor, pe unde ținem făina la uscat ! N-am nevoie să-mi facă mizerie peste tot în casă!

Pe Ionuț l-au podidit lacrimile. Ținea strâns pisicul în brațe, ca și cum nici gând n-ar fi avut să se despartă de gingașa făptură. Plângea. Până și pisicul miorlăia ceva încet, cu glas subțire. Ionuț îl duse în ogradă și-l puse pe iarbă, dar pisoiul nici gând să plece, se tot cerea în brațe.

Ca să-l mai îmbuneze pe nepot, până una alta, bunică lăsă la voia copilului povestea cu pisoiașul și-l chemă pe băiat la turte, chiar atunci scoase din cuptor. Dar Ionuț nu voia să intre în casă fără pisoi.

- Hai, de data asta te las să iei și pisoiul în casă, dar la noapte îl scoți afară ! Ne-am înțeles ? Să nu-mi umple casa de purici de-afară !
- N-are purici, buni ! Uite ce curat e !
- Bine, bine, vedem după. Acum hai să papi turte unse cu miere, cu lapte.

Minune mare, de unde răsărise așa, de unul singur, motănelul? Bunicul zise că poate trecuse pisica vecinului Costan prin livada lor și se rătăcise un pisoi.

În seara aceea, Ionuț scosese motănelul afară din odaie, pe cerdac, de gura bunicii, deși o făcuse cu strângere de inimă, că îi era milă de bietul de el. Se gândise mult ce nume să-i dea pisicului, dar până la urmă îl botezase, pur și simplu, Motocel, că era ca un ghem micuț de blăniță și puf.

(va urma)