”Și cum îl videa,
Domnul îi zicea:
- Mândre ciobănaș
Din fluier doinaș,
Pe Argeș în sus
Cu turma te-ai dus,
Pe Argeș în gios
Cu turma ai fost.
Nu cumv-ai văzut,
Pe unde-ai trecut,
Un zid părăsit
Și neispravit,
La loc de grindiș,
La verde-aluniș?”1


”Eu spun să ne oprim o vreme aici.”, zise Manoil, cum deja se făcuse întuneric, iar peștera aceea din creierii munților era potrivită pentru înnoptat. Erau de toți zece, și în căutare de loc numai bun pentru Mănăstirea pe care voiau să o zidească de la porunca lui Negru Vodă. Au colindat pentru aceasta țara întreagă, apoi, după cum se spunea și în tradiția veche românească, era necesar ca Mănăstirea aceea de seamă, oricum s-ar fi numit ea, să se ridice pe un loc sfânt, poate pe un colț de biserică veche, un ciot dintr-o altă biserică, mai năpădită, oricum, ceva asemănător, un loc sfințit odată, acum fără folosință. Ziua fusese lungă, și loc potrivit pentru mănăstirea lui Negru Vodă tot nu au găsit. Oricum, mai era vreme, purceseră de la casele lor abia de câteva luni. Iar acum, când se împlinise ceasul serii, trebuiau să înnopteze, să se oprească odată și să facă foc la gura peșterii găsite doar printr-un noroc mare și care îi va feri peste noapte de animalele sălbatice. ”Mâine are să vină și acela mai puternic decât toți, Negru Vodă, ca să vadă de am găsit loc bun pentru Mănăstire. Știm toți bine, s-a împlinit deja cealaltă lună. Eu zic că ne-o tăia Voivodul la toți capetele, când are să audă că încă nu am găsit un loc potrivit pentru mănăstirea lui care va fi cea fără pereche în lume...”, adăugă Manoil, apoi apucă de un capăt cremenea bine păstrată și se porni să o frece de o piatră numai potrivită de stârnit scânteia. Erau toți zece cât se poate de flămânzi și de obosiți, și deși cutreieraseră multe locuri și vorbiseră cu mai mulți săteni și oameni de-ai locurilor, de vreo urmă de mănăstire părăsită, sau de un ciot de biserică veche, culcată la pământ din cauza vremii, nu au dat. Oricum, rău nu era, aveau să continue. Însă se știa bine un lucru. Negru Vodă era dârz, dar crud cu aceia care urmau să îi facă Mănăstirea. Nu găsiseră încă ce căutau, dar aveau să mai cerceteze, să mai caute...

Peste noapte, s-au auzit tot felul de zvonuri. De păsări, de animale flămânde, sălbatice. Iar spre dimineață, la gura peșterii a poposit un cioban, cu o turmă mică de oi după el, credem că nu mai multe de douăzeci de capete. Pesemne, peștera aceea era locul lui de înnoptat, pe care îl știa mai dinainte. Manoil era singurul care rămăsese treaz, trebuia să vegheze focul și să îl alimenteze cu lemne uscate, ca nu, Doamne ferește, acela să se stingă. Manoil era cel mai vrednic, dar și cel mai deștept, dintre ei. Lucrătorii puteau dormi liniștiți, erau păziți. Cel mai brav, dar și foarte ager la minte, Manoil. I se mai spunea și Manole. Lângă Manole a poposit, așadar, ciobănașul.

- Vreme bună!...
- Da. Vreme bună..., rosti înapoi Manoil, privind pe străinul care se iscase în noapte, cu turma de oi după el.
- Am venit cu turma de oi după mine. Eu înnoptez aici adesea... Știți? Acum am văzut foc, dar tot am zis să vin... Mica mea turmă mai stă câteodată în peștera aceasta... dacă cumva suntem prea departe de stână.
- Se poate intra, cum să nu. Noi zece ocupăm puțin loc și nu o să vă deranjăm. Adicătelea, cu oile.
Așa... Asta nu este peștera mea, ci a lui Dumnezeu, cum toate sunt de fapt ale Lui. Eu sunt Traian, așa mă numesc. Și păstor, ca ocupație, după cum și dumneavoastră foarte bine vedeți.
- Știu, da, cum stau lucrurile cu peștera aceasta. De fapt, se simte mirosul de oaie, de animal, m-am gândit repede că s-ar putea să mai treacă turme de oi pe aici...
- Asta așa e, mai trecem...
Și, văzându-l umblat și atât de prietenos, Manoil s-a grăbit să-l întrebe:
- Urmează să alegem un loc pentru o mănăstire... Căutăm un loc sfânt, poate un loc destinat pentru cele bisericești, unul care nu s-a mai folosit de mult, care s-a tocit din cauza vremii... Vrem să construim o mănăstire acolo!
- Aha!
- Dar nu găsim locul!
Mai din jos de dealuri, în valea cea de sub primul rând de pădure a Argeșului, acolo pare-mi-se era odată o biserică foarte veche, din care a mai rămas doar un ciot... De fapt smârcuri, cum spuneam, să fie, și arinișul care nu te lasă defel să observi că acolo erau odată locuri sfinte, fapt știut numai printre oierii locurilor...
- Ce spuneți?
- Pot să vin mâine dimineață și să vă arăt. Locul nu e departe de-aici...
- Mulțumesc!
- N-aveți de ce! Cu drag!
- De Negru Vodă să fi auzit, și de mărirea sa? El ne-a dat o comandă. Cea mai frumoasă monastire, să fie!
- Negru Vodă, adică domnul nostru, al țării? Pe la școli nu am prea fost, dar cine să nu fi auzit de Negru Vodă? E aprig tare...
- Atunci să dormim. Noaptea e un sfetnic bun. Mâine o să vedem ce are să fie...
- Știți, pot să vă povestesc o istorisire cu mioare. Asta dacă tot sunt păstor, și mai știu și eu...
- Povestiți, cum să nu!
- Nu mai e mult până ce se sparge culmea cu raze prea roșii..., adăugă, rușinat, și se așeză mai bine pe lângă Manoil. De fapt, mai erau câteva ore până avea să se crape de ziuă. Iar câinii lui Traian au lătrat, strângând oile în preajma peșterii, unde adăstau Manoil cu păstorul, care, după rânduirea animalelor la culcuș, au continuat să vegheze focul, câteva ore bune în plus. Niciodată nu ai ști ce se ascunde în noaptea adâncă...


”Ba, Doamne,-am văzut,
Pe unde-am trecut,
Un zid părăsit
Și neispravit.
Cânii, cum îl vad,
La el se răpăd
Și latră-a pustiu
Și urla-a mortiu.
Cât îl auzea,
Domnu-nveselea
Și curând pleca,
Spre zid apuca
Cu noua zidari,
Noua meșteri mari”2


A doua zi, păstorul Traian le-a arătat meșterilor locurile acelea mai ascunse și împrejurimile. Și nu știm cu exactitate de ce câinii lui Traian au lătrat încă și mai tare, după ce s-a găsit locul acela potrivit, pe care aveau să îl aleagă pentru mănăstirea cea nouă. Adică un ciot de biserică foarte veche, ascunsă între arini. Acum ar fi putut să vină la ei Negru Vodă, găsiseră locul căutat îndelung, în ultimele două-trei luni în care au colindat voievodatul. Acela era ca ales și unul mai potrivit nici că se putea, după părerea meșterilor. Dar lucrurile trebuiau să meargă strună și de aici înainte, altfel aveau să primească furia și pedeapsa lui Negru Vodă. Trebuia să fie totul așa cum ar fi trebuit, spre cinstea țării și a lui Negru Vodă, domnul ei preamărit. Și cum să nu fie mulțumit și voievodul, aflând toate acelea? Le va da averi nepieritoare, îi va face, din calfe, boieri, și îi va acoperi cu aur, doar să îi clădească cea mai frumoasă mănăstire de pe pământ. Altfel, dacă nu vor reuși, a lor va fi pedeapsa cu moartea. Dar lucrurile nu aveau de ce să fi fost atât de întunecate pe cât ar fi putut. Găsiseră locul, iar mănăstirea avea să se clădească cu siguranță cu cea mai mare pricepere... Doar erau meșteri mari, cei mai mari din țară, nouă, și cu Manoil zece; iar Manoil era cel mai destoinic. Cel mai brav dintre toți, și cel mai ager la minte.

Zis și făcut. Meșterii s-au apucat imediat de lucrare. Au săpat temelia, au întins toate sforile necesare pentru a delimita astfel perimetrul construcției. Totul părea așa cum trebuie, lucrurile nu aveau cum să meargă prea rău, sforile întinse păreau să confere contururile care ar fi asigurat stabilitatea dorită, se apucaseră de temelie, apoi aveau să urmeze primele ziduri. Materialele erau pregătite, ustensilele, lemnul, cărămida, cimentul și apa, umpluseră deja zece-unsprezece găleți, făcuseră fundația, și s-au pornit să ridice cel dintâi zid. Lucrară destoinic câteva săptămâni, primele ziduri începeau să prindă formă. Însă, spre mirarea lor, au găsit unul dintre ele, ca peste noapte, culcat la pământ. Mai mult de trei săptămâni de la înălțare nu rezista. Se prăbușea, pur și simplu, la pământ. Zidirea întreagă s-ar fi prăbușit la pământ, fără zidul principal, de structură. Și tot ceea ce zideau într-o zi, într-o săptămână, două, brusc, peste noapte, cădea, din nou, la pământ. Ce să fi fost acela? Ce blestem? Și așa s-a întâmplat cu zidurile Mănăstirii săptămâni în șir, iar cei zece meșteri s-au lăsat atunci cuprinși de o frică nemaipomenită. Ce ar fi fost dacă Negru Vodă i-ar fi pedepsit amarnic, pentru că nu puteau ridica odată zidurile mănăstirii? Într-o noapte, meșterul Manoil a avut însă un vis. Și când s-a trezit, așa le-a povestit celorlalți:

- Se făcea că se ridica aici Mănăstirea. Și era atât de frumoasă, cum alta în lume nu mai este. Dar zidurile ei nu vor rezista să le clădim, decât dacă sora sau soția unuia dintre noi va fi zidită în Mănăstire. Așa vă spun, cum tocmai am visat.
- Cum, se speriaseră meșterii, Să fie zidită soția sau sora noastră în Mănăstire, Manoil? Tu ți-ai pierdut mințile? Nu crezi, Manoil, că ai căpiat, și că nu mai ești întreg la minte?
- Eu așa am visat. Și așa v-am și spus, după cum a fost visul acela, de peste noapte.

Și de atunci, pare-mi-se, să fi început coșmarul, de la acel vis al lui Manole. Gânduri învălmășite nu i-au dat de atunci pace. Cum, Doamne ferește, să zidești o femeie într-un zid de biserică? Ce vis de blestem să fie acela? Apoi iarăși, gândul năprasnic, că altfel, dacă nu or găsi ce să facă, dacă nu vor clădi mănăstirea, s-o întâmpla atunci ceva rău, cu ei și cu familiile care îi așteptau pe acasă, care pesemne aveau să cunoască furia lui Negru Vodă. Avea să îi căsăpească pe toți. Probabil, avea să-i omoare, cu tot cu familiile lor.

- Eu așa am visat..., își spunea în sinea lui Manoil, și continua să le povestească și celorlalți, cu inima ruptă în două. Eu doar așa am visat...
- Știi, Manoil, acesta este de fapt un loc de blestem. Ceva de blestem s-a perindat odată pe aici, un duh rău. Locul nu este bun.,a răspuns atunci o calfă mai bătrână, care pesemne văzuse multe la viața lui. Îți aduci aminte, Manole?, a continuat el. Câinii lui Traian au lătrat mult, până am găsit acest loc, pe care noi l-am crezut unul potrivit. Pesemne, nici vechea biserică nu a avut zile prea bune, de-a lungul timpului, pe aici. Cine știe ce blestem să ne fi amenințat și nouă zidurile noii mănăstiri... Eu zic că nu o să reușim în asta, în a o clădi, așa cum se cuvine...
- Vorbești prostii, bătrâne! Numai snoave de speriat pruncii! Chiar mâine, vă spun, mergeți acasă, la femeile voastre, ca să ne liniștim. Nu mai avem ce căuta aici, pe Argeș. Să stăm acasă două, trei luni, apoi să ne întoarcem, cu o altă inimă, înapoi la muncă. Eu așa zic, că ar fi mai bine, pentru noi.
Poate ar fi bine să facem asta!, căzură de acord toți. Dar ce o să facem cu mănăstirea? Vezi că pică, Manoil! Doar vezi bine asta!
- Eu nu cutez nici să mă gândesc, nici să hotărăsc! Eu așa zic, că o să murim cu toții, dacă nu vom face ceva înțelept, după visul meu puternic, care mi s-a arătat! Altfel o să fim omorâți cu toții!
- Ești nebun, Manoil! Tu ți-ai pierdut mințile, meștere!
- Numai așa vom răzbi, vă spun eu!, se împotrivi însă Manoil. O nevestică frumoasă (sau o surioară prea dulce) a unuia dintre noi va fi zidită în temelie. Eu așa zic, altfel murim cu toții, căsăpiți de furia lui Negru Vodă...
- Uciși de Negru Vodă, vrei să spui.
- Da. Uciși.
- Crezi că suntem nebuni, Manoil? Că ne gândim la asta?
- Poate...
Însă în noaptea următoare, Manole a avut același vis, încă unul mai crunt. Se făcea că o femeie foarte frumoasă, cum nu a fost alta pe pământ, era zidită în Mănăstire, iar Iisus, foarte mic, lăcrima când ar fi văzut însuși Templul lui Dumnezeu ridicat după trei zile, la zeci de mii de kilometri distanță. ”Să fie un vis de la Dumnezeu? Să îmi deie un sămn?”, s-a întrebat Manoil, cu lacrimi în ochi.
Nici nu știți ce am văzut în vis!, le-a zis Manoil meșterilor. Și le-a povestit din nou visul, bătut de gânduri zăpăcite. Atunci așa rămâne... După cum am visat eu...
- Manoil, nu ești în toate mințile!, s-au împotrivit din nou meșterii.
- Credeți că eu nu sunt distrus? Dar nu avem ce face... Pentru Mănăstirea aceasta, Negru Vodă o să ne omoare pe toți, ba chiar și pe cei pe care îi avem pe la casele noastre. Nu e chip să nu facem așa cum se arată în visele acestea. Cumva sunt cu voia lui Dumnezeu.
- Sau de la Satana, Manoil!
- Mai avem câteva luni până atunci. Să luăm, zic, o pauză, poate s-o schimba ceva și nu o fi nevoia aceasta zăpăcită, de a jertfi soața sau sora unuia dintre noi. Eu zic să mergem pe la casele noastre, și să oprim lucrul... Oricum, ce clădim, se prăbușește, din temelie, peste noapte. O să stăm pe la casele noastre, zic eu, cât să fie? Trei luni. Nici mai mult, nici mai puțin. Apoi o să ne întoarcem toți aici. Și la urmă o să așteptăm venirea de acasă. Niciun cuvânt surorilor sau soțiilor noastre. Să vină de-acasă cu de-ale gurii, sau cu ce ar vrea ele să mai vină... Și Doamne ferește, să îl aibă Dumnezeu în pază pe acela care va fi bătut într-o zi de nenoroc, a cărui soție sau soră va veni, întâia, aici, unde se va pune de mănăstire!
- Oare e bine, Manoil?
- Cu sau fără vis din cer, credeți, calfelor, că mie îmi face plăcere? Sunt om, sunt om, sunt om... Dar o să primim vizite, fiecare, de acasă, din luna care urmează după ce ne reîntregim, adică din septembrie. Și în primele zile ale lui septembrie, sau când o fi, de va veni și nevasta sau surioara cuiva, prima din ele, vom avea și datul nefericit, pentru clădirea cea mare, pe care o dorește atât Negru Vodă.

(...)


”Tu ești femeia mea, oaza pieptului meu.”

Manoil o strânse pe Ana la piept, fără nicio înfrânare. Nu o văzuse de mult pe Ana. Of, draga lui nevestică, pasărea lăuntrului său... Și, probabil, alți nouă meșteri își strângeau, la fel de speriați, nevestele sau surorile către piept, munciți acum de gânduri negre. Știau pesemne bine ce îi așteptau, viitorul, cele câteva luni de coșmar, până când se va afla care ar fi fost jertfirea. De fapt, ca și Manoil, alți nouă bărbați se rugau ca momentul acela să treacă pe lângă ei foarte repede, să nu ajungă la ei niciodată sau să se prelungească, dacă s-ar putea, până la infinit. Prima lună din septembrie, să fi fost atât de mult și atât de puțin! Doamne sfinte, pe cine are să cadă ghinionul destinului aceluia fatidic? ”Oare pe surioara mea? Tocmai pe draga mea soruță, pe care o iubesc atât de mult de când m-am născut? Pe sora mea cea mai mică, pe îndrăgita mea soriuță? Nu, femeia n-o să vină niciodată la mine!”

- Ana, știi, sunt nebun! Sunt cel mai mare dintre nebuni!, zise Manoil, după ce se desprinse de femeia lui, care i se încolăcise în carne, și femeia, încă agățată de el, îi zicea:
- Nebun tu, Manoil? Ești prostuț, doar atât... Ești cel mai prostuț dintre prostuți!
- Eu, Ana?
- De ce, Manole, să fii nebun? Ești prostuț. Iar eu te iubesc și așa prostuț cum ești tu, uneori. Doar uneori, Manoil., i-a zis, apoi s-a uitat, așa galeșă, la bărbatu-său. ”Uneori”... ”uneori”... ”uneori”..., îi țiuiau lui Manoil cuvintele Anei în ureche. Și-apoi se porni să o iubească și mai îndârjit, istovit, parcă, la răstimpuri. Și la urmă, a privit-o ca un nebun, spunându-i:
- Auzi, Ană? Să nu vii la mine cu demâncare. Să mă lași să răbd. Eu atâta te rog, Ana! Și o crâmpoți din nou peste pieptul lui, înfundându-și căpătâiul în părul ei cu miros foarte vag de cireșe sălbatice.
- Cum să nu vin, Manoil? Atâtea luni, să nu te văd eu?, îi răspunse, zâmbind și foarte roșie în obraji, și desprinzându-i-se din brațe.
- Să nu vii, Ano! Eu atâta îți zic! Sunt nebun dacă vii, să nu vii!
- Să nu viu?, râse, cu gropițe roșii în obrajii amândoi...
- Nu, Ana mea!, apoi o privi în adâncime, încercând să pară întreg, ca femeia să nu îi sesizeze înfricoșarea.
- Nu vin, atunci, Manoil.
- Promiți?
- Îți promit. Și femeia începu să râdă, zglobie și foarte frumoasă, o mândrețe de femeie care cu siguranță era. Îl iubea mult pe Manole și meșterul era convins acum că, din iubire, Ana îi va asculta porunca.
- Să nu vii auzi, Ano? Nu e de glumă!
- Nu vin atunci, Manole... Dacă tu zici să nu, atunci nu vin.
- Mi-ai promis, Anuță!
- Da... Cu mâna pe inimă! ”Pe inimă”... ”pe inimă”... ”pe inimă”... Și din nou o crâmpoțea și o frângea cu palma, din nou ar fi vrut să se facă zid și artă, în carnea ei tânără. O iubea de fapt ca pe ochii din cap.

Manoil mai rămăsese alături de soția lui până spre sfârșitul lui august. Apoi se gândi, cu groază, că ar fi fost timpul ca să revină în Argeș, și să se reîntregească cu ceilalți meșteri și să încerce să refacă construcția la mănăstirea ce nu a vrut să se clădească, nici pace. ”Acel septembrie blestemat, poate nu va veni...”, își zicea, ca și cuprins de friguri, Manoil. Poate de data aceea zidurile vor rezista. Poate nenorocita aia de Mănăstire nu se va mai prăbuși. ”Ce vrea toată lumea asta de la mine? Să stau acum și să mă gândesc că probabil jertfa va purta numele Anei, sau pe al surorii mele? Este o mare nerozie, totul! Munca, orice clădesc cu mâinile acestea de meșter, totul! Cine sunt ei, de îmi înfig pumnalul acesta în piept, până în septembrie, și ce vor de la mine?”

S-au reîntâlnit cu teamă toți zece. Niciunul dintre ei nu simțea în suflet altceva decât o spaimă vecină cu moartea. Oare ce avea să se mai întâmple de acum, cine ar fi fost jertfa? Care soție, care surioară? De acum se reîntregiseră și reluară, la sfârșitul lui august, lucrul la zidurile viitoarei mănăstiri, care, ca prin blestem, să se fi tot fi crăpat acum două luni și ceva. Lucrul era destoinic, toți își dădeau strădania. ”Poate acum o să reziste, ce ziceți, bărbați cu brațe de fier? Facem treabă?”, îi îmbărbăta din nou Manoil. Însă și lui îi era frică, ca și celorlalți. Și, când începuse să se mai răcească, pe-afară, teama nu îl mai lăsa decât cu greu afară din colții ei. Avea oare să fie bine? ”Doar i-am spus Anei să nu vină. I-am poruncit!” O jumătate de oră se lăsa cuprins de spaimă, celelalte șase-șapte muncea la ziduri, străduindu-se să le ridice după o tehnică ireproșabilă. Era ceva de furcă cu construcția aceea, nu voia pur și simplu să stea dreaptă, se năruia. Parcă nu era leac, pentru această problemă fără capăt. Cum trecea timpul, zidului îi venea să alunece și să se năruiască. În van încercaseră fel și fel de tertipuri. Niciun rezultat, zidul rămânea la fel de capricios, la fel de sensibil, parcă, chiar și la o adierea de septembrie. ”Poate visul lui Manoil nu era chiar atât de rău! Trebuie să îi dăm zidului jertfă! Altfel, nu stă!”, au spus atunci meșterii, extrem de determinați să reușească să ridice construcția. ”Poate nu era un vis chiar absurd. Creația cere jertfă, pesemne! Aceasta e probabil legea firii, Doamne iartă-ne, că noi vinovați nu suntem, ci doar înspăimântați!, își spuneau ei, înfricoșați de pedepsele lui Negru Vodă. ”Dar jertfa nu o să fie din casa mea... Nu o să fie soția sau sora mea...”, își ziceau, însă, toți zece. Și, credem, nicio soțioară ori nicio surioară nu aflaseră de secretul plan al meșterilor, altfel pedeapsă mare. Mai mult sau mai puțin, fuseseră însă îndemnate, toate femeile, să nu vie în preajma construcției mănăstirești. Să nu vină nicidecum, în septembrie, și nici în octombrie, când era prea frig pentru a călători. Să își aștepte mai întâi urmele bocancului bărbatului, și doar apoi să deschidă ușa. Așa să mâie. Să nu plece, de zălude, la drum lung. Așa le învățaseră toți. ”Că nu se vrea... Că nu e bine!” Ci poate la primăvară... Oricum, nicio femeie nu se arătase încă pe cale. Fuseseră înțelepte, după ce auziseră ele câte ceva... Însă povestea cu zidurile părea încă nerezolvată.

Până într-o zi, când se văzu, din depărtare, trupul frumos al unei femei, care venea înspre ei, legănându-și șoldurile. Era Ana. Manole o privi din depărtare. O recunoscuse și nu prea. Să fi fost Ana, ori nu era ea? Femeia se apropia din ce în ce mai mult, zveltă și foarte tânără și frumoasă. O zână. O, nu. Era chiar Ana. ”Nu se poate. E femeia mea!”, apucă să își spună Manoil, apoi simți că îi veni cu leșin și cum i se întunecă zarea. Nu se putea totuși să fie Ana, era Ana ori nu? Femeia aceea era parcă mai împlinită la trup decât Ana a lui, poate nu era totuși Ana. Nu, să nu fi fost Ana.

Și totuși soția lui Manole era. Ea era... O, nu! ”E Ana...”, zise, aproape împietrit de groază și mort. Calfele răsuflaseră acum ușurate, în afară de Manoil, care o privea acum îndelung pe cea care venea pe cărare. O privi mut și mort, cum venea către mănăstire, legănându-se pe șold și foarte frumoasă. Nicăieri pe lume nu exista o femeie mai mândră și mai frumoasă decât nevestica lui., își zicea acum meșterul, simțindu-și mintea din ce în ce mai rătăcită.

Nicăieri nu exista o femeie mai dulce decât Ana Manole a lui... Of, Doamne! Chiar asupra lui să fi căzut blestemul? Poate doar i se părea, poate nu era adevărat, poate aceea era doar o iluzie nefericită. Doar îi spusese să rămână acasă și Ana îi promisese să nu vină la mănăstire. De ce să își fi călcat Ana promisiunea? De ce? ”De ce...?” ”De ce...?” Bărbatul o privea împietrit, iar celelalte calfe se apucaseră deja de pregătit mortarul. O mână de ciment, plus o mână de nisip și de apă. Aveau de zidit o femeie. Cu lacrimi în ochi, aveau de zidit o femeie.

(...)

Dar Ana avea pe chip un zâmbet mare ca o duminică. Era fericită, venea înspre Manole legănându-se, fericită.
- Manoil, așteptăm un copil!
- Un copil? De ce ai venit, Anuță? ...Mortarul era deja pregătit, în nouă găleți pline, câte calfe, în afară de una, care zăcea aruncată în iarbă.
Sunt însărcinată, Manoil, de asta am venit... Să îți zic. Nu mai puteam aștepta.
- Da. Acum înțeleg că Dumnezeu este uneori rău, Ana mea.
- Cum să fie rău? Ai înnebunit, Manoil. Dumnezeu ne-a dat cel mai frumos dar de pe lume!
Dacă am făcut un copil cu tine, atunci înseamnă, nu?, că Dumnezeu este, într-adevăr bun. Și Manole simțea cum înnebunea. Cum își pierdea, încet, mințile.
Stăteam în casă, de una singură, și nu mai puteam aștepta. Adicătelea, să îți zic, Manoil.
- Vrei să ne jucăm, Ană?, o întrerupse pe femeia lui, simțindu-și creierii zăpăciți.
- Să ne jucăm, Manoil?
Dacă o să avem un copilandru, atunci trebuie să ne învățăm să ne mai jucăm, din când în când...
Așa se zice, nu?
- Da...
- Și vrei să ne jucăm, Manoil? Începu să râdă.
- Ascultă, iubita mea., o întrerupse, străduindu-se să își ascundă lacrimile. Cel mai simplu joc de pe lume!, îi zicea. Uite, tu stai pe zidul acesta... Vezi, încă nu e săvârșit. Și eu mă fac, doar, că te zidesc!
- Cum așa, Manoil?
- Ne jucăm de-a femeia zidită, tu doar trebuie să stai! Apoi ieși afară din zid, și mă zidești tu pe mine! Priceput?
- Da, Manoil. Acum înțeleg!
- Atunci punem de-un joc, Anuță? Și privirea lui Manoil se întunecase, ca de moarte. ”Lăsați-mă pe mine. Eu trebuie să fac asta.”, le zise celorlalte calfe, care îl priveau împietriți. Și se apucă să își zidească nevasta, care stătea foarte cuminte și parcă mai plină la trup decât o lăsase acum trei luni, acasă. Și începu să o zidească exact pe locul unde trebuia să continue lucrarea începută din zori, în timp ce femeia râdea, foarte roșie în obraji și în cuvintele dragostei.
- Numai un pic, Manole, mai rămân! Apoi îți dau să mănânci, ți-am adus de fapt demâncare... Numai un pic stau, în zid, să nu te țiu cumva din lucrul tău prețios!
- Lasă coșul, Anuță, acolo jos, în iarbă, până se termină tot.
- Să-l las?
- Lângă găleata aceea pe care eu, unul, nu am umplut-o, ci dracul! Lasă coșul ăla acolo, jos, din el nu o să mănânc eu., zise cu glas stins, ca femeia să nu îi priceapă cuvintele.
- Da, Manoil. Și femeia își așeză coșul jos, și se reașeză, ușor emoționată, dar încă îmbujorată și cu un râset frumos, acolo unde îi indicase meșterul. Și acesta se apucă să o zidească, mai întâi picioarele, până la glezne, apoi pulpele și genunchii, pe fiecare. Continuă să pună mortar cu mistria, până ce nu se mai putea distinge partea de jos a rochiei femeii, apoi îi zidi mijlocul, și, la sfârșit, când urma să îi zidească pântecul, nu mai rezistă. Începu să plângă și să se zbată la inimă ca un nebun. ”Îmi omor copilul.”, își zise. Și Manoil era mort pe dinăuntru și surd, zicându-și încontinuu că își omoară femeia și pe pruncul nenăscut. ”Nu, zidul Mănăstirii mi-l omoară...”, își zicea apoi, iar fața îi era tumefiată de la atâta durere.
- O să las de aici pe altcineva, Ana!, când mistria atinsese pântecul femeii.
- Nu, tot tu!, și femeia râdea, cu gândul la jocul acela neobișnuit. Și atunci a zidit-o toată.
Începe să mă strângă, Manoil!, icni femeia, după un timp.
- Te strânge?
- Un pic. Doar puțin. Termini, apoi mâncăm amândoi din ce ți-am adus. Dar mă strânge cam tare, dragul meu!
- Te strânge?
- Un pic. Și coastele începuseră să o doară.
- Și mă zidești și tu... Și nu mai știu apoi nimic de el, și căzu chiar lângă femeia zidită cu mortar drept în zid, zvârcolindu-se tare. Nimeni nu a îndrăznit atunci să o scoată pe Ana din zid, ci l-au stropit repede pe Manoil cu apa nefolosită din cea de-a zecea găleată...

Pe locurile acelea se întinde acum o Mănăstire adevărată, numită Mănăstirea Argeșului. Se spune că Negru Vodă a apreciat ca nemaipomenită construcția, numind-o cea mai frumoasă de pe pământ, cu adevărat inegalabilă în frumusețe. Și că, nemaivrând ca meșterii să construiască altă dată una și mai trainică și mai frumoasă decât aceea, a pus ca meșterii să fie izolați pe acoperișurile lucrării. ”Oare lumea aceasta este prea nebună cu omul?” Meșterii, văzându-se păcăliți, și-au încropit, pe jumătate morți de spaimă și de prostia jertfei zidite, de credulitatea lor, tocmai din frânghiile și scândurile rămase după finisarea lucrărilor, niște înlocuitoare de zbor, care să-i scape. Însă nu venise însă în lume vremea zborului, și, încercând să zboare, s-au prăbușit cei zece atunci, tocmai lângă mănăstirea căreia doar o femeie și copilul ei nenăscut i-au dat viață. Și așa a fost, oameni buni.

”Oare am înnebunit, Ana mea?, și-a zis Manole, după ce, înnebunit, și-a isprăvit lucrul, care îl blestemase, apoi s-a aruncat de pe mănăstire. Și a murit Manole, ca într-o eliberare. Și poate Manole și-a găsit liniștea, mai jos, pe pământ, și eliberarea dorită, gemând năprasnic, în numele unui Dumnezeu prea nemilos cu ei trei, auzind, înainte de moartea iminentă, cuvintele femeii sale iubite:

”Manoli, Manoli,
Meștere Manoli!
Zidul rău ma strânge,
Țâțișoara-mi plânge,
Copilașu-mi frânge,
Viata mi se stinge!
Iar unde cădea
Ce se mai făcea?
O fântâna lină,
Cu apa puțină,
Cu apa sărată,
Cu lacrimi udată!”3

Și pe locul morții celor doisprezece, zece calfe, plus o femeie și copilul ei nenăscut, adicătelea chiar lângă mănăstire, se spune că a curs, un timp, un izvor.



Notă: în text există la -1-, -2-, -3-, inserțiuni din Balada ”Monastirea Argeșului”, după Vasile Alecsandri, ca sursă de inspirație.