- Liliana, ești chiar tu?
- Chiar eu, Irimie!
- Te recunosc după miros, draga mea, deși acum te văd pentru prima oară în viață! Douăzeci, presați cu toții în întunericul închisorii strâmte și rigide, numai apropierea ta, mirosului tău, care mă învăluia m-a salvat de colapsul total, atât de singur am fost. Douăzeci la un loc și eu totuși singur.
- Da, Irimie, exact la fel m-am simțit și eu. Dacă parfumul tău puternic și masculin nu s-ar fi contopit cuboarea parfumului meu suav și feminin, probabil dobândeam – în cele din urmă această stare de fericire –, având depresie catatonică.
- Liliana, arzi și strălucesti atât de puternic încât, eu însumi arzând, devin cu o sută de grade mai fierbinte. Sunt captivul jăratecului roșu al trupului tău.
- Dragul, unicul meu Irimie, arderea ta frumoasă mă înnebunește complet, iar contopirea fumului rezultat în urma mistuirii noastre e însăși voluptatea!
- Rotunjimea arzândă a părții tale superioare mi-a luat mințile, Lili, și iată, nu numai prin vaporii albi-fierbinți emanați de truprile noastre ne contopim, ci și material. Oh, Lili, ce-ar fi viața fără tine? Tu ești sensul vieții mele!
- Irimie, esti prea fierbinte, și eu continuu să ard la fel. Fii atent, începi să te micșorezi foarte mult!
- Și tu, unica mea iubită!
- E atât de frumos cum fuzionăm noi doi aici, pe sofaua noastră. Irimie, dar tu ești tot mai rece!
- Este descurajant, scumpă Lili, dar simt că și tu.
- Oh, asta m-a durut rău! Ce s-a întâmplat cu tine? Te-au mutilat complet! Uite, și uniunea noastră a fost nimicită, împrăștiată printre gunoaie.
- Calmează-te, draga mea, eu sunt bine, m-au strivit mai cu grijă. Lasă-mă să te îmbrățișez! Spune ceva!
- Aș z-i-i-i-c-e ... să ... nu ... – apoi tăcere.

Un reprezentant al firmei de salubrizare, dotat cu o acuitate vizuală superioară, un dezvoltat spirit de observație și dibăcie în a mânui prompt mătura– după cum le șade bine acestor reprezentanți – își vedea de treabă. Pășind și măturând, scufundat în gândurile sale melancolice.
- Ce-a mai decăzut și meseria asta! Murdăria, gunoaiele sunt interzise. Orașu-i plin de coșuri de gunoi și de tomberoane, totuși la fiecare pas dai de un maldăr de ambalaje de unică folosință, iar asta din neglijența expeditorilor.
Actualul reprezentantul al firmei de salubritate fusese înainte poștaș, de unde și ideile sale complicate cu privire la gunoiul aruncat.
- Ca să vezi! Încetul cu încetul, fumatul devine o infracțiune sau cel puțin subiectul batjocurii publice, practic e interzis peste tot, poate doar în vârf de copac nu. De ani de zile n-am mai văzut mucuri de țigară aruncate pe jos. – Desigur, e posibil să fi avut amnezie săracul în momentul în care a dat cu ochii de cele două mucuri.
- Artefacte preistorice. Mă întreb, de cât timp zac aici? Poate n-am lucrat eu bine– se întrebă gata-gata să-și facă autocritica.– Oh, nu!
I-a călcatîn picioare pe cei doi, i-a adunat cu fărașul, apoia aruncat cuplul lipsit de viață în primul coș de gunoi.
- Ce oameni! Nu se îngrijesc deloc de sănătatea lor, în ciuda avertizării medicilor și a legii continuă să fumeze. Nici amenda n-o plătesc, cu toate bine că piața e împânzită de camere de luat vederi. Numai de-a chichi mâine o să m-apuc să caut vinovații, dacă sunt atât de lipsiți de voință și au nevoie de un imbold. Măcar de-ar face ceva util și sănătos.
Și din buzunarul interior al hainei scoase la iveală o distilație sănătoasă din plante, de vreo șaizeci de grade, trase o înghițitură zdravănă, înșurubă capacul la loc, pupă cu evlavie sticla plată apoi, protejând-o cu mare grijă, o vârî la loc în ascunzătoarea sigură a buzunarului.