Gândurile negre puseseră stăpânire obsesivă pe Julian White, un impresar artistic, o terminase cu ultima cucerire prin aceeași concluzie “toate sunt făcute la fel!”și turnă ultima gură din a doua sticlă de whisky. Avea un palmares bogat în aventuri cu tot felul de balerine și cântărețe de la Covent Garden, de altfel femei celebre care îl solicitau doar pentru aventuri de moment. Prostituția lui nu ținea cont de vârste, odată se culcase într-o avansată stare de ebrietate și cu mama unei cunoscute soprane. Nu dau nume, oricum media e plină de astfel de scandaluri și nu e genul autorului să arunce cuvinte pe fereastră. Dar în Charing Cross Road, Julian o întâlni întâmplător pe fosta soție, Nelly, de care se ferea cât putea. Căsnicia lor fusese un coșmar, ca orice relație fără Dumnezeu, cu scandaluri nenumărate, beții crunte și adevărate lupte la care, din nefericire, asista neputincioasă și fiica lor, Emilli. Emilli era de ceva vreme studentă la The University of Oxford și așa reușise să scape de balamucul de acasă. Dacă vă vine să credeți, cât era de masiv, Julian se temea de reacțiile nervoase ale fostei soții, care izbucnea din te miri ce discuție și cu gesturi agresive îi cârpea câteva poșete indiferent de locul unde se aflau. Însă acum, Nelly era neobișnuit de calmă și îl trată distant, prilej de alte gânduri negre pentru bietul Julian. “Și-a găsit pe cineva, sigur…” își spunea continuu ca pe o rugăciune a îndoielii. Și până la urmă asta a vrut, să scape de ea cât mai repede din moment ce îl făcuse să sufere cumplit. Nu întotdeauna inima face după ce-i ordonă gândirea, așa că încă îl mai chinuia gândul că frumoasa lui Nelly se culca cu altul sau mai mulți. Da, trecu pur și simplu pe lângă el fără să-l bage în seamă și îi refuză oferta de a merge la un local. Scenariul era previzibil după ce ar fi băut. Bun, dar atât de gelos a fost Julian că a urmărit-o pe fosta soție să vadă cu cine își omora timpul. E o poveste care mi-a provocat dureri de cap și nu o spun să vă legați și voi la cap cu ea, doar să vedeți ce zace în mintea unui om în stare de orice nebunie. Spun asta, fără nicio reținere, din moment ce-l văd și acum pe Frank în balta de sânge din camera de hotel. Frank nici măcar nu era amantul lui Nelly, era un prieten de dialog, biata femeie avea un prieten de discuții din moment ce cu soțul ei nu lega decât înjurături și … înjurături. Cum s-a întâmplat acest acces de nebunie sau furie nebună, că nu știu cum să-i spun? Julian a așteptat până noaptea când a văzut-o pe Nelly că s-a despărțit de presupusul amant, după care a intrat pe hol și a pândit o nouă ieșire. După ce Frank a ieșit până la parter, fără să închidă ușa, s-a furișat în cameră și l-a așteptat. Când victima s-a băgat în antreu, Julian i-a luat gâtul cu brișca și apoi l-a târât în cameră. Vă dați seama cât de greu i-a venit să treacă peste acest moment, că un om căruia i-ai luat partea de viață se ține scai de toate gândurile. Nu era prima confuzie făcută, Julian mai omorâse pe un presupus amant al fostei soții, îl aruncase din tren. Dar asta cu mai mult timp în urmă și scăpase fără o zi de pușcărie! Plătise pe un martor să spună că Dolly, victima, se dezechilibrase de pe scări. Plin de astfel de gânduri, nu avea liniște niciunde și camera lui era plină de sticle, haine aruncate la întâmplare și fotografii de familie. Că odată a avut o familie, iar Emilli era o studentă eminentă la Oxford. Singurul motiv de a-și mai continua zilele, că de multe ori când trecea pe Westminster Bridge, beat și hăituit de remușcări, intenționa să sară în golul din inima lui zdrobită, în apele liniștite, mult prea liniștite ale Tamisei. Viața îi era un coșmar continuu și nu găsea metoda să-i pună punct. În cap îi treceau tot felul de scenarii, chipurile celor uciși, fața plină de sânge a soției, după un alt scandal din timpul căsniciei. Nu am idee cum, dar în mintea lui s-a făcut puțină lumină, și-a amintit de vorbele spuse odată de un bătrân pe care îl întâlnea, fără să vrea, în drumul spre casă. Acest bătrân misterios, i-a spus că oamenii sunt niște păpuși ale propriilor gânduri! Cum adică, niște păpuși trase pe sfori de gânduri? Și de fapt, tot ce făptuise cu sânge rece, tot dezastrul din viața lui avea la bază aceste gânduri otrăvite! Bătrânul îi mai spusese că pentru a le învinge, trebuie să-și coboare mintea în inimă. Adică să treacă prin simțul inimii toate aceste informații false, seria de închipuiri care se țes în gândirea unui om fără credință și nădejde. Că dacă ești într-o dezordine existențială, nu ai cum să vezi lucrurile în lumina lor. Perspectiva devine întunecată și cel aruncat în plasa deznădejdii devine sclavul anomaliilor imagistice. Vă imaginați un om care a înjurat toți sfinții și ierarhiile cerești cum se poate ruga? De fapt, rugăciunea lui era un horcăit și urlet, se prăbușise în fața fotografiei fiicei sale și striga la Dumnezeu cât îl ținea gura “De ce m-ai făcut un ratat, un desfrânat, un mincinos, un criminal?” printre râuri de lacrimi și broboane de transpirație. În gândire avea ecoul cuvintelor bătrânului: “ Suntem ce permitem gândurilor să facă din noi, doar atât. Dacă te lași posedat de obsesia distructivă, fără să-i opui o simplă rugăciune, ajungi actorul deznădejdii cultivate în gând!” și într-o clipă se ridică. Ei, nu suntem în filme cu Colombo, dar la ușă apăruseră doi polițiști, ultima crimă nu mai avea cum să fie neobservată. Julian își recunoscu faptele, dar avea cumva sentimentul lui Raskolnikov, că scăpase de robia propriei dezordini sufletești.