Apa avea întotdeauna viermi, chiar filtrată sau fiartă, nu era nimic de făcut. Dar, dacă viermii erau vii, cel puțin, apa nu era toxică, în teorie. Practic, era ușor de presupus că moii lunguieți rezistă în medii nocive, ce pot veni de hac lui Jory.

Mintea lui cu asta se ocupa, întorcea pietre netede, lucioase, curate, cu imaginea pozitivă, și-i strica tot cheful când îi arăta burta lor, apartament de țărână văzut en coupe, mai mult sau mai puțin, cu verva de gospodină a anelidelor, care supraaglomerau spațiul îngust ca un burete turtit, și armura pietrei deasupra, o casă futuristă a unor locatari nonconformiști.

Blah! Ce teritorii sinuoase au vorbele, dacă te lași dus pe tobogan, rosti Jory, ca pentru el. De dragul lor, dai o dimensiune nouă lucrurilor firești, una tremurătoare și instabilă, dar ce crezi că e jocul tău e jocul minții tale cu tine și, în plus, apare și oferta marelui necunoscut, creierul, adevăratul univers, mai mult decât găoacea goală cu stele pârlițoaie, în care și-au pus atâția speranța.

Fire-ar! cugetă Jory. Degeaba tragi de hățuri, tăunele cîrmește măgarul prin arătură.

Pâinea avusese iz de șoareci. Cartofii, bombe de mucegaiuri. Roșiile, din fericire, nu-i comunicaseră niciun gust.

Per total, ziua radiografiată din pernă, în lumina lunii Carbo, arăta un schelete bucolic, o feerie. Câtă variație, totuși, față de zilele monotone, în dinții roților de moară ale rutinei! Sau pietre, ce importanță poate avea, pietrele rotunde sunt roți, moara are roți, călătorește, făina e praf, totul e praf, drumul e praf, vorbele, limba din gură, umedă și grasă, e praf. E pulbere. Ce mai contează erorile și deosebirile.

Jory se bucura că, în sfârșit, socializase ceva mai mult decât de obicei, aflase câteva insulte noi, suculente, de la tipi creativi, pe care îi observase în mediul lor, descurcăreți, agili, modele de urmat, bine înfipți în sol, pe care-l zdruncinau cu flegme din minut în minut, întruchipări ale bărbăției la marginea lumii.

Ba chiar, își zise Jory, pe insula marginii lumii, capătul lumii ca insulă, fără rest, doar capătul lumii, fără lume. În suflet îi urca ceva asemănător cu o măreție liniștitoare.

Stătea acum în capul oaselor, pe întuneric, cu razele lunii Carbo pe vârfurile picioarelor care ieșeau de sub pătura subțire, echipate în șoșoni, dar nu de frig, de țânțari, care oricum pătrundeau la rezerva lui de sânge cu trompele lor filamentoase, dar măcar nu-și rezemau aripile încărcate de bacterii de pielea lui, ceea ce voia să evite cu orice preț, și reușea.

Ce bună ar fi acum madam Toxin! se trezi că articulează, mai mult fără glas, în coridorul dintre forul său interior și camera ca un pește uriaș și rotund, cu măruntaie crepusculare, unde ședea rezemat de pernă, în uniformă de pijama.

Numai ea, terapeuta, știa să pună ordine în furnicile din sertarele minții lui Jory, ba le așeza în funcție de patologia fiecăreia, și cât erau împreună dresura de furnici decurgea perfect, pentru ca mai târziu, când se despărțeau, colonia să devină inscrutabilă și agasantă.

Se întâmplă ca mintea ta să folosească gânduri ca arme, împotriva ta, pentru a te subjuga, reauzi el vocea ei ușor alterată de smogul țigărilor, dar întremătoare.

Însă ea e numai un mesager, zicea vocea, a unui stăpân insidios.

Cu mintea fragmentată în mii și mii de bucăți, precum calota glaciară pornită herghelie în derivă spre sud, cu tot cu urși, care din polari ajung temperați, iar dacă au noroc, mai departe, tropicali sau ecuatoriali, căci natura oferă mereu a doua șansă, spre deosebire de societate care e drum înfundat din prima, șansa lor de a trăi precum jaguarii în copaci mustind de sevă sau de a fugări zebre prin savană, mintea, fragmentată și în voia sorții, cum spuneam, înoată ca un urs alb printre sloiuri și aisberguri, lingând găinațul pescărușilor, prinzând rar câte un pește bătrân și derutat, cu speranța mută că va aduna caloriile supraviețuirii, mută și surdă, o parte din gândurile lui Jory mureau și se topeau pe vecie, în semnalul plat pe care-l emitea urechile sale, țiiuu-țiiiuu, iii, altele se adaptau și se transfigurau, găsind nisipul fin al conștiinței lui, unde meditația din prag nocturn avea loc.

Madam Toxin! Nimeni nu claxonează ca ea, când trece cu mașina ei neagră, bzzmm, rbzzzmm, vrruummm, zdiiiit!, face ea, zdiiii! ce superbă e, ce coapse are, cabrată asupra pedalelor, arcuită ca o boltă de catedrală peste aspiranții la mântuire, cu domurile ei rotunde bine învelite, divină organistă a trombonului cu bujii și aprindere, pianotând cu lăbuțe de înger, masând membrul schimbător de viteze, membrul mașinii, rotind colacul fermecat ce transmite roților din suc de euforbiacee, limbi uroborice care înghit asfalt, orientarea, cu gândurile ei splendid îmbuteliate, în cămașa metalică a limbii atât de eficiente, păsăreasca oficială, ordonată, limitată, eficacitate și slujire.

Da! Madam Toxin. Ieșire din hibernare. Din amorțire. Magnific exemplar de femeie șaman, animată de un spirit al germinației, în blană de urs răpus chiar de ea, în copilărie, cu dinții goi, de lapte, un șir de formule magice îi creștea din gură ca fasolea lui Popey, când se înfierbânta, contactul intim cu caii putere ai pistoanelor ascunse, accelerarea ascendentă, foamea ei nesățioasă de a cuceri, de a stăpâni, de a decide, de a supune, de a domina, tranzitul ei prin ierahii, digerarea rapidă a funcțiilor, femeia în carieră, sfarmă-piatră, sfarmă-tot, pe urmele idolului să, motorul.

Pfuu! Brutal. Ca să mai slăbească un pic din presiunea de cazan cu aburi intracraniană, Jory se trase de lobii urechilor, moi și catifelați, până ce pâlniile de cartilagiu îi pocniră și-i trozniră. Bun! Să reluăm, zise. Gândul trebuie împins cu atenție pe muchia subțire a dealului, să nu se scufunde, să nu se despice, să nu vină înapoi grămadă. Sunt Sisif cu fructul lui uriaș și rotund și prea copt, care se fleșcăie și se turtește de cum a ajuns în vârf. Pe sfântul preacinstit Curry!

Patul scârțâie mai tare, semn că m-am îngrășat, din pricina soarelui. Nu numai că arde, fierbe și opărește, dar stimulează creșterea nesănătoasă a stratului adipos, contrar la ce se crede! Calamitatea nambăr uan!

Boxerii ar trebui să poarte botniță! Știu, dinții lor sunt pumnii, dar, indiferent, tot ar fi normal să poarte botniță, dacă nu din alt motiv, măcar pentru faptul că se aseamănă prea mult cu pitbullii, și alte dihănii de luptă. Botniță la boxeri!

Ce rost avea să omori animalul? Mai ales unul așa de mare. Nu putea oare să-și lanseze spuma gonadelor pe orbită cu succes fără să bea sânge de bou? Să-i roadă inima, fericiții miri, cot la cot, ca să aibă copii frumoși? Sau moșteneau ceva din trăsăturile sacrificatului, din spiritul liber de erbivor pașnic? Dacă urma să fie fată, mai bine sacrificau o vacă.

Hm.

Aproape moțăind, se gândea leneș la bulgării zemoși mirositori pe care puicuțele îi lăsau cocoloașe prin curte, în care călcase de câteva ori, neatent, și alunecase destul de periculos, din cauza cărora calculase că era posibil să-ți luxezi vreo articulație sau chiar să-ți rupi oasele, bulgări în culori pastelate pe care câinii îi consumau cu vădită plăcere, pe care Jory, amuzat, socotea că-i bine să-i ia în calcul pentru situații de criză și penurie, cum era cea în care se afla tocmai acum, căci era evident că nu se puteau înșela, cu nasul lor fin, asupra valorii lor nutritive, câinii, nu și pisicile, ele nu, înainte de a-și linge stăpânul pe față, pentru sarea și grăsimea naturale oferite de acesta, se mai întâmpla să își curețe fundul, pe care-l lingeau cu mare acuratețe, până-l transformau într-o bomboană roz ireproșabilă, dar nu se atingeau de bulgărașii zemoși pastelați de puicuțe, nici măcar nu erau atrase.

Jory se afla în fața unui vis, care nu se deschidea. Așteptarea era diferită, de câte ori ridica ochii în sus, ba poarta unei fabrici, și atunci mirosul suspect de cuptoare industriale și smog apărea, ba ușa unei hale în care câteva neoane pâlpâiau, în geamurile inaccesibile de foarte sus, ba intrarea într-o ruină, blocată de ciulini spinoși și parcă vii.

Mintea, care specula momentele lui de slăbiciune, mai ales cele în care era prizonier în teritoriul ei, Jory distratul sau Jory-cel-de-Zi, se folosea de gânduri ca să-l învârtă ca pe un titirez, până la greață.

Porcul va ierna în borcane. Porcul va ierna în supermarket. Pe rafturi, conserve perfect sculptate în tablă, cu porcul în hibernare. Ce gust plăcut au, totuși, acele țesuturi moarte. Se vede treaba că ne-am născut ca să fim necrofagi.

Nu pot avea mari pretenții când, toată viața, am ignorat ce se întâmplă cu adevărat în stomacul meu. Se vorbește despre un acid puternic, sau chiar un cocktail, care trebuie alimentat, altfel atacă organismul din interior, arzându-l și distrugându-l. Nu e de mirare că nu am de ales. Un mamifer consumator de mamifere. La ce scară, totuși, are loc acest sacrificiu.

E un defect de fabricație. Cu siguranță. Mai util ar fi ca mecanism de apărare. Sau reacție nervoasă incontrolabilă, ieșire din țâțâni. M-ai enervat, pa! O găleată din cel mai neplăcut acid, izvorât dintr-o glandă, te va lovi într-un jet precis, dezintegrator ca laserul.

Legile ar fi mai blânde, pentru că și cei care le fac, s-ar confrunta cu problema instinctului de apărare. Creșterea populației ar fi sub control. Moral, am sta cel mai bine, fără pata curentă, de mamifere canibale.

Cel mai expresiv meșter a fost cel care a tras un vânt grozav, sus pe casă, făcând roza vânturilor să se învârtească. Altfel, conversațiile lor erau o căpiere monotonă. Ascultase și căpiase. Nicio variațiune, aceeași mișcare repetată, aceleași grăunțe măcinate, o mână numai, tulburător.

Buruienile sunt tăcute și de aceea tovărășia lor este plăcută și utilă, de preferat circulației apelor uzate prin mușchii orbiculari ai sfincterului-gură, procesarea nerușinată a cuvintelor, plescăitul limbilor obeze, nație de primate obișnuite să urineze una-n capul celeilalte, ce sabat.

Trăiască împărăția ierburilor. Trăiască buruienile. Și fie ca un zid de urzici uriașe să acopere lumea.

După vizita în grădină, pe sub piersici, las în urma mea o dâră de purici lipicioși, plini de sevă, verzi și fosforescenți. Dacă lumea a fost creată pentru ei? De un Creator Purice Verde de plante? Caz în care, noi am fi Anormalii, o specie aberantă, un soi de dinozauri, un coșmar sortit pietrificării.

Lumea își trage beznă în case, din rețea. S-a creat falsa idee că, astfel, scapă de Anomalie, ieșind de pe harta Piramidei-Primărie. Câtă ignoranță! Mă îndoiesc că auto-ritățile împart echitabil calamitatea: prea multe case ruinate cu totul, prea mulți dispăruți, în același timp, câteva conace suspect de înfloritoare, care era evident că nu încasaseră măcar o doză de Anomalie. Dar ce știu eu?

Nivelul cruzimii este peste normal. Mercurul urcă alarmant în termometre.

Ce zile toride.