Nu știu să agăț o femeie. Nu am agățat niciodată una. Îi invidiez pe cei ce știu s-o facă pentru că aș fi vrut să agăț vreo cincisute de femei până acum și nu m-am ales decât cu visuri, povestiri erotice rămase prizoniere în mintea mea și uneori cu autofinalizări rapide la duș sau prin te miri ce budoar improvizat. De agățat, însă, am știut întotdeauna să mă las agățat, să joc acel joc al naivului care nu știe că domnișoara sau doamna care-i zâmbește sau îl privește galeș ar vrea să i-o pună fără menajamente chiar acolo sau măcar după colț, ca-n cărțile nebunei frumoase Anais Nin. Îmi amintesc, bunăoară, de o șefă de-a mea de la ziar, de prin anii nouăzeci. Nu era bună, era perfectă. Și mă refer aici exclusiv la fizic. Știa că e perfectă și jongla cu mințile noastre pofticioase de subordonați băloși și nefutuți. Se îmbrăca sexy, se împarfuma și mai sexy și de vorbit, vorbea subversiv, scăpând, chipurile, aluzii fierbinți, adjective erotice și priviri de vampă din sferele înalte ale imposibilului sexual. Se juca. Se distra. Se împlinea, cred, ținându-ne pe noi, cei nouă redactori, mereu cu bale la gură și cu imaginația lipită de cracii ei, de sâni și de buze.
Cred că era iulie când m-a chemat la ea în birou. Tocmai îmi apăruse pe prima pagină un reportaj despre pușcăria Gherla și așteptam felicitări, eventual o primă. Am găsit-o cu picioarele pe birou ca un texan la el acasă. Avea sandale cu toc-cui și o fustă crăpată-ntr-o parte, mai exact pe partea în care mă găseam eu. Pe frunte îi atârna un cârlionț și ochii negri îi sclipeau. Dădea din fund mișcând fotoliul de piele în jurul axei sale. Deja mă imaginam axa acelui fotoliu când m-a felicitat pentru reportaj. Ia un whisky, mi-a zis și mi-a arătat cu bărbia minibarul din colț. N-am luat. M-a durut în cur de felicitările ei. Nu mi-am dezlipit ochii din ochii ei. Cred că exprimam cel mai pofticios și mai îndrăgostit bărbat din lume pentru că s-a oprit din dat din fund, s-a oprit din zâmbit și m-a șocat: ai vrea să mă fuți? Nu știu dacă era băută, nu de simțit eventualul ei miros de whisky eram eu programat în acea după-amiază de iulie ci de luat un cadou pe care viața nu ți-l face de două ori: șefa ta supersexy, superfaimoasă și superdispusă la o scenă porno în biroul ei. Tactil, nu țin minte decât carnea pulpelor la care m-am repezit să le frământ pe bune, pentru că asta visasem luni de zile, frământându-le oniric până la epuizare. Olfactiv, nu țin minte decât mirosul părului ei, ceva parcă vegetal, parcă autumnal sau erau doar toate poftele mele împletite acolo, cu mirosul poienelor în care visasem de un infinit de ori să o posed ca un animal care nu mănâncă, nu bea, nu respiră, doar face sex. Gustativ, nu țin minte decât urechea ei, unicul lucru sărutat atunci, în cele poate cincisprezece minute cât a durat asaltul meu dublu asupra șefei care mi se dăruise inexplicabil. Despre celelalte simțuri și ce am pățit eu atunci cu ele nu pot să povestesc. Pentru că nu mă pricep, ar fi o crimă să încerc să spun ceva ce e greu de descris perfect dacă nu ești cel puțin Arthur Miller sau mai sus pomenita Anais Nin. Pot spune doar că nu voi uita niciodată bulevardul Magheru privit de la curul acelei femei superbe și nici sentimentul de rege al universului pe care m-a făcut să-l simt, ca un biet animal dominat de hormoni cum eram pe atunci.
Șefa s-a măritat cu omul de afaceri de la PROTV în anul următor. Am aflat de asta de la televizor, din văgăuna moldovenească în care mă refugiasem să scriu o carte pe care nu am scris-o niciodată. În toate acele douăsprezece luni de la marea mea aventură cu ea nu încetasem să mă frământ de două lucruri: se futuse și cu alt coleg? Cum aș fi putut să mă dau mare cu o așa pățanie? Mi-am amintit de ea și de acele frământări penibile abia acum vreo două luni când, în trecerea mea prin țară, i-am găsit un interviu acordat revistei Playboy în care mărturisea că a avut un moment de nebunie sexuală în birou, cu un angajat și că ar fi dorit să fie repetat dacă respectivul angajat nu și-ar fi băgat demisia și nu a mai auzit niciodată de el... Cumva, mă pot da mare acum cu aventura mea cu șefa chiar dacă a îmbătrânit urât și chiar dacă nu a specificat, cu nume și prenume, despre ce angajat a fost vorba atunci, la ea în birou.