Motto:

Din duh, din apa și din lut,
M-ai creat, Doamne, formă vie.
Mi-ai pus „Cuvinte”-n așternut
Și-ai așteptat pân-am crescut,
Ca să lucrez la Tine-n vie!

„Ce-a fost mai întâi: oul sau găina?” Auzim frecvent această întrebare la care nici măcar nu așteaptăm răspuns. Divagând, ne închinăm Mantuitorului – Dumnezeu, zămislit din Preasfanta Fecioară... Dincolo de toate, „La început a fost Cuvântul!”
Ce este Cuvântul? Dacă Cuvântul ESTE Dumnezeu, înseamnă că exprimarea omului este dumnezeire. Capacitatea de a da formă gândului, este tocmai ceea ce ne deosebește de necuvântătoare și ne face stăpânitori ai lumii înconjurătoare. Iar acest logos, deși imperativ, trece în ochii noștri ca o banalitate, când de fapt ar trebui să ne cutremure și să ne umple de recunoștință și responsabilitate. Ce s-ar face omul fără de Cuvânt? Cu ce s-ar asemăna? Cum ar mai raționa? Cum și-ar mai cerceta conștiința? Cum ar mai deosebi binele de rău ca o consecință a propriilor decizii?
Cât de mult își iubește Dumnezeu zidirea, din moment ce a hotărât să întrupeze Cuvântul, ca să ajungă la sufletul și inima omului. Iar el, filosof și cărturar iscusit, s-a grăbit să-L răstignească. Dotat cu rațiune, omul acumulează informații, asigurând așa-zisa „evoluție” a umanității. Dacă nu se întâmplă așa, înseamnă că timpul a permis compromisuri față de conștiință.
Cunoașterea în sine, are propriile adjective. Și cum la cunoaștere se ajunge diferit, la fel și evoluția are tendințe diferite. Înțelepciunea nu se identifică cu înțelegerea sau inteligența. Capacitatea de a înțelege prin acumulare de cunoștințe, dacă nu are la bază Cuvântul în duh, prin inspirație și har, poate duce la infatuare sau aroganță. Metodele diferite de cunoaștere oferă rezultate diferite. Astfel putem acumula cunștințe prin studiu, prin experiență, prin ascultare sau prin har, când nu știm de unde știm, dar știm că știm, fără să ne îndoim de ceea ce știm și fără să ne explicăm cum de știm.
Oare cum ne însușim cunoașterea și ce facem cu informația pe care o acumulăm? În care „sertar” o stocăm și care este atitudinea noastră, atunci când devenim deținătorii unui anumit stoc de informație? De ce devenim superiori celorlalti, prin atitudine, cand de fapt efectul ar trebui să fie de îngăduință pentru cel ce știe mai puțin, și de mulțumire fiindcă am primit mai mult decât alții?... „Căci, iată: cele ascunse și cele nearătate ale înțelepciunii Tale, mi le-ai arătat mie!” (Ps. 50) Când, cunoscând mai mult, devenim mai plini de sine, deja am căzut din Adevăr, iar o astfel de cunoaștere duce la Întuneric, nu la Lumină. Înțelepciunea nu emite pretenții, fiindcă însăși noțiunea de „pretenție”, neagă starea de întelepciune.

Unde este Dumnezeu? Uneori ni se pare că S-a ascuns ca și cum nici n-ar vrea să ne mai vadă!... Se spune că undeva trăiau doi vecini care de la o vreme se tot certau și nimeni nu putea să-i împace, fiindcă fiecare se îndreptățea pe sine. Într-o zi, oamenii din sat i-au sfătuit să meargă pe munte și să ceară sfat de la Dumnezeu. Unul dintre ei s-a conformat și a urcat pe munte, după care s-a întors în sat profund schimbat și înțelepțit, dar nimeni nu știa ce-i spusese Dumnezeu, acolo sus. Văzând schimbarea, celălalt vecin se grăbi și el către munte să-L caute pe Dumnezeu. Iar Dumnezeu i se arătă bun și blând, sub înfățițarea vecinului cu care era în conflict...
Prin chipul și asemănarea zămislirii noastre, Îl numim pe Dumnezeu - Tatăl! Iar noțiunea de „tată” capătă conotație de stăpân și responsabil pentru copiii lui. Dar când copiii devin neascultători, îndărătnici și răzvrătiți, orice tată renunță la luptă, oferindu-le așa-zisa libertate către o lume a risipei și risipirii. Și tot el se întristează în tăcere sperând că într-o zi copiii lui se vor recunoaște în greșeală și... se vor întoarce.
Dar cum să se recunoască omul în greșeală, dacă nu ajunge la strâmtorare? Povestea fiului risipitor ar fi fost și mai tristă dacă el nu și-ar fi risipit partea din avere în desfrâu, ci își dezvolta o strategie speculativă printre reguli lipsite de morală și total diferite de cele primite în familie. Pentru că astfel, nevoia de a se întoarce la Tatăl, devine trufașă. Fratele fiului risipitor din pilda Mantuitorului, este acuzat de lipsă de dragoste, de înțelegere și iertare, dar oare ce reacție ar fi avut dacă cel plecat s-ar fi întors cu mare alai, cu mulți viței grași, dispus să-i junghie pentru a-și arăta opulența și reușita pe căi blamate, care Il mâhnesc pe Tatăl, și mai ales cu stăruința de a nu-și recunoaște rătăcirea? Ce ușor uităm cine suntem, de unde venim și cui datorăm totul!... Fratele care se desprinde de Tatăl, nu mai poate fi numit frate decât formal, pentru că doar smerenia îi mai poate reda această calitate. Unitatea Bisericii nu se poate face după interese politice subiective și omenești. Drumul spre iad e plin de bune-intenții și e atat de ușor să pierdem Harul. Reunirea Bisericilor surori nu se poate face fără o umilă recunoaștere a rătăcirilor, și o revenire necondiționată la tradiția sfinților părinți. Dragostea nu se cerșește și nici nu se impune. Cine-L iubește cu adevărat pe Tatăl, iubește și Adevărul Lui. Libertatea nu poate fi îngrădită chiar dacă prin ea lucrează nesăbuința. Omul e liber să aleagă, și numai felul în care alege, îl va apropia sau îndepărta de Tatăl. O libertate prost înțeleasă, îl face pe om să se jeneze de propria obârșie și de fratele rămas „acasă”, considerându-l depașit, arhaic, fanatic și ridicol... În același timp, dacă în bucuria revederii, fratele „de-acasă” îmbrățișează modernismele fratelui rătăcit, nici măcar el nu va mai putea cina alături de Tatăl.

„Tatăl nostru”. Delicată însușire. Suntem extrem de familiarizați cu mașina noastră, cu casa noastră, cu averea noastră, dar „Tatăl nostru” pare abstract. Cum adică „al nostru”, dacă nu dispunem de El exact atunci când avem nevoie, sau să-L dăm la o parte când ne incomodează în planurile noastre? Din moment ce e „al nostru”, de ce n-am avea dreptul să hotărâm noi „modul de folosință”? Cu timpul, nedumeriți și resemnați, Îi acceptăm calitatea de Autor și Îi găsim undeva în suflet o locație definitivă, dar care să nu ne împiedice în treburile noastre, așa cum facem cu un bătrân inutil și plictisitor care ne agasează cu sfaturile sale, atât de puțin compatibile societății moderne... „Ai grijă, fiule, să nu faci cutare sau cutare!...” „Da, Tată, stai liniștit... Fie în voia Ta! Acum... dormi!” Apoi, ieșind pe ușa conștiinței, ridicăm privirea spunând ironic: „Habar n-ai Tu! Dacă te-aș fi ascultat, mă mâncau câinii până acum!!” Și astfel nici nu simțim că tocmai „câinii” despre care vorbim, ne urmăresc nevăzuți, hrănindu-se cu fiecare răzvrătire, așteptând momentul când li se va îngădui să se arunce asupra noastră. „Dumnezei sunteți și toți fii ai Celui Preaînalt. Dar voi ca niște oameni muriți și ca unul din căpetenii, cădeți.” (Ps. 81) Simplitatea de a fi „dumnezei” se risipește la primul gând semeț. Suntem dumnezei, prin supunere și recunoștință față de Tatăl, nu prin însușiri deosebite față de ale altora.
„Tatăl nostru”!... De s-ar (con)sfinți cuvintele acestea în conștiința noastră în mod real, probabil totul ar deveni extrem de simplu. În primul rând ne-am considera cu toții frați și am deveni mai îngăduitori și mai iubitori. Și involuntar Împărăția Lui ar deveni „vie” în lumea dezbinată de egoism și ură. Cât de superficiali și adânciți în formalism putem fi, dacă spunem: „Facă-se-n voia Ta!” în timp ce imediat facem doar după bunul nostru plac? Avem îndrăzneala să mergem la furat cu „Doamne-ajută” pe buze și desfrâul gemând „O, Doamne!” Ba chiar Il luăm pe Dumnezeu coautor îndrăznelilor noastre, precum Freddy Mercury: "God know, I want to break free " (în traducere neaoșă: Dumnezeu știe, vreau să desfrânez!...)
„Tatăl nostru”!... Cât de desăvârșită este această rugăciune, dar cât de puțin reușim să-i pătrundem înțelesul... Dacă spunem „Tatăl”, consimțim involuntar că aparținem slavei și puterii Lui, față de care suntem datori să avem respect și recunoștință. Iar dacă-I „al nostru”, și nu doar al meu, nimic nu mă deosebește pe mine de ceilalți, zidiți în același chip și asemănare. Mândria față de ceilalți nu poate fi justificată, ca și ura, invidia, răutatea... Același destin sub Soare, aceleași trăsături, aceleași simțuri. Chiar dacă unul e alb, altul creol, iar altul negru, chiar dacă avem o culoare diferită a părului sau a ochilor, chiar dacă unul viețuiește în palat, altul în peșteră sau cocioabă, altul în pagode sau igluuri în ținuturile înghețate ale Alaskăi. Și chiar dacă unul se consideră împărat cu sânge albastru, iar altul rob din neam în neam, cu toții aparținem aceluiași Tată care ne unește, considerându-ne ființe comune ale aceleiași zidiri, îndumnezeiți prin rațiune și Cuvânt.
Iar acest „Tată” nu are locația nici în palate, nici în pagode, nici în igluuri, ci „în ceruri”. Nu în cer, ci în ceruri? Oare de câte ori am fost purtați de viață prin locuri departajate între ele de numărul de stele. Un restaurant sau un hotel de 5 stele nu mai are nevoie de alte etichete pentru a-și dovedi diferența de gust și confort. Cam la fel și cu cerurile: în timp ce sfinții ajung prin ostenelile lor, la al noulea cer, mirenii se mulțumesc cu ceea ce le oferă Dumnezeu prin milă, mai mult decât prin osteneală. Iar peste toate cerurile, (câte or fi ele) Dumnezeu Tatăl, veghează alături de Fiul și de Duhul Sfant, împreună cu Împărăteasa cerurilor cea „mai mărită decât îngerii”...
„Sfințească-se, numele Tău”!... „A fi, sau a nu fi!” Ce înseamnă pentru om noțiunea de „a fi”? Dumnezeu a zis: „Să fie!” și a fost! Acest „a fi”, nu poate exista fără credință. Iar credința este confirmarea existenței Tatălui. „Fie mie după Cuvântul tău!” Cuvântul sfințește și consfințește lucrarea Tatălui, care se întoarce astfel la El, desăvârșindu-se ca și lucrare. Dacă Dumnezeu spune „Să fie!”, iar omul spune „Nu cred!”, prin libertatea de a alege, lucrarea NU se mai poate desăvârși în sine. Când Mântuitorul spune: „Ia-ți patul tău, și umblă!”, sau „Voiesc (să te vindeci)!” bolnavul se vindecă instantaneu, tocmai fiindca se pune în acord cu voia lui Dumnezeu. Dar nu numai atat; omul are libertatea de a alege, și de a se opune, cât timp este în viață. După aceea, se supune fără echivoc, așa cum se supune întreaga creație a lui Dumnezeu: „Tinere, ție îți zic: scoală-te!”; „Lazare, vino afară!”; dar și: „Duh mut și surd, Eu ție îți poruncesc: ieși din el, și să nu mai intri!” sau când ceartă furtuna, spunând: „Taci! Liniștește-te!” Nu există un raspuns mai simplu ca acesta, pentru orice ateu, oricât de înverșunat ar fi.
Datorită nesiguranței din viața cotidiană, omul simte nevoia încuviințării și binecuvântării lui Dumnezeu, în tot ceea ce întreprinde, mai mult decât își poate lua singur în mod liber consimțit. Astfel, nu-i de-ajuns să gândească un plan, ci simte nevoia să spună „Doamne-ajută!” Nu-i suficient să-și găsească un partener cu care să conviețuiască, ci trebuie să desăvârșească hotararea prin voia lui Dumnezeu, ca să existe pace, armonie, siguranță, copii sănătoși, prin grija care deja o lasă în voia Lui. Când numele Tatălui se sfințește în conștiința noastră, suntem deja ”a fi”, implicați voluntar în „lucrarea lui Dumnezeu” cu toate șansele să ne desăvârșim.
„Vie împărăția Ta!” Noțiunea repetată a lui „a fi” implică voința voluntară și nicidecum impusă. Mai mult, cel puțin în limba română, ea are dublu înțeles: 1 -„(Să) vie”; 2 - Să fie vie, (în sufletul meu)!” Așadar ne asumăm voluntar această chemare: „să vină și să fie vie, Împărăția Ta”. „Împărăția Tatălui” ne aparține și nouă, ca drept la „moștenire”, atât timp cât nu suntem rebeli sau „fii risipitori”. În plus, într-o împărăție, grija cea mare nu o are slujitorul, ci Împăratul, pentru bunul mers al Împărăției. Acceptarea calității de slujitori supuși, ne scutește de grija veacului, întrucât știe Împăratul, (care-I bun, și are) ce ne este de trebuință.
„Facă-se-n voia Ta!” (care de cele mai multe ori pare în contradicție cu voia noastră). Ca să ne bucurăm de lăsarea în grija lui Dumnezeu, trebuie să facem ascultare. Orice răzvrătire nu face decăt să se opună noțiunii de slujitor al Împătatului, iar asta duce iremediabil la „pierderea de grijă”. Amăgiți, putem crede că ne ducem singuri de grijă, dar uităm că asta este pe de o parte, o mare îndrăzneală, în sânul împărației Lui, iar pe de alta, ne îngrădește privilegiul de fii cu drept la moștenire.
„Precum în cer, așa și pe Pământ!” Oare cum o fi în cer? Îngerii aleargă de capul lor? Sfinții arhangheli, serafimii și heruvimii încalcă în vreun fel voia Tatălui? Iar dacă suntem încredințați că în cer se face ascultare deplină, nu cumva lipsa noastră de ascultare ne osândește, în momentul în care noi înșine spunem: „Precum în cer, așa și pe Pământ”?
„Pâinea noastră cea spre ființă...” Care să fie pâinea spre ființă? E evident că omul depinde și de hrană fizică, iar dacă Dumnezeu nu s-ar îngriji de bobul de grâu, și de toate cele necesare vieții, cu ploi la vreme, cu pace și bună-rânduială, omul degeaba s-ar strădui. Dar în același timp, știm că nu numai cu pâine trăiește omul, ci cu tot Cuvântul lui Dumnezeu. Așadar trebuie să luăm aminte la hrana ființei duhovnicești, care ne apropie de Dumnezeu prin Har.
„Dă-ne-o nouă, astăzi!” Omul, oricât ar visa și ar face planuri pentru ziua de mâine, tot ce-i aparține este de fapt un permanent „azi”. Mâine aparține lui Dumnezeu, iar noi, când vom ajunge să trăim mâine, va fi tot un „azi”. Se cuvine, deci să ne rugăm pentru astăzi, lăsând, iarăși în grija lui Dumnezeu, ziua de mâine.
„Și ne iartă nouă greșalele noastre”! Filtrul conștiinței cerne toate impuritățile, făcându-ne responsabili de abaterea sau neascultarea conștientă față de „în voia Ta”. Astfel cerem clemență, știindu-L un Tată bun și iubitor. Iar El chiar ne iartă, dar nu oricum, ci numai și numai „precum și noi iertăm greșiților noștri”! Astfel, să nu ne amăgim că judecând pe ceilalți, urându-i sau făcându-le nedreptăți și răzbunându-ne, avem cumva parte de iertare. Noi înșine în rugăciune, ne legăm să NU fim iertați decât dacă îndeplinim o astfel de condiție.
„Și nu ne duce pre noi în ispită”! Dintre toate, aceasta sintagmă este apogeul trăirii noastre interioare. Este limita fiecărui suflet în parte, peste care alege să treacă sau să nu treacă. Uneori spunem: „Dumnezeu nu dă nimănui mai mult decât poate duce!” Dar cu cât ne străduim mai mult să-L cunoaștem pe Dumnezeu și să rămânem în voia Lui, acest „mai mult decât putem duce” se extinde ușor, iar noi, deși nevoitori, cădem inexplicabil. Recunoașterea neputinței și slăbiciunilor, este un semn clar de smerenie în fața lui Dumnezeu. Omul știe că fără mila lui Dumnezeu, orice ispită îl poate lipsi de Har și dialog cu El. Tocmai de aceea, din smerenie, el cere pe cât este cu putință să fie ferit de capcanele diavolului, de a carei viclenie este pe deplin conștient. „Nimeni, neispitit, nu va putea să intre în împărăția cerurilor. Că ridică ispitele, și nimeni nu este care să se mântuiască.” (Sf. Antonie cel Mare - PATERIC)
Iar dacă suntem conștienți că nu putem scăpa de ispitire, dar nici numai pe noi înșine, nu ne putem bizui, cu atât mai lesne ajungem să spunem: „Și ne izbăvește de cel viclean”, care este principalul inamic și inițiator al ispitelor...