Se pornise dinspre munte un vânt tăios, ce biciua obrajii zilei. Ninsese toată noaptea și împrejurimile, acoperite de cerga grea a zăpezii, păreau caligrafii de cristal. Rafalele de vânt, contopite cu melasa grea a zăpezii, dansau valpurgic, îngreunând vizibilitatea. Simion mergea tot mai greu, târându-și piciorul beteag. Fusese, odată, un om la casa lui. Moștenise de la biata maică-sa o căsuță, la marginea comunei. Cam dărăpănată, dar era un acoperiș deasupra capului. Ca pentru un om ce vrea să ia viața în piept și într-o bună zi să dea cu ea de pământ, ca să-i arate cine este jupânul. Pentru a porni în căutarea visului oricărui bărbat. Întemeierea unei familii trainice. Voia să o ia pe fata lui Tilică Ștefan, om cu stare, dar care nu-l primise niciodată în curtea lui. Băiatul i se părea prea sărac pentru ceea ce visa cu fata lui. Dar Filoteia îl primise în inima ei și ăsta era singurul lucru care conta pentru Simion. Tilică era vicele de la primărie. Om cu relații la județ. Sătenii vorbeau că era mână în mână cu președintele de la Consiliul județean. Cu Suditu, cel ce conducea cu mână de fier toate afacerile necurate, ce se derulau sub oblăduirea sa. Lui Simion nu-i plăcuse niciodată politica. O afacere oneroasă, făcută de oameni, în general, fără cuvânt și idealuri. Se ținuse departe de tot ceea ce însemnase codoșlâc politic, căci la ei în comună, dacă voiai să reușești ceva, trebuia musai să fii de partea partidului reprezentat de Tilică și, mai ales, de Păvălache. Primarul. Om cu trei rânduri de case. Cu curtea plină de acareturi, animale, vreo trei mașini, două tractoare. Și bani. Mulți bani, vorbeau pe la colțuri oamenii. Pe la crâșmă, mai ales. Acolo unde de câteva ori intrase și Simion. Când era mai tânăr. Și nu era beteag de un picior. Când vicele dăduse sfoară-n comună că, cine vrea, poate pleca la muncă în Germania, în construcții, Simion, îndemnat de Filoteia, fu primul care se înscrise pe listă. Vicele spunea că el cunoaște un neamț de la o firmă de profil de acolo. Se jura că poate băga mâna în foc în ceea ce privește bonitatea firmei și a individului. Le promitea că vor fi bani frumoși, cu care la întoarcere, se gândise Simion, va putea să-și ridice alături de Filoteia o căsuță decentă. Plecaseră vreo patrusprezece doritori. Printre care și Simion. Munciseră în niște condiții grele, uneori inumane. Dar răbdaseră. Ce nu face omul, când știe că acasă îl așteaptă o muiere gata să devină nevastă. Tot ce câștigase, Simion îi trimisese acasă Filoteiei. Fiindcă nu mai avea nici o rudă în comună. Suferise de frig și, uneori, de foame, dar se încrâncenase în speranța că odată întors acasă va fi un om la casa lui. Când căzuse de pe schela neasigurată de șeful de echipă și-și fracturase piciorul, Simion știuse că totul luase sfârșit. Nu primise niciun ban pentru asigurarea de accidente, așa cum ar fi fost normal și se întorsese acasă. Filoteia, cum îl văzuse beteag, îi întorsese spatele. Cum putea crede el că vicele mai putea să-și mărite fata cu un infirm? Când o întrebase de banii trimiși cu sudoare, fata îi răspunsese că i-a cheltuit. Că nu se gândise niciodată la ghinionul ce avea să dea peste ei și își cumpărase de la oraș câte ceva pentru viitoarea cununie și nuntă. Haine de firmă, că doar vicele o fată avea! Cum Simion nu păstrase nicio chitanță de la Western Union, își dădu seama că muncise ca un prost si rămăsese cu buza umflată. Așa că se întorsese în căsuța sa modestă, prin care acum șuiera vântul rece al deziluziei, sărăciei și tristeții. Muncea cu ziua pe la diverși săteni, căci un loc de muncă stabil nu-și putea găsi în situația lui. La toate acestea se gândea acum, când se întorcea de la un vecin căruia îi tăiase lemne. Omul era plecat la schela petrolieră din apropiere și avea femeia însărcinată, lipsită de puteri. Abia se mai târa prin troianul viscolit dinspre pădure, când observă o mogâldeață căzută în zăpadă. Se apropie cu inima bătându-i sacadat. Ca ciocanele mari ale sondelor ce abia se mai auzeau prin urzeala de vaier a vântului nedomolit. Omul era căzut cu fața în zăpadă și abia mai respira. Un damf puternic de alcool îl croi peste nări pe Simion. Când îl întoarse cu fața în sus pe bărbat, realiză că figura buhăită de băutură și învinețită de ger era a lui Păvălache. Primarul comunei. Simion știa că acesta obișnuia să petreacă cu primarul din comuna vecină. Partide lungi de pocher, udate cu alcool fin și – vorbeau oamenii – îndulcite de prezențe feminine de la oraș. Nevasta primarului era bolnavă, țintuită la pat de o boală de oase, ce nu-i mai dădea voie să se miște, așa că primarul își cheltuia snaga în brațele altor femei.
- Don’ primar, îngăimă Simion la urechea bărbatului răpus de aburii băuturii și de puiul de viscol, ce se răstea la ușile largi și întunecate de acum ale cerului. Sunt eu...Simion...
- Bă, bă, care ești, bă? mormăi primarul gros ca un buhai.
- Simion, don’ primar, Simion Lepădat. De la marginea satului.
- Șchiopârlanu’? întrebă primarul, pe loc înviorat la gândul că nu va pieri sub urgia albă.
- Da, eu îs, don’ primar.
- Simioane, du-mă acasă! Am rămas împotmolit la troiță. Am uitat că săpară astă-toamnă netoții ăștia șanțuri, ca să schimbe stâlpii de lumină. Și nu-i astupară... M-am târât până aici. Mașina o fi pe undeva, îngropată în făina ce cade din cer. Du-mă acasă, șchiopârlane!
Pe Simion nu-l deranja atât modul de adresare al primarului, fiindcă, de atunci, de la accident, mai toți i se adresau cu apelativul „șchiopârlanu”, dar nu putea pricepe tonul poruncitor al acestui om avut, care nu dusese niciodată lipsă de nimic. Om ce se găsea acum într-o cumpănă a vieții, din care doar el, Simion Lepădat, l-ar mai fi putut salva. Glasul rece și amenințător al primarului îl revoltă pe Simion, care se simți ca ultimul om de pe lume. Ar fi vrut sa-i spună că acum a ajuns la mâna lui. Că el nu poate uita cum primarul i-a dat cu tifla, când venise cu căciula în mână la primărie și-l rugase să-l treacă și pe el pe lista pentru ajutoarele venite de la Uniunea Europeană pentru cei mai nevoiași. Dar Simion își aminti că este un bun creștin. Că doar peste două zile va veni Sfântul Crăciun și că maică-sa îl învățase mereu că atunci, când îți ajuți un semen aflat la nevoie, îl ajuți pe însuși Iisus. Îl aburcă cu greutate pe primar în spinare și, dacă Simion nu ar fi avut trupul obișnuit la munci grele, pe care le făcea cu ziua pe la unul și pe la altul, nu ar fi reușit să-l care pe bărbatul ce adormise pe loc, simțind căldura ce emana din spinarea bătucită și transpirată a umilului om ce-l purta din nou pe cărările vieții. Piciorul beteag îi îngreuna mersul, dar Simion se ruga în gând să poată ajunge la casa primarului. Se și vedea invitat în căldura binefăcătoare a casei plină de bunătăți, acum, în prag de Crăciun. Poate, se gândea el, va fi invitat și la masă. I se va oferi peste noapte un loc călduț, undeva, într-un colț ferit al casei. Ori în șopronul plin cu paie. Până mâine, când va trece viscolul. Când sunase la poarta înaltă, din fier forjat, inima începuse să-i bată din ce în ce mai tare. Va vedea pentru prima dată casa primarului, lucru pe care nici măcar în vis nu și-l imaginau alți săteni. Va avea cu ce să se fălească la crâșmă, unde va intra iar, mai ales, că spera că familia primarului îl va omeni și cu ceva parale pentru gestul lui omenesc, dar eroic, ținând cont de infirmitatea sa. Îi deschise Cristinel, băiatul cel mare al primarului, care, când își văzu tatăl, aruncat ca un sac de cartofi pe umerii amărâtului de Simion, își puse mâna la gură a mirare. Se desmetici pe loc și strigă spre bucătăriile de vară, unde Simion zărise o lumină plăpândă. Abia alergând prin troianul ce pusese stăpânire pe curtea largă ajunseră la poartă Milică și Eufrosina, doi bătrâni ce aveau grijă de gospodăria primarului cât era ziua de mare. Când intră în livingul generos, scăldat în lumina viorie a unui candelabru uriaș, Simion rămase cu gura căscată. Un miros parfumat urca spre nările-i înghețate, contopit cu mireasma aluatului unor cozonaci proaspeți, ce-și trimiseseră mesagerii olfactivi din camera unde se afla, probabil, bucătăria.
- Ce-i bă, Simioane, îl luă la rost Cristinel, ce-i cu tata, de arată în halul ăsta?
- Îl găsi la răspântie. La drumul ce duce la Fundata. Căzut în zăpadă, abia mai mișca.
Crsitinel începu să verifice cu atenție starea fizică a tatălui său. Când îi puse mâna pe după cap, ca să-l ridice, să poată vorbi, și-o retrase speriat. Privi în palma plină de sânge închegat și îi aruncă o privire de moarte lui Simion.
- Ce-mi îndrugi tu povești din astea, șchiopârlanule? Ce-i cu sângele ăsta?
- Nu știu, zău, d-le Cristinel, nu știu nimic. Când l-am găsit eu, nu observai nimic suspect. Era întuneric și m-am pierdut de tot. Singuru’ meu gând fu să-l aburc în spinare și s vi-l aduc acasă.
- Lasă-mă cu poveștile tale! Zi mai bine că știai că vine băut de la primarul din Fundatele și, profitând de viscol, i-ai ținut calea.
- Păi, cum puteam să-i țin eu calea, când era în mașina dumnealui. Cu mâinile goale?
- Să nu mă minți în față! Ai văzut viscolul. Știai că vine mereu afumat de acolo. Că nu va mai fi în stare să conducă, poate chiar ai sperat că pe viscolul ăsta va rămâne înpotmolit. L-ai atacat, probabil, dar te-a recunoscut și de frică, te-ai transformat în salvator. Stai, stai, să-l caut prin buzunare. Uite, nu are nici mobilul... Portofelul e gol-goluț. Te-ai transformat în salvator și l-ai adus acasă sperând că te vom și recompensa. Vă știu eu pe voi, ăstia fără niciun căpătâi. Ați umplut comuna cu lenea voastră! Ce vă mai place să stați pe banii statului. Cereți și tot cereți ajutoare sociale, dar nu vreți să puneți mâna la muncă nicidecum. Uite, ești plin de sânge pe spinare...
- Doar l-am purtat cu greu până aici. Nu știu nimic de rana de la cap. Poate a căzut, înainte să-l descopăr eu... Zău, d-le Cristinel, eu sunt un om cu frica lui Dumnezeu! Cum puteam să fac așa ceva?
- Da, voi ăștia, săraci cu duhul, o țineți una și bună cu frica de Dumnezeu. Și, când nu vă vede nimeni, sunteți în stare de grozăvii mari. Las’ că vă știu eu.
Simion nu avea de unde să știe că primarul, rămas blocat în nămeți, se dăduse jos și căzuse într-un șanț. Acolo se lovise la cap. Încercase să folosească mobilul, dar pe urgia de afară se dusese naibii semnalul. Mâinile lui înghețate îl scăpaseră în zăpadă. Cât privește portofelul gol, era știut de toată lumea că primarul din Fundatele îl pârlea mereu la cărți pe Păvălache, lăsându-l în fundul gol. Privirea rea a băiatului primarului, pumnii strânși și noduroși ai lui Milică, recunoscut ca o gorilă a primarului în momente de cumpănă, îi zăvorâse parcă glasul lui Simion. Privea în pământ și îi venea să plângă de ciudă că nu putuse să treacă pe lângă primarul căzut sub zăpadă ca pe lângă un obiect nefolositor.
- Cară-te de aici, până nu pun bătaia pe tine! îi porunci Cristinel, privind cu subînțeles la Milică. Mâine să te prezinți la șeful de post. Să-i dai explicații ce și cum. Poate n-ai fost singur. Ai mai avut cârdășie cu vreun pierde-lume ca tine. Ia, caută-l prin buzunare, Milică, poate dai de mobil și de bani.
Simion îl lăsă pe Milică să-l scotocească prin buzunare. Privindu-l apoi pe Cristinel vru să-i spună că n-a avut dreptate și că nu vede rostul unei perindări pe la șeful de post, dar brațele puternice ale lui Milică îl înșfăcară ca două menghine și-l târâră afară din casă. Ajuns în curte, Simion fu trântit la pământ. Simți cum două coase grele, ascuțite, bocancii lui Milică, îi joacă sârba pe stomacul lipit de șira spinării de foame. Apoi, câteva bombeuri îi sfârtecară buzele, măcinându-i dinții ca două pietre grele de moară. O lovitură și mai puternică, ultima, în ceafă, îl ameți pentru scurt timp. Vru să strige. Să se revolte față de o asemenea nedreptate ce i se făcea. Dar din peștera gurii năclăite de sângele sărat și fierbinte, ce îi inundase prispa gurii, nu urcă spre înfiorarea serii decât un scâncet. Ca de pui de curcă sub lama toporiștei înainte de tăiere. Se trezi într-un târziu pe șoseaua cufundată în beznă și cosită de țepii reci ai viscolului. Încercă să se ridice în picioare, dar în stomac parcă i se învârtea un motor dureros de drujbă. Se târî cu greutate, asmuțind cu gemetele lui câinii ce voiau să rupă lanțul prin curți. Casele păreau niște feștile pâlpâind, scufundate în căldura sobelor lacome de lemn. Ajunse cu greu dincolo de magazinul sătesc. Până la bojdeuca lui nu mai era mult, dar simți că nu mai avea putere să se târască. Un gând rău, ca un bondar agresiv, i se răsucea în creier. Se și vedea mâine în fața șefului de post, cu a cărui răutate luase cunoștință, când încercase să-și facă dreptate, părăsit de Filoteia. Dorise să-și ia înapoi măcar o parte din banii agonisiți cu trudă pe șantierul din Germania, dar vicele îl asmuțise pe Pătulea, șeful de post, care-l călcase în picioare. Îi ceruse o dovadă palpabilă a transferului de bani către Filoteia, și, cum nu avea, Simion se văzuse nevoit să renunțe. Unde s-ar fi putut duce? Nu cunoștea pe nimeni la oraș, iar un avocat ar fi cerut bani serioși.
O frică devoratoare puse stăpânire pe el la gândul că mâine va fi iar în fața lui Pătulea. Dacă va mai putea să se ridice din pat după tratamentul aplicat de Milică. Respira din ce în ce mai greu, iar viscolul, ca un câine turbat, își înfigea tot mai adânc colții în pulpana hainelor sale firave. Își dădu seama că, oricât s-ar strădui, nu va mai avea putere să ajungă până la căsuța lui umilă. Că se va sfârși în sicriul alb, devorator, ce înlănțuise totul ca într-o capcană albă, nemiloasă. „Poate că e mai bine așa” gândi el, răcorindu-și fața în oglinda pufoasă a zăpezii. „Ce-i voi spune mâine șefului de post? O să zică și el că mint. Că am vrut să-l fur pe primar. Ca să mă răzbun că niciodată nu m-a ajutat cu nimic. Mai bine mor aici ca un câine de pripas. Tu-i mama ei de viață, că, uneori, este așa de nemiloasă cu noi, pleava lumii!”.
Simți că inima îi bate tot mai încet. Buzele, pe care sângele i se uscase, îi crăpaseră ca ghizdurile fântânii lor din curte. O căldură moale, ademenitoare, începuse să urce din piciorul sănătos. Auzi cum zăpada începu să foșnească la câțiva pași de el, aidoma unui brocart de mătase. Ca și cum cineva se căznea să ajungă la el. Ridică capul și zări o mogâldeață ce țesea cearșaful alb de nea. Ajuns lângă el, omul se aplecă să-l asculte, dacă mai respiră, apoi îl ridică pe spinarea lui puternică și caldă. Simion nu îndrăzni să întrebe nimic. Se gândi că, plin de remușcări, Cristinel îl trimisese pe Milică, sa-l ajungă din urmă. Că primarul, revenindu-și, îi spusese fiului său adevărul. Simion șopti cu glas stins: „ Milică, să-ți ajute Dumnezeu pentru omenia ta! Puteam să mă sfârșesc în zăpadă. Poate că meritam, căci am făcut mereu umbră pământului. O viață întreagă. O viață plină de întuneric, sărăcie și minciună. Multă minciună!”.
Omul ce îl căra cu pași siguri prin infernul alb, îi răspunse cu glas domol: „Simioane, tu n-ai mințit niciodată! Cum n-ai mințit nici în seara asta cu nimic. Numai că omenia este un lucru tot mai rar pe lumea asta. Și niciodată nu este răsplătită.”
Simion își dădu seama că vocea aceea blândă nu putea fi a lui Milică. Dar acum nu mai conta identitatea salvatorului său, atâta timp cât începuse să se zărească acoperișul căzut al căsuței sale, aplecată într-o parte, ca un drumeț, aflat la o răspântie de drumuri. Bărbatul însă trecu cu pas sigur de locuința sa și mai spuse doar atât: „O singură dată ai mințit în viața ta, Simioane! Pe maică-ta, când aveai opt ani, și ai furat mere din grădina lui Merișanu. Doar atunci, Simioane!”
Simion se cutremură în sine la auzul acestor vorbe despre timpi îndepărtați și dragi lui. Cei ai copilăriei. Și abia atunci își dădu el seama că Stăpânul lumii acesteia se coborâse până la el, ca să-l scape de urgia zăpezii și-l căra pe umerii lui puternici, izbăvitori. Pe el, un umil, pe care nimeni din satul lor n-ar fi dat nicio ceapă degerată. Atunci, Simion îngăimă cu sfială: „Doamne, nu sunt vrednic, ca să mă porți în spate. Sunt greu de păcate!”
Și Stăpânul lumii acesteia îi răspunse cu glasul lui cald: „ Nu ești greu deloc, Simioane! Ești ușor. Ușor ca un fulg de nea!”.