Ești agil, cum altfel, ca o pisică. Și ea e la fel de agilă, tot ca o pisică. Numai că ea are ochii de un cenușiu-verzui. Cu ochii vorbește. Îți spune așa: Mulatrule, urmează-mă! Și asta faci. Te strecori prin deschizătura din perete, muncitorii au spart zidul acela, la bază. Pe-acolo urmează să fie trase țevile de canalizare. Brusc e întuneric. Un întuneric care te bucură. Știi drumul până în ultima cameră a subsolului, aveți acolo un preș. Ați pus, într-un colț, două pietre pe care ați așezat o scândură. E un fel de policioară. E policioara voastră secretă din locul vostru secret. Peste scândură ați așezat o bucată de geam. Se mișcă de parcă plutește. Și scapără chibritul, se aude hârșâitul bățului, apoi aprinde mucurile de lumânare, unul după altul. Îți poruncește: Taie tu pâinea! Și asta faci, cu un cuțit imaginar. Ea, într-un taler, tot imaginar, prăjește ouă imaginare pe o plită tot la fel de imaginară. Ți-e foame, Mulatrule? Îți e. Și-ți pune mâncare, iar tu înfuleci cu poftă. Mesteci aerul ca și când niciodată nu ai mâncat ceva mai bun. Stați amândoi pe bucata aia de preș și înfulecați cu poftă. Înghițitură după înghițitură. Apoi te mângâie pe cap, îți răsfiră ciuful. Mulatrule, pot să-ți arăt un secret? Îi spui că tu nu ești altceva decât o bancă de secrete, atât de tainice că nu mai pot fi descifrate vreodată. Și te roagă să te întinzi pe spate, pe bucata aia de preș. Stai așa și tot urmărești pereții, vrei să vezi dacă lumina din mucul lumânărilor poate însufleți umbrele. La fel de imaginare. Îi simți mâinile pe sub pantalonii scurți. Nu mai ai nimic dedesubt. Te mângâie încetișor iar tu nu ai habar dacă trebuie să-ți fie rușine sau frică. Strângi din ochi și îți spui că ceea ce ți se întâmplă nu poate fi adevărat. Îi simți, apoi, răsuflarea caldă. Buzele. Limba. În tot timpul acesta, îți mângâie părul. Liniștește-te, Mulatrule. Și se întâmplă asta în vreme ce ea parcă plânge încetișor. Cu sfială, să nu se însuflețească umbrele de pe pereți. Să nu se apuce să vorbească. Să urle. Să se uite urât. Și parcă te uită Dumnezeu așa... Te uită mult timp. O mie de ani. Un infinit de ani. Ți-a plăcut, Mulatrule? După care te întreabă dacă tu ești fie soțul ei, fie tatăl ei. Și tot ea răspunde: Mai bine tata! Iar tata, de fiecare dată după ce-i fac asta, îmi spune o poveste. Îmi spui o poveste, Mulatrule? Dar tu nu mai știi niciuna. Îi spui că trebuie să mergi acasă. Că îți este sete. Că îți e frig. Și că e o prostă. Proasto, copiii de clasa a treia nu au copii!

E extrem de simplu: are un buton roșu și unul verde. Pe cel verde pornește, dacă apeși pe cel roșu se oprește. Maistrul îi spune așa: Utilajul. De fapt, e o presă pentru metale. Lovește cu două tone forță. Tot ce trebuie să faci este să apeși pe o pedală. Buf-buf-buf. Ți s-a repartizat atelierul de lângă birouri. Dar și un începător. Necalificat, cum îi spun ceilalți. Ține de celălalt capăt al cornierului, e în L, iar tu îl măsori, apeși pedala și cam asta e tot. Tai. Asta faci de o săptămână. Tai fiare, la dimensiune. Din ele, după ce vor fi sudate, vor ieși un fel de stâlpi contra fulgerelor. Un fier la capăt, o bilă în vârf și platbandă până jos, ceva mai lungă. Să se ducă adânc în pământ. Na că faci și paratrăsnete! Au fost comandate de o societate agricolă. Are nevoie de așa ceva în locurile unde depozitează masa verde. Ți se fâlfâie ție de chestia asta. Programul e de la 7:30 la 17:00. Și asta faci de ceva timp, te gândești că ești un erou al clasei muncitoare, că lucrurile care îți ies din mână sunt extrem de utile tuturor celorlalți oameni. Îi vor salva de coșmaruri. De cancer. De dragoste. De dracu' să-i ia! Doar ieri te-ai întors de la ea, ai fost în marele oraș, s-o revezi. S-a purtat rece cu tine. Ți-a spus că ea nu te poate urma, că nu e vina ei, că lucrurile nu vor mai fi niciodată așa cum au fost până acum. Ceea ce spune ți se pare extrem de ilogic. Hei, uită-te la mine! Și o scuturi ușor, de umeri. Tot eu sunt! Dar nu te mai crede. Îți face semne să-ți privești palmele. Sunt bătătorite. Ai urme de rugină pe vârful degetelor. De vaselină. Pe spatele mâinii drepte, parcă ești ciupit de vărsat. Ai sudat fără mânuși și toate scânteile parcă s-au vorbit să sară pe tine. Apoi ai dus-o în piață. A vrut piersici. A vrut lapte bătut. Și salam, salam Victoria, un baton întreg. Roșii și brânză. Abia după ce ai terminat cu toate astea te-a luat, cum făcea de obicei, de mână. De mâna stângă. Apoi s-a apropiat ușor. Din ce în ce mai mult. Până a intrat în tine. Așa se cuibărea de fiecare dată. Ziua și noaptea. De data asta, nu ai mai dormit la ea, în camera de cămin, cum se întâmpla cu ceva vreme în urmă. Ai rămas la un hotel, 60 de lei camera. I-ai spus că o aștepți să dormiți împreună. Ai așteptat-o degeaba. Te-ai uitat în lungul pereților, toată noaptea. Un pat, un televizor, o chiuvetă, cam ăsta era tot mobilierul. Grupul sanitar se afla la capătul holului. Era comun, cu veceuri turcești. Apa venea din niște țâșnitori. Și toată clădirea aia scârțâia sinistru. Scârțâia când trecea tramvaiul. Se clătina când, pe dedesubt, trecea metroul. Ți-ar fi plăcut să se prăbușească. Credeai că așa ar fi luat sfârșit toate coșmarurile tale. Teama că o pierzi, teama că nu vă veți mai vedea. Teama că un altul te va înlocui. Că va intra în altul așa cum, atât de sfioasă, se strecura în tine. Apeși butonul roșu, iar toate rămân încremenite. Așa cum vrei tu. Așa cum vrei tu să fie. Oprești, cum s-ar spune, clipa. Apeși butonul verde și timpul curge iar. Totul se amestecă. Zornăie. Se calibrează. Se arcuiește. Învie. Freamătă. Buf-buf-buf, construiești paratrăsnete. Te și miri de ce dracului faci asta când nu mai există nici un fel de electricitate între voi, după cum spune ea. Mănâncă roșii. Înfulecă feliile de salam. Te uiți la ea și-i șoptești cât să nu mai audă nimeni, deși sunteți doar voi doi: Hei, sunt tot același. Tu nu mai ești!

În stânga e o pizzerie, ți-a spus numele acesteia, dar abia acuma realizezi că acest amănunt nu l-ai luat în seamă. În fapt, îți spui, ți-a dat repere, pizzeria în stânga, mai înaintezi până la primul colț, apoi faci la dreapta. Blocul trebuie să fie în față, iar scara e aceea care are un magazin la parter. La Cora. Tanti Cora. Dar să nu-ți cumperi ceva de acolo, toate produsele alimentare sunt expirate. Până și vânzătoarea e expirată, râde ea. Râde pe nas, fornăie, iar ție ți se furnică pielea. Doamne, e tare frumoasă! Tot ce faci este să urci până la etajul doi, să bați la prima ușă, pe stânga. Te va aștepta acolo. De fapt, acolo te așteaptă ea de ani buni. De treizeci și șapte de ani. Ea și mă-sa. Și o vezi pe cea bătrână cum se ține bățoasă. Cum te studiază. Te cântărește de parcă ar vrea să afle nu ce îți poate pielea, ci câți bani îți face. Ai urcat cele două etaje, dintr-o suflare. De regulă, numeri treptele. Până la ușa apartamentului tău sunt patruzeci și una de trepte. Până la ușa apartamentului ei și al mă-sii nu ai mai ținut socoteala. Și turuie de cum intri pe ușă: Eu o tot bat la cap să-și găsească un băiat din oraș, un inginer ar fi cel mai bine. Tu nu ești inginer. Și nici din oraș. Dacă te gândești mai bine, tu nici măcar nu ești de prin zona asta. Din județul ăsta. Din țara asta. Din lumea asta. Că inginerii sunt meticuloși și au un serviciu stabil. Dar și salariile sunt bune. Ridici din umeri. Ea te ia de mână. Îi face semne celei bătrâne: Hei, lasă-l în pace! Și te poartă roată prin cele două camere. Te scoate și pe balcon. Apoi te mai plimbă o dată prin tot apartamentul. Cum intri, dai într-un hol. Bucătăria e pe dreapta. Din hol, dai în camera principală. Apoi e un alt hol, mai mic. În față, e grupul sanitar. În stânga, e dormitorul. Dar tu nu vezi toate acestea, nu reții nimic, o vezi doar pe ea cum nu pășește, ci doar calcă prin aer, atât de frumoasă. Să nu te sperii, ursulețule! În dormitor, e o canapea. Îți dai seama că se desface. Nu e cine știe ce încăpătoare. În fața acesteia, e un birou, cu un p.c. deasupra. Deși te uiți atent și vezi sigla, nici de data aceasta nu reții marca. Ți se pare extrem de ciudat că ți se întâmplă asta. Cel mic nici nu te bagă în seamă, se războiește cu niște creaturi ciudate, de pe o planetă îndepărtată. Știi jocul. Aduni minerale, îți faci o bază, armată, arme, după care pleci la război. Extratereștrii trebuie nimiciți. Până la unul. Tot apasă pe taste, extrem de decis: Mori, mori! Și iar te ia în primire. Ei, cum e? Iar ridici din umeri. Cine și cum să fie? Îți place, continuă ea interogatoriul. Ce? Mai că te crede dobitoc. Și-i reproșează, vizibil iritată: Fată, de ce n-ai găsit un inginer? Că e plin orașul de ei! Ar fi văzut că apartamentul are 44 de metri pătrați, chiar dacă e semidecomandat. Mai mult de atât nici nu vă trebuie. Apoi tresare, își pune mâna la gură, parcă urmează să se întâmple ceva catastrofal. Nu am luat suc! Nu am luat suc! Du-te repede și ia suc! Să te duci la magazinul de lângă primărie, să iei d-ăla de pulpă de fructe. Numai acolo are! Iar ea, extrem de frumoasă, îți face semn să te calmezi, va veni cât poate de repede. Ești ditamai musafirul și nu ai primit nici măcar un pahar cu apă. Va veni într-o clipită. O urmezi și tu până la ușa de la intrare, vrei să o însoțești, dar cea bătrână, bățoasă, te trage în bucătărie. Ea, extrem de frumoasă, se face nevăzută. Las-o, o să vină repede. Și-ți face loc lângă aragaz. Îți arată că are friptură la cuptor. Pentru tine. Special pentru tine. Musafirule! Și trage și ușa, încetișor. O iubești, nu? Iar ridici din umeri. Nu mai scapi de mine, trebuie să îmi arăți cât de mult o iubești. Te apucă de coapse, se apleacă, extrem de sprinten, tu iar ești uimit, ești veșnic uimit. Îți desface fermoarul și te cotrobăie. Stai suspendat așa, privind pe geam, în locul acela strâmt, mirosind a friptură la cuptor. Îi simți mâna cum te freacă ușor. O-ho-ho, bravo! A știut fata mea ce să aleagă. Dar tot e păcat că nu ești inginer. Realizezi, în cele din urmă, ce ți se întâmplă. Îi vezi fața lipită de fermoarul desfăcut al pantalonului. Îi dai un brânci, te scuturi și-ți vine s-o omori. Dar nu asta faci. Pleci pur și simplu. Pleci și numeri, de data aceasta extrem de atent, treptele, ești un tip foarte preocupat de detalii. Până jos, în lumea ta, sunt douăzeci și opt de trepte.

Te întreabă cum e viața ta de student. Dar tu te uiți dincolo de ea. În față. Crede că te uiți la ele. Îți spune că alea sunt dormitoarele. În stânga sunt cele ale fetelor. În dreapta sunt cele ale băieților. Privește mai mult spre cele ale băieților. Realizezi imediat de ce face asta. La geam, se tot fâțâie unul. Are freza pe ochi. Și un păr spălăcit în cap. Și el e tot orfan, așa îți spune. Dar tu nu o asculți. De dimineață, ți-ai adunat cele câteva lucruri din cameră. Periuța. Pasta. Două cămăși. Un pulovăr. Nu l-ai tras pe tine, e destul de cald. În gară, doi milițieni erau gata-gata să te ia pe sus. Te-au căutat în geantă. Ai o geantă roșie, de voiaj, o ții pe umăr. Și au tot cotrobăit prin ea. Pe lângă cele câteva bulendre, au găsit un pachet de Chesterfield, USA Tobacco. Și tabletele de ciocolată. Zece bucăți. Bă, tu faci speculă? Le-ai arătat legitimația. Oo, domnul e student. La istorie, s-au minunat ei. Și te-au lăsat în pace. Cu ultimii bani, ți-ai luat un bilet, clasa a doua, la trenul personal. Nu te-ai gândit la nimic, tot drumul. Nu mai aveai cum, căci pentru asta ai fi avut nevoie să știi cum să legi cuvintele unele de altele. Iar tu nu mai aveai habar cum se poate face așa ceva. Ar fi trebuit să cobori, la un moment dat, să schimbi trenul, era un altul care te-ar fi dus spre ceea ce numești acasă. Dar nu ai mai știut cum trebuie să faci asta. Te-ai trezit, pur și simplu, în haltă, parcă instinctiv ai făcut așa ceva, ai trecut liniile, atent să nu calci pe ele, tot timpul ai avut impresia că te pot curenta, apoi ai urmat șirul de plopi, spre interiorul satului. Știai că orfelinatul e pe partea stângă. Nu are cum să fie în altă parte. Nu se poate ca taman azi să se schimbe atât de mult lumea, încât lucrurile să nu mai fie la locul lor. Sau casele. Sau așezările. Sau oamenii, în general. Și-ți spune că și ea termină anul ăsta. Din toamnă va merge la liceu. Și că ar vrea să se facă educatoare. Iar tu, după ce termini, devii profesor? Și le face semne celorlalți. Vin fete și băieți. Vine și spălăcitul. El e fratele meu și o să fie profesor! Te ating, pe rând, cu teamă. Ba pe braț, ba pe mâneca scurtă a cămășii. Desfaci tabletele de ciocolată, una după alta. Rupi și împarți în stânga și-n dreapta. Parcă hrănești un stol de porumbei. Pentru o clipă, uiți de ce ești acolo. Uiți de unde vii, de marele oraș, de vacarmul fiecărei zile trăite acolo. Te desprinzi din tine, te atingi timid, apoi înșfaci o bucată de ciocolată. Abia acum îți dai seama că e amară. Tare amară. Și realizezi că viața ta va fi cu totul alta. Tot ce te sperie e că nu ai habar cum.