Am avut un bunic pasionat de lectură, un unchi care îi recita poezii statuii din parcul orașului și o mamă care scria micropovești până și la baie. Așa am crescut, printre litere, rime și istorii. Tata, care citea numai printre rânduri, m-a trimis de mic să muncesc la librăria lui nea Axinte pentru că la noi acasă aveam multă visare și puțini bani, și acolo am învățat ceea ce nu se învață la școală, și anume că toate cărțile noi poartă în ele ecoul unei case încă nelocuite, care nu devine un cămin până ce nu se locuiește în ea, și că toate cărțile vechi miros a vanilie și a umezeală și au imprimată, cu tuș invizibil dar foarte evident, urma mâinilor care au mângâiat-o la citit. M-am hrănit cu poeme albe, cu romane de amor și cu povești de aventură reușind puțin câte puțin să mă strecor în ele, transformându-mă într-unul din personajele lor, și iată-mă ba fugind de cavaleri ai marilor imperii, ba căzând în cascade și cratere de vulcani enormi sau cântând serenade sub balcoane de tot felul, nerăbdător să ajung la pagina 341 unde mă așteaptă dulcea Suzana, pe care am s-o iubesc cu pasiune. N-am nici cea mai mică idee ce se va întâmpla cu mine când voi ajunge la ultima pagină dar știu că voi fi nemuritor în altă carte.