Mintea lui Jory avea cutia personală de scule, în care intrau și câteva fraze utile în multe situații, universale. Când era nevoie, îi oferea cu promptitudine magică o cheie sigură pentru desfacerea și repararea unei probleme. Jory aprecia acest lucru, și îi dădea la schimb, de câte ori putea, recompense. De obicei,  spori cafenii dați în clocot, o băutură iute și adevărat ulei de motor pentru dumneaei mintea.

Deseori, când lui Jory îi scârțâia o încheietură, îl înțepa toracele sau abdomenul, o venă îi pulsa ciudat, i se umfla un deget, avea mâncărimi suspecte, îi cădea o unghie, i se înroșeau ochii, auzea voci, îi sărea țandăra din orice, își pierdea simțul orientării sau memoria, vorbea împleticit sau nu dormea bine, dar și în multe alte cazuri, se aplica maxima, recomandarea veche a unui doctor, care nu știuse ce să-i mai facă, și-l sfătuise să se trateze singur, căci, mărturisise el, unu la sută din maladii stau în puterea medicinei, și restul de 99 doar bolnavii le pot vindeca, să se trateze așadar singur după următorul dicton care circula în underground-ul științei, și dădea rezultate uimitoare, dar criticat în mediul academic: Apa spală, zahărul îndulcește! 

Zahărul era cubic și brun, relocat într-o cutie rotundă de tablă colorată vesel, goală de multă vreme, și pe care scria Biscuiți cu unt din minunatul Hipercity, lucru sigur pentru oricine i-ar fi gustat, calculă Jory, căci avuseseră izul de benzină arsă și smog chimic al tuturor delicateselor de fabrică din citadela de la est. Jory pescui cinci bucățele, una la 16 kilograme de berbec, dacă Bambam avea cât credea Jory, în jur de 80 de kilograme, poate chiar 81, cât Jory însuși.

Berbecul tuns scurt, militărește, ciocănea nerăbdător în pervaz, înălțat pe picioarele din spate. Beeee! Heheee! Jory îi prezentă primul nu-tocmai-cub-mai-mult-prismă zăhărel, spre care Bambam își țuguie gura erbivoră. Ochii i se roteau în cap de plăcere la fiecare bucățică primită.

Jory îl scărpină pe Bambam între coarne, strânse botul negricios și elastic ca o jucărie de cauciuc, iar la sfârșit, în semn de adio, îi dădu un bobârnac peste nasul de boxer și închise geamul. Bambam lăsă poziția de cerșetor și fu înghițit de noapte.

O nouă boare de adormire veni peste Jory. Plonjă în cearceafuri, sperând sincer în izbăvire. Când mustățile somnului îl agățaseră și-l trăgeau la fund, din noaptea diluată cu zori slabi se auziră urlete de groază, greu de redat.

Își aminti de ariergarda meșterilor: oare nu plecaseră? Cât puteau să fumeze într-o singură noapte? Nu erau conștienți de pericole? Noaptea în Gim Kermadec era fără de legi, tot soiul de fiare umblau libere. Probabil că misiunea lor fermă însemna veghe până la revenirea tovarășilor.

Urletele continuau. Jory era convins că Bambam se repezise în ei ca să elibereze energia proaspăt acumulată după alimentarea cu combustibil. Sub înfățișarea lui de monstruleț cornut urâțel, se ascundea un mândru cavaler al turnirelor. În lipsa unui oponent pe măsură, Bambam prefera dosurile moi ale intrușilor, pentru antrenament.

Apoi, cam cât stă un liliac la poză, se făcu liniște.

Trosk! Trosk! Zgomot de bețe rupte, în curte. O pânză de lumină gri curge în cameră, o zdreanță, crepuscul. Trosk! Trosk! Un trosk lichid, aproape un pleosk!

Curiozitatea îl împinse să coboare din pat și să meargă din nou la fereastră. Făcu ochii mici, ca și cum ar fi privit în lapte. Nu era Bambam. Ceva era, o mișcare ciudată, la colțul casei. Nu vedea bine.

Pentru că era aproape zi, inhibițiile lui Jory, legate de spaimele nopții, dispăruseră. Merse vioi la ușă, o deschise și scoase capul prin valul de răcoare.

În fața intrării se afla Tiranovulpea.