agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2018-01-08 | |
Oare a nins? îi trecu prin minte.
Era momentul. Tehnic, iarna începuse de zile bune. Fără splendoare albă. Zăpada e iarba sezonului. Cum ar fi o vară doar cu pământ? Așa și iarna uscată, urâțenie. Cabina de duș era un accelerator de idei. Propozițiile circulau la viteză fantastică, pum-pum-pum! Din ciocnirea lor, ieșea și câte ceva nou. Floarea fierbinte i se desfăcea în frunte. Nemaivăzut de plăcut. Instalație magnifică. Bravo cui inventase pâlnia cu sită și furtun. Afară era frig și dușul nu fusese în calculele lui, dar dimineața îl simțise necesar. Transpirase excesiv sub pilotă. O pătura ar fi fost mai bună. Mângâierea apelor fierbinți era desăvârșită la nivelul întregii epiderme. Ce izvor al tinereții! Cine mai e așa fericit? medita Grațiel. Un delfin într-un curent oceanic cald, un somn uriaș pe fundul Amazonului, un rechin balenă cu gura plină de plancton? Cine? De capul lui, Grațiel ar fi stat ore întregi sub jerba mătăsoasă cu parfum de clor, în bătaia șuvoiului opărit, cum îi plăcea. Ar fi căutat și ar fi inventat noi exclamații de satisfacție dar, prin pereții subțiri, mai multe urechi ascultau ciulite, așa cum făcea și el cu diverse ocazii, de exemplu când unii vecini se certau, auzea și el despre ce e vorba și se amuza, involuntar. Neoficial, exista și o poliție a blocului, formată din domnișoare bătrâne, alți burlaci, pensionari și zeloși dedicați, care cronometrau diversele activități și se alarmau dacă timpul acceptat de majoritate era depășit. Firește, mai era și presiunea unei zile de muncă însă, din fericire, orarul lui era flexibil și nu depindea de toanele vreunui șef vigilent. Cu siguranță, și micile cochilii sidefii ale Teei erau alerte, făcuse destul zgomot pentru a o trezi, măcar pe jumătate, și a o muta în zona gri de zombi somnambul. Numele ei complet era Amalteea, cum o chema și pe dădaca lui Zeus în mitologia greacă, dar toți cunoscuții o alintau Teea sau Meme. Un nume frumos, clasic. Teatral: O! Amalteea! Viața sub papuc e un dar de la superiori. De cele mai multe ori, era o prelungire a voinței ei, un clește cu care ea prindea și manipula obiectele. Gândul că ar putea-o supăra îl înfricoșa și îi dicta conduita. Grațiel era fascinat de eternul feminin încarnat în Teea, de latura ei obsesivă, voința de neclintit când în joc se aflau mărunțișuri, lucruri periferice vieții, dar care pentru o personalitate despotică erau tocmai piulițele în care fixa lumea și o obliga să li se supună. Grațiel nu se îndoia că Teea i-ar fi pus pielea pe băț dacă ar fi bănuit măcar ce apostat este. Hm! Departe curgeau gândurile sub jetul bogat, opărit! I se deschideau porii și prindea curaj de suprafață, epidermic. Goliciunea îl împingea spre blasfemie romantică. Virilitatea în sens platonic, care abia supraviețuia incognito în mediul domestic, prinsese aripi în cabina de sticlă opacă, și-i servea tot felul de gânduri interzise. Uneori era nesăbuit, își arăta mulțumirea și faptul că se simte confortabil, din cine știe ce motiv. Atunci, ea avea urgent o idee salvatoare, care să-l tulbure, să-l agite, să-l pună în mișcare, să-l urnească și să-l facă să regrete această stare. Când, în schimb, era îngrijorat, vrednic de plâns, balonat de angoasă, ea îi era alături, îl aprecia și îl încuraja, îl prețuia, pentru că așa era normal să fie un om matur și responsabil. O iubea suficient, cât să suporte punctul ei de vedere, ușor de asemuit cu un băț ascuțit cu care-l îmboldea în coaste. Dorința lui de a o înțelege era foarte disciplinată și, aparent, fără margini. Pe scurt, în orice situație, Teea știa exact de ce toartă să-l apuce, ca să-l ridice ușor. Grațiel se obișnuise, era un stoic domestic la fel de neclintit ca o cratiță. El ar fi vrut, totuși, să iasă din inexplicabila formă de izolare pe care o experimenta zi de zi, închis într-un balon de laborator, exponat inert peste care ea picura diverse substanțe, ca să-i studieze reacțiile, limitele, slăbiciunile, pe care le nota conștiincios în memoria ei infailibilă, încât relația lor funcționa mai mult ca un duo savant-cobai, senzație pe care era cu totul inutil să i-o aduci la cunoștință, și periculos, pe deasupra. Încercase să lege prietenii cu diverse cunoștințe, dar toți erau captivi, indisponibili, absorbiți. Impresia limpede era că așa funcționa universul, cel conjugal cu precădere. Dar, pentru că încerca să aibă un spirit deschis, Grațiel își punea în cârcă bucuros tot acest samar de anomalii patologice, și se vedea inapt cognitiv, disfuncțional, și se oferea toanelor ei de zeiță intransigentă, ofrandă care îi hrănea orgoliul și o umplea, se poate spune fără a greși, de fericire. Grațiel aprecia luciditatea ascuțită și eretică, greu de atins și extrem de rară, pe care i-o dădea gogoașa de aburi și ape fierbinți în care se refugiase, de aceea încerca să prelungească momentul sublim nepermis de mult. Auzea, prin pereți, strigătele de indignare ale pândarilor și socotitorilor. Probabil Teea se trezise de tot și se întreba și ea ce se întâmplă necurat sub duș. Ieși ca un zeu din norii Olimpului. Poză în oglindă, încă atins de grație, cu epiderma fumegătoare. Se frecționă și se uscă, se îmbrăca și se pieptănă. La capătul acestor activități, pe negândite, descoperi cât de îndepărtate și neclare erau sferele în care se învârtise, și cum picioarele îi erau reci, înfipte în jalea mundană familiară. Fire-ar să fie! Trecuseră doar câteva minute. Ce alunecare, de necrezut! Lăsă în urmă baia cețoasă, plină de amintiri acvatice. Remarcă din nou vibrația nouă din aerul interior transmisă, prin ochiurile transparente, din lumea de afară. Aha! Circul alb a sosit! Un vânt harnic arunca lopeți în geamul bucătăriei. O-măt! Ză-padă! Nea Viscol! Nin-soare! Bu-curie! Pervazul avea guler de o palmă, probabil. Strânse halatul de baie în jurul corpului și se apropie de ecranul pe care era proiectată grozăvia oarbă. Prin faldurile perdelei vedea cum trăsăturile orașului dispăreau, șterse cu radiera care freca de zor, acoperite de pastă corectoare. Numai câteva linii stinghere supraviețuiseră. Deschise frigiderul brusc, dar nu surprinse nimic neobișnuit. Hm, tot un pui de iarnă și aici. Două rafturi îi râdeau în nas, vegane până-n dinți. Conferința salatelor. Dar, pitulat în spatele caserolelor în maximă fotosinteză, cu miros dulceag de clorofilă, hiberna un monstru plin de carne, maioneză și arome. Grațiel îl înhăță cu grijă, atent să nu scuture polenul din hrana Teei. Mușcă cu mare poftă, și închise ușa ierbarului cu piciorul. Se roti, din nou, către evenimentul zilei, în bătaia fulgilor, binedispus, jovial, plin de emulație datorită maionezei, lucru folositor, căci se pregătea să plece la job - o provocare continuă, un cerc vicios. Mmm, sa-vu-ros! Gust de roșii, castraveți murați la fix, cartof, varză crudă, ceapă, plus o notă de capsaicină, ou sub forma maionezei, straturi ce ascundeau delicatețea fâșiilor roze de carne, aproape crude, prinse buchet într-o lipie crocantă. A! își aminti. Sandvișul pe care i-l pregătise Teea era, comparativ, o broască mare cu gura plină de rucola. Ce gogoașă mierlită! Trebuia să-l ascundă. Înveli butaforia din frunzulițe în staniol și o îndesă în adâncul raftului de jos. Așa! Se va speria de ea mai târziu. Zbuuun! Altceva? Reveni în dormitor, unde mirosea a noapte. Ea alunecase și mai mult sub pilota înflorată, care acum îi înăbușea sforăitul de gripată. Picioarele ieșeau vederii, depășeau marginea patului, un crac de pijama dezgolea jumătate de gambă lucioasă, iar de labele orientate în jos atârnau ciorapi lungi, pe jumătate descălțați, de lână. Ea nu se juca cu gripa, și urmărea s-o răpună cât mai curând. Grațiel dibui piesele de echipament care să-l protejeze de viscol, dar abia după ce pipăi o mulțime stofele. Avea un ilic en coeur gri-lup, armură pentru vreme rea. Îi proteja toracele și abdomenul de săbiile frigului, de lăncile vântului înghețat. Antic, moștenit, dar mai eficient ca orice țesătură contemporană lui. Nu-l sufoca, nu-i excita glandele sudoripare. Era produsul unei arte pierdute, al unei cunoașteri șterse din memorie. Inconfundabil, pentru buricele degetelor sale. Făcut din lână moale, dar cu un pic de arțag, de asprime. Iată-l, aha, nu era nevoie de lumină ca să știe. Apoi, din dulapul sistematizat, mai scoase izmene negre, ultimul răcnet, un fes triplu gri-porumbel, șosete merinos. Avea și căciuli de blană siberiene, cu clapete pentru urechi decorate, dar, din experiență, știa că acestea tulbură clienții, îi face necooperanți, și anulează efectul pozitiv al cămășii albe cu cravată, plus sacou. Într-adevăr! Auzi soneria, zici, cine oare o fi? deja ai o mică spaimă în suflet. Mergi la vizor, și ce vezi? O fiară a pădurii, în capul unui necunoscut. Nu-ți mai vine să deschizi... Înainte să plece, Grațiel socoti că e potrivit cu vremea să-și fabrice o cafea aromată cu clocoti-cana, în secunde. Apă friptă peste boabe praf în cana favorită. Două minute la teveu, în sufragerie... Se răzgândi, porni radioul. Aceeași senzație de trapă secretă. Un abis mic, sonor. O voce care toca mărunt știri. Nimic surprinzător. Cartier fără curent. Șosele blocate. Trenuri înțepenite pe câmp. Zboruri anulate. Pârâit electric. Bruiaj. Iadul alb, zise vocea. Iadul alb? Ce mai exagerare tipică pentru chercheliții din media, își zise Grațiel. "La primele ore ale acestei dimineți, o patrulă de noapte a găsit lăptăria de pe Bulevardul Afirmării-Intrarea Undiței, devastată și vandalizată de trecerea unui autor necunoscut. Singurul martor ocular vorbește despre un urs asemănător omului, de culoare albă, cu ochii foarte roșii, pe care l-a văzut cum ieșea din lăptărie cu mai multe bidoane de inox-ghiumuri-în fiecare mână. Doi angajați de la aprovizionare sunt de negăsit. Cercetările se află în curs. A fost deja stabilit un cerc de suspecți. Vă vom ține la curent cu noutățile în acest caz, pe tot parcursul zilei..." Lăptărie jefuită? Grațiel își imagină amuzat un grup de bebeluși revoltați, mânioși, sătui de suzete, hotărâți să-și alimenteze biberoanele, cu orice preț. Mai auzise de acest magazin de lactate, vestit pentru că furniza lapte rar, de măgăriță, de bivoliță, unei clientele selecte, formată din VIP-urile de carton care infestau media. Auzi tu, urs asemănător omului, cu ochi roșii! Ha, ha! Intrarea Undiței nu era departe de traseul lui din acea zi. Grațiel se gândi că putea face un ocol, dacă va avea chef. Opri radioul și sorbi ultima gură de cafea. Apoi se încălță cu ghetele. Luă motanul din culcuș și-l pupă pe mustăți. Îi venea să-l mănânce. Împleti fularul la gât. Trase fesul peste urechi. Se echipă cu pufoaica. Săltă pe umăr geanta, cu o mișcare de halterofil. Eh, nu era chiar așa grea. Ascultă. Din dormitorul crepuscular, niciun sunet. Ieși pe vârfuri. Răsuci cheia și broasca făcu Clang! Grațiel nu cobora și nu urca pe scări pentru că-i plăcea prea mult liftul. Ce jucărie. Butonașe, săgetuțe, uși pliante și fior inghinal, vâj, clink, buf! Umori transportate pe verticală, senzații coloidale. Îl furai sau ți-l fura altul. Instalație de parc la botu' calului. Cu surprize, colivie încăpățânată ca un catâr care se bloca alandala. Locatari anxioși, frenetici, 112. Rar de tot cădea unu' în gol și fărâma oasele, sau pleca aiurea și secționa vreun nechibzuit. Era mai sigur ca avionul, mult mai sigur ca trenul, în orice caz. La ieșire, priveliștea merita banii. Ningea buluc deși treaba era rezolvată și nu mai vedeai nimic, doar iarna. Grațiel lăsă povara jos, își puse mâinile în șolduri și căscă o gură mare, de fericire. Apoi trase fermoarul pufoaicei sub bărbie și verifică etanșeitatea gulerului. Ascunse lobii sensibili în fesul meseriaș. Prin pânza mișcătoare după cum bătea vântul se vedea intrarea în scara de bloc vecină, unde ardea un bec. Mașinile parcate pe cele două laturi ale străzii erau năluci gheboase, mușuroaie ale ipoteticei Cârtițe a Zăpezilor. Un miros subpământean de galerie, care bântuia parterul, scăpat din fundație, veni să bucure nasul lui Grațiel. Peretele din stânga avea căsuțele poștale de tablă și avizierul. Peretele din dreapta era murdar. Cineva foarte matinal împrăștiase pliante, cele mai multe pe jos. Un harnic neglijent. Urmele lui de zăpadă cu mulajul tălpii fidel păstrat murdăreau treptele. Înainte să dea piept cu viscolul, pe geamul ușii din exterior, văzu lipit un afiș mare. Îl studie cu atenție. Arăta un soi de clovn cu pieptul plin de insigne, cocoțat într-un vehicul caraghios cu țeavă lungă înfiptă...ba nu! era un tanc! Sau o mașină de pompieri mai futuristă. Șenilele erau prost desenate. Lumina era slabă, dar Grațiel reuși să descifreze literele mari, roșii, care ziceau: Mare Eveniment Patriotic! Conferința Extraordinară A Coloneilor Salvării! Aplicație în Parcul Poligon! Artificii, Foc de Voie, Bar Suedez! Interesant. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate