Cei cincisprezece ani petrecuți la HMP Berwyn, din Wrexham, au însemnat schimbarea totală a lui Julian White, trăise filmul vieții de până atunci în amănunt. Dar asta nu s-a întâmplat din cauza condițiilor civilizate din detenție, că mulți nu reușesc schimbarea după fapte oribile. N-au deschiderea spre momentul când strălucirea rațiunii alungă umbra temerii. Pricepuse apăsarea răului sub care trăise iadul existențial. Că nu e nevoie să aștepți până la ultima respirație, tenebrele întunericului te pot lua în stăpânire încă de pe acest tărâm de graniță. Categoric își analizase prin lupa conștiinței curate tot dezastrul, era cumva într-un alt trup, cu alt mod de gândire. Așa se întâmplă când revelația sau luminarea venită în adânc îți decupează alt eu din conturul orgoliului bolnav. Julian își schimbase mult nu numai adâncul, ci și fizionomia care depășise starea încruntată, ridurile de mânie și neînțelegere. Era ceva atât de luminos pe chipul său, că era mare confuzie cu chipul fotografiei de la înregistrarea intrării, cât pe ce să fie trimis înapoi de la poartă. Desigur, n-a fost așa, lucrurile s-au lămurit de comisia de grațiere și în special de către comandantul sectorului, Larson. Nu mai avea unde să stea, pierduse tot și prima zi în libertate a petrecut-o la un adăpost pentru oameni nevoiași. Apoi s-a dus la un vechi prieten, Olsen, dar acesta nici n-a vrut să audă de el și soția lui, Erika, l-a ținut un sfert de oră la poartă să-i spună că nu are ce mai căuta în viața lor. Așa sunt mulți din cei pe care îi considerăm apropiați, la necaz nici nu vor să îți dea măcar o vorbă de mângăiere, încurajare. Până la urmă și-a găsit de lucru la Globe Theatre, pe malul sudic al Tamisei, un post de îngrijitor al instalației scenice, al aparaturii tehnice, să fiu mai înțeles. Și dormea tot în clădirea teatrului, la înțelegere cu Sir Raymond Green, unul dintre directorii adjuncți. Acolo, într-o mică magazie își făcuse un pat din șapte scaune tapițate. Era obișnuit deja să stea în condiții modeste, din te miri ce improviza câte un lucru util. De exemplu, dintr-un braț de lustră și-a meșterit o veioză caraghioasă. Dar nu-l mai interesa estetica și detaliul locuinței, el în adânc trăia într-un confort greu de atins și de către sfinți. A înțeles ce nu înțeleg foarte mulți, liniștea și plăcerea de a fi cu tine în apartamentul sufletului nu ți le dă design-ul locuinței, nici măcar elementele de feng shui din casă, le primești în dar, așa pur și simplu, când te dumirești ce cauți pe aici. Nimeni nu e mai fericit ca omul eliberat de povara complicată a vieții aglomerate cu decoruri inutile.
Pe Emilli nu a vrut s-o mai caute o vreme, deși era singura care îl vizitase în închisoare. Odată chiar împreună cu soțul ei, Richard. Nu din lipsa dorinței de revedere, ci din motive pe care și le fac părinții când trec peste un prag al vârstelor. Nu simțea în acel moment că ar fi avut un efect bun prezența lui în viața fiicei părăsite în momentele căderii. Deși, acum era altul, urmele lăsate în suflet se șterg foarte greu. E nevoie de intervenția miracolului uneori, pentru a ne înțelege ca oameni. Despre Nelly, aflase ceva de la un condamnat venit tocmai din Edinburgh și care petrecuse ceva timp prin Londra, asociat cu un grup de spărgători de locuințe. Adică, prima dată i-a venit să-l strângă de gât pe acest Pitt, aflase că o jefuise pe fosta soție. Nelly se căsătorise cu Jeremy Ross, un celebru broker de pe Wall Street, dar nu era prea fericită din cauza numeroaselor spargeri sau jafuri suferite. Erau ținte ale numeroaselor grupuri infracționale din Londra și lumea întreagă. În minte îi veneau cuvintele spărgătorului Pitt “multe fotografii cu Jeremy și Nelly din toate locurile turistice, pe toți pereții vilei din Edinburgh, îți luau ochii de la treabă, noi căutam bijuterii și bani, într-un moment când aceștia erau plecați la renumitul festival al orașului ”. În suflet, nu mai simțea nicio stare confuză, nu îl mai cuprindea vreo patimă dată de gelozie și asta, să spun că îl cunosc bine pe Julian, nu din resemnare. Viața poate face din unii personaje mult mai interesante sau la fel de interesante precum cei din operele lui Shakespeare. Julian mergea pe puntea îngustă a celor eliberați din mrejele sau sforile acestei lumi bolnave după profit și plăceri cu orice risc. El nu mai socotea distracția și viața prin diferite anturaje sau cluburi de noapte un lucru demn pentru cineva trezit din sevrajul gândirii bolnave. Vedea limpede totul, înțelegea să trăiască rolul de om luminat pe care îl abandonase cândva. Și așa își găsise răspuns la toate întrebările gândirii bolnave, că numai așa a reușit să fie alt om. În pașii prin noua viață auzea cuvintele trecutului “când vei înțelege că Emilli nu e numai a mea, că avem obligații egale? Nu pot să fiu peste tot, la școală sau la imprimerie, la colegiu sau editură” și “dacă ți-ar ieși pe gură toată băutura ai inunda totul în jur, oricum cei de lângă tine nu pot să respire, ești un monstru! Dacă te-ar cunoaște cei apropiați cum ești, cine s-ar mai lega la cap cu tine?” etc. , vocile erau un ecou al trecutului, care se mai ține mult timp după consumarea clipelor otrăvite. Și cum nicio schimbare profundă în suflet nu rămâne fără ecou, s-a apropiat mult de o familie de actori, Susan și Loyd Stewart, oameni cu credință, desigur. Că în viață ni se întâmplă să suferim prin alegerile greșite pe care ne grăbim să le facem, fără să privim mai în adâncimea sufletului. Acești actori cu credință au fost darul primit de Julian, deși nu trebuie să realizăm schimbarea în schimbul a ceva. Prin relația cu ei a descoperit o celulă de oameni echilibrați în marele gulag al pierderii. Timpul lucra acum în favoarea lui Julian, avea așa credință încât reușise să schimbe mai mulți prieteni pe care și-i făcuse în detenție. Încet, a făcut o societate a celor care trăiesc în echilibrul credinței. Și nu erau grupuri care să se adune la ore de religie, de muzică sau dans ritualic, pe foarte mulți aceste forme de manifestare îi îndepărtează de adevărul revelat, pentru că le privesc doar ca pe o formă de alienare. Societatea de care vă vorbesc era a celor treziți total, adică nu a celor care mimau această luminare. Și ei își propuneau să ia cazuri deosebite pentru a le trece prin formele înalte ale concentrării și comunicării spirituale, fără prea multe vorbe sau citate biblice, spre rezolvare sau vindecare. Așa au vindecat multe cazuri de boli incurabile, păstrându-și anonimatul și chiar un caz de răpire a fost dus la un deznodământ fericit. Dacă vă vine să credeți, Julian a mers și a vorbit cu răpitorii față în față, doar din câteva cuvinte i-a determinat să renunțe la operațiune. Ei, cum a reușit? Avea o putere în cuvânt care punea în mișcare rațiunile din jur, lumina locul, că după ce a plecat de acolo, auzeam rugăciunile lor: “Allahu Akbar , Allahu Akbar!”. Chiar se amuzau copios la plecarea de la negociere, Susan îi spunea “Cu tine rezolvăm problema terorismului, dacă aceasta există și nu e doar o făcătură să mai încaseze serviciile taxe de protecție, bani de la victimele virtuale”. Da, nu am pretenția să fiu crezut, dar pe mine m-a impresionat credința asta care poate face dintr-un om pierdut prin tenebrele gândirii blestemate un adevărat sfânt, la care nu e nevoie să se închine nimeni!