La marginea satului străjuit de freamătul pădurii de plopi seculari, Dunărea curge, purtând în pântecul albastru, poveștile culese din satele românești și de peste hotare, de prin toate țările parcurse, începând de la izvor, în munții Pădurea Neagră si terminând cu plaiul nisipos al Dobrogei, acolo unde se varsă în Marea Neagră.
Acolo, în satul meu natal, s-au perindat bucățele din Toamnele copilăriei mele cu parfum de gutuie, coaptă pe îndelete în movila de grâu din magazia gospodăriei părinților mei. Plină ochi era acea magazie, cu boabe de grâu, știuleți de porumb, două lăzi mari cu făină și mălai, lădițe de lemn încărcate cu; ceapă, usturoi, fasole boabe, semințe de floarea soarelui și câte și mai câte din roadele câmpului culese cu sudoarea frunții părinților și bunicilor mei, oameni gospodari ce trudeau de Primăvara și până Toamna târziu, pentru a-și strânge cele necesare traiului. Că erau șase guri de hrănit și vreme lungă de când se lăsa gerul peste sat și până la recolta următorului an.
Pivnița , o încăpere săpată în pământ sub una din camerele casei, gemea de roadele Toamnei. Lădițele cu morcovi, cartofi, țelină, hrean, păstârnac, toate acoperite cu nisip, erau frumos rânduite lângă butoiul din fag plin cu vin și câteva damigeni din sticlă pline cu samatoc negru de zaibăr.
Stivuite pe palieri de lemn așezați direct pe pământ, stăteau cuminți la murat, o putină mare cu varză și una mai mică de murături asortate iar pe rafturi mai înalte confecționate din scândură, borcane fel de fel, pline ochi etalau culorile grădinii de zarzavat; castraveciori, gogoșari, capia, ardei țăpuran iuți si neiuți, ardei gras umplut cu varză roșie, zeci de borcane cu dulcețuri și compoturi de prune, caise, cireșe, gutui, pere, mere, corcodușe etc...
Cel mai mult îmi plăceau ciorchinii de struguri stafidiți pe îndelete în podul casei, agățați de grinzile groase de lemn.
Aproape tot satul avea pe atunci câte o vatră de pământ, nici prea mare dar nici prea mică, unde bătrânii bătrânilor cultivaseră an de an viță de vie. Un amalgam de soiuri de viță de vie, toate românești, ale căror denumiri științifice nu le cunoșteam. Știam doar cum le spuneau bunicii mei și îmi era suficient că mă desfătam în fiecare Toamnă, la cules, cu diferitele lor arome. Îmi plăcea să mă răcoresc de arșița zilei întomnate cu gustul dulce-acrișor al boabelor mici de pe ciorchinii mari cât palma cărora bunica le zicea simplu, răritură.
Era delicios și ananasul aromat, blancul alb-gălbui care se scutura la cea mai mică atingere a corzilor viței, roșioara cu boabele mari și zemoase, corbul cu boabele negre și un soi căruia i se spunea pom pentru că era un fel de arbust cu struguri cu bobul mărunt ale căror codițe erau atât de tari că abia le puteam tăia cu un briceag. Dar cel mai apreciat de săteni era zaibărul alb și mai ales cel negru. Era soiul cel mai răspândit în acea zonă de șes și foarte apreciat poate și pentru că dădea culoarea vinului, un roșu închis spre negru, ca sângele când începe să se coaguleze.Toata lumea din sat, în special bărbații își turnau cu mândrie în pahare licoarea de zaibăr negru, dând savoare sărbătorilor de iarnă și Duminicilor de peste an.
Ei...dar până să stoarcă zăibărelul în putini mari de fag, era muncă titanică. De cu primăvară, de când dădeau lăstarii viței, via trebuia prășită din două în două săptămâni. Bunicii mei munceau singuri la vie, tatăl meu fiind la serviciu iar mama la C.A.P. Și doar câteva ore, de dimineața devreme până pe la prânz, așa că nu terminau bine o prașilă și o luau iarăși de la capăt. Butucii de viță trebuiau tăiați, coardele viței legate cu sfoară de rafie,apoi stropite cam de trei-patru ori pe an cu un măturoi înmuiat într-un fel de soluție din apă și piatră vânătă, pentru a feri via de mănire.
Toamna târziu, cam pe la sfârșitul lunii Septembrie și începutul lunii Octombrie, strugurii începeau să se pârguie și ademeneau graurii flămânzi. Atunci, fiecare sătean care avea un petec de vie, trebuia musai să înceapă să-și păzească via dacă voiau să aibă ce pune la butoi.
Își încropeau toți, sau aproape toți, câte un cătun, fiecare după pricepere și cu materialele pe care le aveau la îndemână, de regulă, o mână de cuie, lemn și maldăre foioase de coceni de porumb.
Bunicul meu săpa în pământul tare de la marginea viei, patru gropi adânci de un cot, în care înfigea patru pari mai groși și înalți de vreo doi metri. Cam la distanță de un metru deasupra pământului prindea pe orizontală, cu piroane de fier, alți patru pari un pic mai subțiri, de un metru înălțime pe care sprijinea câteva scânduri vechi, late cât palma. Le acoperea cu vreo câteva maldăre de coceni de porumb și deasupra așeza un așternut mai vechi, țesut de bunica din lână de oi merinos. Niște haine vechi de atâta purtat țineau loc de căpătâi când simțea nevoia să-și mai odihnească oasele.
În vârful cătunului așeza cum se pricepea mai bine, alte maldăre de coceni, acesta fiind acoperișul de vreme rea, când Toamna își răsfrângea perdaful de ploi peste noi. Mesterea apoi o mică scară din resturile de lemn, pe care ne urcam în cătun și gata.
Acesta era cătunul de unde sătenii își păzeau viile de hoții de struguri, cei înaripați și cei umani desigur, că erau și dintr-aceștia destui și pe atunci. Locuiau în sat mai multe familii de țigani și nu numai, care neavând vii, că nu le prea plăcea munca, își ostoiau pofta de struguri furând.
Amenințarea serioasă însă, erau stolurile de grauri, care, dacă se coborau în trombă peste o vie ar fi ras într-o clipită toată recolta și odată cu ea toată munca de peste an.
Puneau oamenii prin vii tot felul de sperietori din bețe și haine vechi, rupte, dar cel mai practic mod de a izgoni zburătoarele flămânde ademenite de mireasma strugurilor pârguiți, erau oalele vechi ori cu smalțul sărit care nu mai puteau fi folosite la gătit. Le agățau pe lateralele cătunului și zăngăneau pe rând în ele cu o bucată de țeavă din fier, de se duceau graurii valvârtej care încotro apucau.
Eram copii, eu și fratele meu mai mic, și tare ne mai plăcea să ne tolănim la umbra cătunului alături de bunicul nostru drag și să-i ascultăm povețele și pățaniile, mai ales pe cele de pe vremea când luptase în război, cam prin anii 1900 și ceva, nu-mi mai aduc aminte prea bine. Aproape îmi părea rău când se termina culesul viei și trebuia să dărâmăm cătunul iar viile rămâneau părăsite până primăvara.
Bunicul și bunica mea, Dumnezeu să-i odihnească în pace, s-au dus demult în lumea aceea fără de întoarcere, iar noi frații plecaserăm între timp la oraș. Ne întorceam însă cu drag acasă, în fiecare Toamnă să ajutăm câteva zile la culesul viei și nu numai.
Când venea timpul, construia și tatăl nostru un cătun aproape identic, dar parcă nu mai era la fel ca atunci. Tatăl nostru își păzea via acum cu nepoții lui, noi crescuserăm și abia dacă reușeam să ne rupem două trei zile de la serviciu, pentru culesul viei. Îmi plăcea enorm când ne strângeam cu toții, rude și vecini, și depănam alte amintiri în timp ce culegeam strugurii.
Azi, părintii mei sunt bătrâni, brațele nu-i mai ajută și generațiile tinere de acum nu se mai ostenesc. Mulți săteni, cei care au mai rămas, au scos bururugile din rădăcini și au dat păhărelul de zaibăr curat ca lacrima, pe tot felul de licori contrafăcute de la buticurile din sat.
Și... ne mai mirăm că sunt din ce în ce mai măcinați de boli și alte metehne.
Poate că... într-o bună zi...cine mai știe... le va păsa mai mult de sănătatea lor și de cea a copiilor lor și vor construi alte vii, alte cătune, la umbra cărora să se adăpostească și să coloreze copilăria nepoților lor cu alte și alte povești.

Cu frunza ruginie trosnind sub pașii vremii, peste poteci demult neumblate și cu aroma de struguri mustind în pahar, la ceasuri de seară, amintirile revin în fiecare an, reîmprospătând acele minunate zile când trăiam fără griji și fără nevoi și ne bucuram din plin de clipe senine sub aripa îmbălsămată a Toamnei.